11.11.13

Social democraţia, iluzie şi realitate

După 7 ani
Au trecut şapte ani de la lansarea cărţii mele,  Social democraţia, Iluzie şi realitate (accesibilă aici) În loc de reeditare, încerc să aduc câteva precizări, explicaţii şi rectificări la atitudinea mea din momentul martie 2006 când cartea a intrat în librării (mai bine zis a intrat în două librării, Eminescu si Luceafărul din Bucureşti), prin grija editurii.
Cartea mea, judecând după numărul de exemplare vândute (300) este departe de a fi considerată un succes. Cauzele pot fi multiple, pornind de la  lipsa de valoare a cărţii, continuând cu lipsa de interes a cititorilor faţă de evenimente petrecute recent şi de care doresc o distanţare întrucât acestea nu le-au adus nimic bun şi sfârşind cu lipsa de atenţie a editurii în a distribui o carte neaducătoare de mari profituri comerciale.
Îmi menţin părerea că odată, când se va reconstitui istoric perioada 1990-2004, toate elementele cărţii, acţiuni, personaje reale, situaţii, părţi nevăzute ale faptelor politice se vor constitui în surse corecte. Mai ales că datele şi faptele concrete expuse provin nu numai din amintirile şi impresiile mele ci şi din buletinele informative ale fostului Partid Social Democrat Român, partidul istoric. Azi, după 7 ani de la editarea cărţii, nu faptele şi-au schimbat relevanţa, ci doar lumina în care le văd azi, percepţia mea fiind uşor modificată datorită schimbării unghiului,  distanţei de percepţie şi evoluţiei unor evenimente.


Anul 1990 a fost determinant pe de o parte pentru bazele dezvoltării democratice şi economice ale  României, pe de altă parte pentru construirea unor relaţii internaţionale favorabile ţării, bazate pe încredere şi interese reciproce. Cele trei partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc, Creştin Democrat,Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român ,  partidele istorice care formau opoziţia în primii şase ani de după 1989 s-au refăcut rapid cu foşti membri, mulţi veterani trecuţi prin închisori comuniste, copii ai acestora, ceva noi combatanţi atraşi de faima lor din perioada interbelică şi de suferinţele aceloraşi din perioada comunistă şi de destul de mulţi care nu ştiu încă din al cărui comandament veniseră să încurce lucrurile, să ia la comandă diferite atitudini contrare conducerii, să plece de la un partid la altul cu rumoarea respectivă, să provoace acte care se cereau penalizate de partid. Toti aceşti agitatori nu s-au manifestat prin nimic constructiv, excepţie făcând faptul că la anumite intervale, unii dintre ei parca împinşi de la spate dezvoltau teorii şi scenarii care aruncau  în final prin agitaţia respectivă oprobiul opiniei publice asupra partidului. Toate aceste acte bine organizate au limitat audienţa şi simpatia faţă de aceste partide de veterani. La această cauză se adauga şi faptul că principalul program al partidelor istorice a constat in demascarea atitudinii foştilor comunişti aparţinători FSN, FDSN, PDSR, oponenţa înverşunată faţă de toate măsurile guvernului  de la putere, lipsa unor soluţii coerente alternative la guvernare. Atitudinea partidelor istorice a fost blamabilă şi din cauza imposibilităţii acestora  de a înţelege imperativul momentului, închistate  în resentimentele ancestrale anticomuniste. Poate că era o atitudine legica si normală. Dacă însă personaje precum Coposu, Raţiu, parţial Câmpeanu şi Cunescu ar fi avut o perspectivă externă mai largă şi ar fi conştientizat că nimeni, nici măcar Ion Iliescu nu mai era interesat de readucerea comunismului, ar fi putut să înţeleagă urmatoarele:
-americanii si vest europenii, după emoţia provocată de revoluţia română--continui să-i spun aşa în respectul miilor de tineri care au trecut prin eveniment cu sentimentul că sunt actori activi ai schimbării în bine a istoriei--au căzut rapid într-o stare de nedumerire puternică constatând că România , spre deosebire de toate celelalte ţări din estul Europei, scăpate de tutela Rusiei işi alesese după ani de dictatură comunistă, acum prin vrerea poporului şi alegeri libere, tot o conducere de stânga. Aceştia, ar fi putut să considere că puterea de stânga face eforturi de democratizare şi trecere spre o economie de piaţă, dacă opoziţia cu care străinii se consultau permanent nu ar fi susţinut  consecvent şi cu tărie că presa nu e liberă, televiziunea este aservită şi alegerile din 1990 au fost viciate si manipulate în timpul campaniei (fapte absolut generale în întreaga lume, dar care la noi dobândeau conotaţii dramatice.) Aceste lucruri nu erau mistificări propriu zise ale liderilor opoziţiei ci erau fapte percepute hiperbolizat de aceştia şi membrii partidelor respective din cauza mediului puternic impregnat de suspiciune şi pasiuni politice, descătuşate după atâţia ani de pumn în gură şi teamă de exprimare liberă. Rezultatul atitudinii permanente a opoziţiei de a demasca faptele reprobabile ale preşedintelui şi guvernului a fost abandonarea ţării atât de către europeni cât şi de către americani în aşteptarea unor semne clare de schimbare a situaţiei interne. Întreaga simpatie şi intreg sprijinul  Vestului s-a îndreptat în aceste condiţii spre ţările Grupului de la Vişegrad, pe noi ţinându-ne în continuare într-o stare de glacială observaţie.
În acest timp, personaje ale vremii precum Adrian Năstase, ministru de externe şi  chiar hulitul, economistul planificării socialiste , prim ministru Nicolae Văcăroiu făceau eforturi mari, unul în afara ţării, altul intern în lupta cu deja prezentul FMI să convingă asupra bunelor intenţii.  A fost perioada în care a-i convinge pe ceilalţi de virtuţile capitaliste nou dobândite era necesar să privatizezi masiv şi să menţii stabilitatea macroeconomică în ciuda inflaţiei uriaşe apărute legic dar şi într-un mod oarecum controlat de către BNR si Prim ministru în vederea micşorării impactului devastator prin noutate al şomajului. Inflaţia a urcat in 1993 pana la 385%, salariile şi pensiile se indexau lunar, iar opoziţia condamna totul fără să aibe nici profesioniştii (poate nici puterea nu-i avea) nici soluţiile alternative. Acum, după douăzeci de ani, aş da câte un premiu de excelenţă atât lui Văcăroiu cât şi lui Florin Georgescu nu atât pentru rezultatele remarcabile cât pentru intuiţia cu care s-au plimbat printre gloanţe şi au ajuns cât de cât onorabil la sfârşitul lui 1996 cu economia românească rănită, în suferinţă dar nu de tot vândută, nu de tot ruinată.
Au fost necesari zece ani de guvernare a dreptei ca să-mi dau seama că noţiunile de “obiective de importanţă strategica ale ţării” aşa cum susţineam noi PSDR-ul nu trebuiau atinse de molima privatizării, panaceu al “statului, cel mai prost administrator”, al lozincii ironizate de “nu ne vindem ţara” şi alte sloganuri larg adoptate de populaţie, aparţinând economiei sălbatice de piaţă.
Dacă stânga, cea democratică (noi ) sau fostă comunistă (Iliescu) ar fi putut să depăşească prin explicaţii şi prin fapte ideea ca foştii comunişti au rămas comunişti şi să convingă fără complexele de “foşti comunişti”că ei sunt servanţii unui interes naţional împărtăşit de toţi, dacă nu ar fi apărut fapte de mare corupţie legate de privatizare, sprijinul populaţiei pentru stânga ar fi fost altul. Daca Vestul ne-ar fi înţeles şi sprijinit încă din 1990, azi nu am fi avut un aşa decalaj economic faţă de Polonia şi Cehia , de exemplu.
Sunt 14 ani de când sub privirile dezaprobatoare ale multor oameni oneşti de stânga evoluez încercând iar şi iar să explic susţinerea mea din 2000 arătată fuziunii cu PDSR, în ciuda părerii majoritare. Erau in 2000, înaintea alegerilor parlamentare patru  posibilităţi pentru PSDR, partidul lui Cunescu creditat cu 2% la alegerile locale după fuziunea cu Partidul Socialist al lui Mohora: să candideze  singur, riscând rămânerea în afara Parlamentului şi disiparea în neant în lipsa fondurilor necesare minimei funcţionări, alianţa cu APR-ul lui Meleşcanu împotriva căreia m-am luptat cu temeiuri corecte mai mult de un an de zile şi care ne-ar fi condus la aceeaşi situaţie,  continuarea alianţei USD cu PD dar care mai era susţinută doar de către Roman, majoritatea gândidnd deja la schimbarea ideologiei şi fuziunea cu PDSR. Această soluţie din urmă pe care am adoptat-o împreună cu alţi membri de partid în frunte cu Alexandru Atanasiu  avea din punctul meu de vedere un avantaj, acela că era singura cale  şi aceea cam îndoielnică de a mai exista partidul de stânga venit din istorie si două dezavantaje: presupunea asumarea riscului pierderii identităţii într-o masă uriaşă de oameni mult mai pragmatici decât noi şi despărţirea de Sergiu Cunescu care păstrător al unor principii clare şi imuabile de a nu faca pace cu comuniştii nu ar fi acceptat şi nici nu a fost de acord cu această soluţie. Acum, când nu mai scandalizează pe nimeni alianţe stânga de centru-stânga comunistă sau stânga de centru – dreapta populară, sau chiar social-democraţia lui Ponta-liberalismul lui Antonescu, ciudat este că încă resimt reproşurile mute ale multor simpatizanţi de stânga. De ce a dispărut social democraţia autentică, aceea reprezentată de partidul lui Cunescu? La această întrebare acuzatoare aş răspunde cu o altă întrebare: de ce dacă era apreciată politica PSDR, era cotată cu doar două procente de popularitate şi intenţie de vot? Ce ar fi făcut foştii acuzatori din 2000 şi actualii dezamăgiţi de dispariţia principiilor de stânga din acţiunea politică de azi atunci când venise ora deciziei? Ar fi dat cu piciorul unicei şanse de luptă pentru promovarea ideilor de libertate, solidaritate, echitate aşa cum le-am moştenit de la Titel Petrescu?
Această pledoarie există de fapt şi în cartea tiparită. Am dorit să o refac deoarece pentru  mine personal a rămas o rana deschisă, nu neapărat legată de fuziunea cu marele partid, ci legată de decepţia pe care i-am provocat-o lui Sergiu Cunescu, un om minunat, un om principial,un prieten al meu care aşa mi-a rămas până când a închis ochii. Am fost printre puţinii pe care i-a iertat poate pentru că undeva, acolo în interior m-a înţeles.
Ţin însă să mai menţionez că unele fapte ale noastre “social democraţii lui Cunescu” din trecut, le văd azi cu alţi ochi. Printre cele pe care le văd complet diferit ţin de perioada “A treia cale” pe care am adoptat-o în 1999, când cu ocazia Congresului Internaţionalei Socialiste de la Paris, echipa noastra formată din Sergiu Cunescu, Alexandru Atanasiu si Smaranda Dobrescu, a fost vrăjită de elocvenţa lui Schroder şi mai ales Tony Blair care propuneau stângii democrate eficienţa economică în completarea solidarităţii şi justiţiei sociale. Am preluat ideile ca fiind cheia care va închide calea liberalilor capitalişti, partizani ai “mâinii invizibile a pieţii” şi a virtuţilor excesive ale acesteia.  Chiar si PDSR-ul lui Nastase a îmbrăţişat doctrina, iar Adrian Năstase s-a dat legat la mâini în grădina celor doi vrăjitori, acordându-le deplină încredere în sprijinul viitor pentru integrare în UE şi NATO. Că acest pact a presupus mai departe obligaţii ce ne depăşeau principiile, face parte din riscurile politicii şi din greşelile politicienilor. De altfel istoria ne-a dovedit cât de departe s-au situat cei doi mari charismatici oameni de stânga pe poziţia ce şi-au clamat-o: exact la antipodul declaraţiilor. Tot prin 2000 Schroder a susţinut că economia nu poate fi de stânga sau de dreapta, ea este o economie bună sau rea, în funcţie de pragmatismul cu care o tratezi. Adica, renunţarea la principii.
Într-o altă lumină regăsesc acum şi pe  partenerii nostri din anii `90, sindicatele. În primii ani după ce am intrat în politică întâlnirile cu diferite federaţii şi confederaţii sindicale erau saptămânale,  seminariile aşişderea. Începând cu 1992 când am avut grup parlamentar le-am preluat aproape toate doleanţele şi propunerile. În bunul obicei al relaţiei strânse a partidului de stânga din vechime cu sindicatele muncitoreşti, le-am susţinut legi propuse de ei, am discutat primul Cod al Muncii articol cu articol cu ei, am elaborat legea sindicatelor practic împreună. Nu i-am  regăsit însă în votul electoral după promisiunile lor. Şi totuşi, sindicatele în acea perioadă erau o forţă, ocupau la egalitate fotolii în organismele tripartite în mod egal cu patronatele şi guvernul. Prima surpriză am avut-o în ce-i priveşte la adoptarea Codului Muncii elaborat de Boc şi care le restrângea drepturi  esenţiale. Nicio oponenţă în media, nicio mişcare în stradă , niciun protest. S-au retras din CES fără oponenţa şi dezacordul gălăgios la care m-am aşteptat, au încetat meetingurile exact în perioada tăierilor de salarii şi pensii. Nu au mai ocupat ecranele la marile sau scandaloasele privatizări, au rămas discreţi şi nevăzuţi. Nu doresc să comentez cauzele, chiat dacă mi-e lesne să le ghicesc. Poate politica a fost o deziluzie pentru masa mare de lucrători, dar şi pentru partidul de stânga din opoziţie situaţia a fost la fel de stânjenitoare. Încrederea partide de stânga-sindicate s-a spart.
Ar mai fi poate de adăugat amănuntul Năstase. Începând cu 1999, Alexandru şi cu mine am început colaborarea cu el sub umbrela Fundaţiei germane Friedrich Ebert. Pe noi ne-a convins personajul Adrian Nastase prin inteligenţă şi deschidere, prin înţelegerea superioară a fenomenelor şi a căii de urmat.  Despre restul acuzaţiilor ce i se aduc nu mă pot pronunţa, ştiu doar că atât Alexandru cât şi eu am avut nu puţine întâlniri contondente, nemeritate, urmate de decepţii şi revolte la adresa lui Basescu. Am fost printre cei încercaţi şi edificaţi asupra comportamentului nedrept, revanşard al acestuia ca să nu acord beneficiul vinovăţiei unui politician de marcă precum Năstase care a avut onoarea personală să-şi lege  renumele  de bunul mers al ţării.   
În privinţa întrebării retorice din titlu, aş menţiona că perioada actuală, poziţia noastră în UE, criza economică şi monetară prelungită care au aruncat stânga la periferie şi i-au închis căile de manifestare m-ar putea face să cred că este utopic să ne gândim că în actuala conjunctură statul puternic, statul social îşi va reveni curând. Dar, cunoscând puterea de adaptare a stângii, inventivitatea şi  onestitatea principiilor sale nu mă pot îndoi că sub o formă sau alta, sub o denumire sau alta, echitatea si solidaritatea dintre oameni vor  reveni ca obiect al unei doctrine necesare si urgente. Deci, voi lupta cu gândul si cuvântul pentru ca stânga democratică să fie o realitate si mai puţin o iluzie..
Smaranda Dobrescu

Despre autor.
Smaranda Dobrescu este cercetător ştiinţific în domeniul automatizărilor. Şi-a părasit institutul de cercetări unde a muncit timp de 24 ani, pentru a intra în politică cu toată convingerea, în virtutea filiaţiei sale social democrate şi a multiplelor decepţii din perioada comunistă. A ocupat pe rând în PSDR funcţia de preşedinte a sectorului 4 al capitalei, preşedintă a organizaţiei de femei a partidului şi vicepreşedintă a partidului mai mult de 10 ani. A fost o colaboratoare apropiată şi o prietenă a lui Sergiu Cunescu. Smaranda Dobrescu a fost deputat timp de 12 ani, iar în anul 2000 a fost Ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale. În perioada 2000-2004 a fost preşedinta Comisiei de Muncă din Camera Deputaţilor. Este cunoscută pentru contribuţiile sale tehnice în domeniul pensiilor şi specializarea sa în pensiile private.
Editura Niculescu.


2 comentarii:

Gavrila spunea...

Un bun account al unei doamne de onoare a Stangii din Romania. E nevoie de mult bun-simt, moralitate si umilitate pentru a profesa aceasta ideologie/filozofie despre viata si societate in general.

Remarcabil este demersul permanent de a fii onest, sincer cu tine insuti/ati si asta inseamna amendand anumite prize asupra trecutului si recontextualizarea evenimentelor si deciziilor prin prizma intelepciunii de dupa. Cu cati mai multi oameni ca distinsa autoare, cu atat mai bine Romaniei in aceste timpuri atat de interesante...

smaranda dobrescu spunea...

Multumesc, Gavrila! Ma emotioneaza vorbele bune! Ai parte de asa putine in viata politica! Cel mai mult m-as bucura sa fii aproape de ideile mele/noastre!