DESPRE LUCRĂRILE LUI LARRY WATTS CU PETRE OPRIȘ ȘI MEMBRI AI GRUPULUI PROSPECTIV PE FACEBOOK
Petre Opris: Problema „Larry L. Watts”
Detaliile din cărţile publicate de Larry L. Watts demonstrează că nu cunoaşte toate aspectele problemelor pe care le abordează. Nu ştiu dacă el a greşit sau traducătorul, însă amănuntele pe care vi le-am semnalat mi-au sărit în ochi. Cronologia elementară scârţie şi orice istoric ştie faptul că fundamentul unei opere se creează cu ajutorul cronologiei. În concluzie, Larry L. Watts nu prezintă încredere, deşi a indicat foarte multe surse documentare. Practic, a inundat cititorul cu asemenea surse – în opinia mea, într-un mod propagandistic. O carte de 700 de pagini impresionează prin dimensiunile sale şi cititorii obişnuiţi pot spune fără să citească: „Da, omul acesta a făcut o carte bună”.Recenzia pe care am făcut-o, la cea de-a doua carte a sa, am trimis-o deja în România. Nu am dorit să scriu despre sistemul de propagandă „în buclă” pe care Larry L. Watts l-a folosit din plin şi în prima sa carte. Spaţiul tipografic al unei reviste este limitat şi, pe de altă parte, nu doresc să îi fac de râs pe Larry L. Watts şi Ioan Talpeş. Am înţeles că lui Larry Watts îi place în România şi doreşte să fie prieten al românilor, aşa că evit să spun tot ceea ce cred despre operele sale. Aşa se cuvine din punct de vedere politic.
L-am întrebat public pe Mark Kramer, la conferinţa de la Leuven (Belgia), ce părere are despre sursele utilizate de Larry L. Watts în cărţile sale? El a răspuns într-un mod diplomatic. Nu l-a criticat pe Watts, ci a spus că, prin ideile sale, Watts susţine reabilitarea lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Sunt două chestiuni de care Watts este foarte ataşat în cercetarea sa.
Şi eu am observat acelaşi lucru. În plus, Larry L. Watts critică într-un mod voalat sau direct anumiţi analişti americani: Ronald Asmuss, A. Ross Johnson, Douglas Clarke, Mark Kramer, Juliana Pilon şi Vojtech Mastny. Totodată, Larry L. Watts a scris de mai multe ori „Constantin şi Olteanu (2013)”, deşi sursa corectă este evidentă. „generalul Constantin Olteanu”.
Oare toată lumea a greşit şi doar Larry L. Watts are dreptate? Nu cred aşa ceva. Experienţa îmi spune că „este ceva putred în Danemarca”.
Dacă am încercat un contact cu Watts?
Am discutat în primăvara anului 2012 cu domnul A. Ross Johnson la Centrul „Woodrow Wilson” deoarece s-a arătat interesat de opiniile mele despre prima carte publicată de Larry L. Watts în România. I-am pus la dispoziţie materialul pe care l-aţi primit şi dvs. şi mi-a spus că îl va aduce la cunoştinţa lui Larry Watts.
În concluzie, Larry Watts nu a avut un redactor de carte care să elimine greşelile de cronologie etc. Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau au fost „ajutat” de Ioan Talpeş, preluând masiv din ideile vehiculate de fostul şef al SIE.
Subiectul acesta nu mă interesează în mod deosebit deoarece nu am timp să mă ocup în detaliu de operele altora. Le analizez, le utilizez şi, pentru prieteni, îmi exprim punctele vedere.
PETRE OPRIŞ: CÂTEVA „UMBRE” EXISTENTE ÎN DOUĂ VOLUME DESPRE ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE
În urmă cu două săptămâni discutam pe Facebook despre România cu co-fondatorul unui blog pe care nu îl cunoşteam. La un moment dat, dialogul nostru a devenit mai amplu ca urmare a abordării unui subiect interesant: volumele publicate în România de cercetătorul american Larry L. Watts.
Materialul de faţă nu este o recenzie a volumelor apărute la Editura RAO în 2011 (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România) şi 2013 (Cei din dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece), ci doar o creionare a unor idei mai vechi şi mai noi despre cele două cărţi, referindu-mă strict la conţinutul şi la forma lor. Procedez astfel deoarece sper, într-un viitor apropiat, să fie corectate greşelile existente în primele ediţii ale celor două volume. Pe de altă parte, am cedat rugăminţii co-fondatorului blogului şi am promis că îmi voi expune ideile pentru membrii „Grupului Prospectiv” existent pe Facebook. Nu ştiu aproape nimic despre membrii grupului respectiv, nu cunosc identitatea celui care m-a îndemnat să prezint public opiniile mele despre cărţile scrise de cercetătorul american Larry L. Watts, însă o fac deoarece nu am văzut până în prezent, în publicaţiile din România, o analiză obiectivă referitoare la volumele respective.
De la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu. Din păcate, teoriile pe care le vehiculează cercetătorul Larry L. Watts sunt repetate printr-o formă de propagandă de tip „buclă”, folosită de televiziunile care difuzează ştiri non-stop, timp de 24 de ore. Teoriile şi informaţiile-cheie apar într-un mod obsedant şi acea formă ne aminteşte de o şenilă care se roteşte continuu, fără ca tancul să avanseze. Astfel, numărul de pagini al celor două lucrări a ajuns foarte mare (796, respectiv 700).
Dacă lăsăm la o parte forma aleasă de cercetătorul american pentru a-şi expune ideile şi intrăm în fondul lucrărilor sale, ne frapează greşelile elementare de cronologie şi scrierea greşită a numelor unor lideri români sau istorici. Alexandru Drăghici şi Florian Banu (nu Florin Bratu) au fost „botezaţi” de autor, la fel Grigore Preoteasa (nu Gheorghe, aşa cum a scris cercetătorul american), iar generalul Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, apare exact sub această formă, în timp ce, la aparatul critic, a fost consemnat de mai multe ori „Olteanu şi Constantin”. În plus, greşelile de cronologie sunt mai mult decât evidente, deşi acurateţea ştiinţifică în asemenea cazuri este esenţială. De exemplu: „La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia Austriei şi, de aceea, nu mai exista bază legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria)”. Greşit, acel tratat a fost semnat la 15 mai 1955.
Un alt exemplu: „Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă, la Moscova, reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă”. Este greşit, în opinia noastră! Nu a existat un tratat austriaco-sovietic, ci tratatul dintre Austria, pe de-o parte, şi cele patru Mari Puteri (SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa), pe de altă parte. Acesta a fost semnat la 15 mai 1955, la o zi după încheierea Tratatului de la Varşovia. Documentul referitor la înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia nu a fost semnat la Moscova, ci la Varşovia, la 14 mai 1955.
Un alt exemplu, reluat în „buclă” de autorul american: „În 1959, liderii români au zburat cu o aeronavă şi cu echipaj sovietic pentru o întâlnire la Moscova. Avionul s-a prăbuşit la aterizare în Moscova, omorându-l pe Gheorghe Preoteasa şi rănindu-l pe Nicolae Ceauşescu”; „[...] încă din anii 1950, atunci când, la Moscova, s-a produs prăbuşirea unui avion cu echipaj sovietic, având la bord o delegaţie de partid din România, în care şi-a pierdut viaţa Gheorghe Preoteasa şi a fost rănit Nicolae Ceauşescu (Gheorghiu-Dej renunţase să mai facă parte din delegaţie, cu numai câteva minute înainte de decolare)”; „Avionul s-a prăbuşit pe aeroportul din Moscova în vara anului 1959. Echipajul sovietic a murit în accident”.
Acel zbor a avut loc la 4 noiembrie 1957, Grigore (nu Gheorghe) Preoteasa a decedat şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a renunţat la 2 noiembrie să facă parte din delegaţie, nu cu câteva minute înainte de decolarea din 4 noiembrie. Cercetând circumstanţele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei şedinţe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În volumul publicat în anul 2011, autorul american a susţinut că, „la mijlocul anului 1965, România a fost «brusc» eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia”. În opinia noastră, ideea respectivă neglijează complet faptul că autorităţile de la Bucureşti au organizat în 1973 jocul operativ de război „SOIUZ-73”, în care armata română ar fi ajuns la Marea Marmara, flancată de marile unităţi sovietice şi ar fi trecut apoi în Asia Mică prin strâmtoarea Dardanele. Mareşalul sovietic Ivan Iakobovski a asistat la acel exerciţiu pe hartă, desfăşurat în staţiunea Neptun sub conducerea generalului Ion Ioniţă, ministrul Apărării Naţionale (vezi harta).
 |
| Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. |
Istoricul american a reluat „în buclă” ideea sa de mai sus, astfel: „Apoi, conceptul a reapărut în perioada «primului Eşalon strategic» de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. După 1965 ea a fost, de fapt, inexistentă”.
Dacă am accepta ideea cercetătorului american, nu mai putem să explicăm de ce s-a organizat şi desfăşurat în România jocul operativ de război „Soiuz-73” şi nici nu mai pot fi înţelese insistenţele din perioada 1969-1989 ale liderilor politici şi militari sovietici, de a se desfăşura în România exerciţii comune împreună cu generalii armatei române.
Totodată, cercetătorul american a afirmat următoarele: „Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultraloială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968”. Istoricul Larry L. Watts a greşit din nou deoarece unităţi militare române au participat la aplicaţia „RODOPI” din Bulgaria (august 1967), iar sovieticii au tranzitat România în octombrie-noiembrie 1966, august 1967, vara anilor 1974 şi 1975, precum şi în iunie 1989 (pentru a participa la manevrele militare comune sovieto-bulgaro-române desfăşurate în Bulgaria – vezi harta).
Cercetătorul american s-a străduit să descrie şi cazul de spionaj al generalului Ion Şerb, astfel: „El fusese recrutat în timp ce era prizonier în URSS şi antrenat ca ofiţer de securitate, în perioada războiului; s-a întors în România cu Divizia „Tudor Vladimirescu” şi a continuat să fie instruit în „academia militară” sovietică. Mai mult, pentru că urmase cursuri de instruire în domeniul informaţiilor în Uniunea Sovietică, el a făcut carieră în Securitate, ajungând până la funcţia de adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului (sic!), precum şi ministru-adjunct de interne, sub Alexandru Drăghici, înainte de căderea acestuia în dizgraţie, după care a fost reîncadrat ca ofiţer, în forţele armate române”.
În realitate, Ion Şerb nu a fost prizonier în URSS. El a satisfăcut stagiul militar în perioada decembrie 1944 – 1946 la Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin” (decembrie 1944 – 1946), unde a fost decorat cu Medalia „Serviciul credincios”, cu spade, clasa a III-a (Decretul nr. 1568 din 9 mai 1946), apoi a ajuns subofiţer în Legiunea de Jandarmi Muscel (1947-1948). La un moment dat, Ion Şerb a îndeplinit funcţia de comandant al Trupelor de Grăniceri (până în noiembrie 1961). Este adevărat că unităţile de grăniceri s-au aflat până în martie 1960 în structura Ministerului Afacerilor Interne, însă generalul Ion Şerb nu a fost niciodată „adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului” deoarece consiliul respectiv a fost înfiinţat de-abia în vara anului 1967, adică după şapte ani de la mutarea lui Ion Şerb şi a unităţilor de grăniceri de sub comanda sa la Ministerul Forţelor Armate.
În al doilea rând, la Constanţa nu a existat niciodată o divizie românească de tancuri. Marea unitate militară menţionată de cercetătorul american era, de fapt, Divizia 9 Mecanizată „Mărăşeşti”, comandată de generalul-maior Dumitru Gafencu la începutul anilor ’60, iar Divizia 10 Mecanizată a avut comandamentul la Iaşi, nu în Dobrogea sau în Câmpia Bărăganului. Singura mare unitate de tancuri existentă în România până în toamna anului 1968 a fost Divizia 6 Tancuri, care avea comandamentul la Târgu-Mureş.
În al treilea rând, este puţin probabil ca generalul Ion Şerb să fi avut acces direct la dosarele personale ale generalilor Vasile Milea şi Nicolae Militaru deoarece aceştia nu au fost niciodată subordonaţii săi. Ion Şerb a comandat Armata a II-a şi, în aceeaşi perioadă (1965-1969), Militaru şi Milea au condus Armata a III-a (în calitate de comandant, respectiv şef de stat major), iar dosarele respective puteau fi consultate doar de şefii ierarhici (de exemplu, ministrul Forţelor Armate sau şeful Marelui Stat Major), precum şi de generalii în cauză (fiecare doar dosarul său). În plus, Nicolae Militaru a avut dreptul să vadă întregul dosar al subordonatului său, Vasile Milea.
Este posibil ca Nicolae Militaru să fi oferit lui Şerb copiile ambelor dosare, acestea fiind făcute până la mutarea lui Militaru de la Armata a III-a la Armata a II-a (iulie 1969). Ulterior, Ion Şerb putea oferi copiile respective generalului sovietic Gheorghi Pavlovici Romanov, însoţite, eventual, de o actualizare a datelor personale ale generalilor Militaru şi Milea (avansări în grad şi numiri în funcţii noi etc.).
În ultimul rând, generalul Gheorghi Pavlovici Romanov a avut un motiv bine întemeiat pentru a obţine rapid detalii de la Ion Şerb despre „înfiinţări a două mari unităţi de mecanizate”. Ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale OTV (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae Ceauşescu a aprobat crearea la 11 septembrie 1968 a Diviziei 57 Tancuri, care avea comandamentul la Bucureşti şi i se subordonau cinci regimente nou înfiinţate. După câteva zile, o nouă mare unitate a fost înfiinţată la Armata a II-a. Astfel, pentru blocarea Porţii Focşanilor a apărut Divizia 67 Mecanizată (Brăila), care avea cinci regimente nou înfiinţate în subordine. În acelaşi timp, pentru întărirea Armatei a III-a şi blocarea Porţii Someşului a fost înfiinţată Divizia 81 Mecanizată. Aceasta avea comandamentul la Dej şi i se subordonau cinci regimente nou înfiinţate: R. 223 Mc. şi R. 230 Tc. (la Baia Mare); R. 221 Mc. (Dej); R. 4 Mc. (Someşeni); R. 315 Art. (Şimleu Silvaniei). De asemenea, s-au înfiinţat Regimentul 27 Tancuri (la Piteşti) şi Divizionul 42 Artilerie Antitanc (menţinut în rezerva stategică), iar regimentele mecanizate din Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate au primit în organica lor câte un batalion nou înfiinţat de tancuri, un divizion de artilerie şi o baterie antitanc.
În altă ordine de idei, documentele existente la Arhivele Naţionale Române infirmă afirmaţiile lui Larry L. Watts referitoare la sprijinul militar acordat de autorităţile române „Frontului Naţional de Eliberare a Angolei”, care primea de fapt ajutoare militare importante din SUA pentru a lupta împotriva „Mişcării Populare pentru Eliberarea Angolei”. Totodată, cercetătorul american a negat ajutorul militar semnificativ acordat de autorităţile de la Bucureşti, în perioada 1965-1969, Republicii Democratice Vietnam. Ajutorul s-a oferit în concordanţă cu posibilităţile României şi solicitările exprimate pe diferite căi de reprezentanţii nord-vietnamezi. Cu excepţia anului 1966, România a expediat în Republica Democratică Vietnam numai ajutoare nerambursabile, valoarea bunurilor militare româneşti care au ajuns la Hanoi fiind următoarea: 1,8 milioane de ruble (1965), 4,2 milioane (1966), 14 milioane (1967), 22,7 milioane (1968) şi 12,9 milioane (1969). În procente, situaţia se prezintă astfel: circa 54% din ajutorul total oferit în anul 1965 a fost de natură militară; 27,6% în 1966; 45% în 1967; 47% în 1968; 48,3% în anul 1969.
Despre situaţia dramatică în care se afla economia românească (şi din cauza SOVROM-urilor), istoricul american a scris astfel: „eforturile Bucureştiului de înlocuire a directorilor sovietici care controlau industria şi economia României, lansate la nici 48 de ore după moartea lui Stalin, în 1953, şi iniţiativa de a dizolva „întreprinderile comune” sovietice (sovromurile) – lucruri care au stârnit protestele lui Hruşciov ...”. În realitate, primele discuţii româno-sovietice despre desfiinţarea unor SOVROM-uri au avut loc în timp ce Iosif Stalin trăia (vezi discuţiile de la reuniunea Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc; Moscova, 25 februarie – 3 martie 1953).
Ne oprim aici cu enumerarea greşelilor existente în cele două cărţi publicate de cercetătorul Larry L. Watts (deşi mai sunt şi altele, însă nu le expunem aici pentru a nu fi considerat distrugător de mituri româneşti). Toate acestea ne determină să analizăm cu multe rezerve alte afirmaţii ale istoricului american. În acelaşi timp, putem menţiona faptul că volumele respective oferă pentru istorici nişte surse de documentare ştiinţifică foarte valoroase, româneşti şi străine. Documentele indicate de domnul Larry L. Watts merită găsite în arhivele americane în scopul dezvoltării cercetării despre efectele generate de Războiul Rece în România.
2. Watts şi recuperarea istoriei mari din perioada comunista
5. În loc de încheiere.
Pentru mine Larry Watts reprezintă un tip de American din care am mai cunoscut, în industrie și în Academie – curios, optimist, impregnat instinctiv de câteva valori reale ale Americii, și cu o anumită doză de aventurier în căutarea unor adevăruri încă necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături proprii, împreună cu un stil de lucru analitic, care cere autorului să se retragă în planul al doilea, lăsând documente și actorii istoriei să vorbească – desigur căutarea și coordonarea documentelor fiind lucrarea majoră a autorului. Cine își închipuie că această muncă este simplă, sau că ar fi suficient să ai banii necesari pentru a o realiza, își face iluzii. Am discutat mai sus faptul că receptia meschină si deseori tendenţioasă a criticilor săi ar putea în mare parte fi explicată prin faptul că numeroși dintre ei au încă prea puţină distanţă faţă de evenimentele trăite și nu pot suporta perspective şi roluri multiple pentru dictatorul pe care îl știu răspunzător pentru perioada dură a anilor 1980.
Nu este totuşi suficient ca explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar repetitive, care ne fac să ne închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă în toate aceste atacuri. Am menţionat că voi discuta unele motive de acest fel. Mă distrez în mod deosebit când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim, pentru a cincea oară poate, aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi exprimată subiectiv, dar mereu cu aceleaşi cuvinte: spre exemplu “Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau a fost „ajutat” de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă o calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a unui fel de plagiat pontist. Cei ce o vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în mod negândit, ar realiza cât de ridicul este să pretinzi că în strângerea meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări, un pasager demnitar român poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care concluziile şi deci sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că acel demnitar român a reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt mii, în toate aceste ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări de discreditare sunt cel puţin meschine. Ca Român însă, mă întreb în primul rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri facile, legate de conflicte evidente de interese – Watts a dezvăluit desigur multe rotiţe necunoscute pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători – ajung la un răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces mai complicat de evenimente, s-ar putea ca Watts – fără a pica în problemele mentale ale eroului cărţii sale – să fi devenit prada unui proces de izolare, sau lipsă de ancorare uşor similar. Mai precis – realităţile pe care el le dezvăluie au fost neglijate, ba chiar negate o perioadă de vreme în America.
Astăzi, se prea poate ca să nu fie suficientă baza documentară impecabilă. Americanii spun “if it ain't broke, don't fix it”, opiniile răspândite de dezinformarea de 30 de ani mai funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este un fapt. Watts a revelat adevăruri incontestabile – rămâne însă o obligaţie colectivă, la care au de contribuit Românii: adevărul nouă cunoscut, şi de Watts redat fundamentat, trebuie acceptat în America ca o viziune care să fie importantă, utilă pentru ei. Pe scurt, mai trebuie şi bine vândut. Aşa şi doar aşa vom putea să îi mulţumim cu adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat de interesul pe care ni-l arată.
Închei aici aceste note de discuție – răspund pentru ceea ce am scris, pentru o temă atât de vastă însă, sunt conștient că ceea ce nu am scris și mai ales ceea ce nu știu, rămâne partea predominantă. Sper în consecință în lectura binevoitoare a cititorilor și ajutorul în extinderea ideilor spre scopul deschiderii unei dezbateri fructuoase. Ar fi util să îl avem și pe Larry Watts între noi – sunt convins că suportă voios atacuri deschise și argumentate și ne poate ajuta în a situa mai bine poziția lui. Poate chiar cu rezultatul de a-l ajuta să fie mai ferit de influențe de orice fel și mai util deci în bunele sale intenții.
Preda Mihăilescu: Gânduri de speranţă într-o dezbatere deschisă a lucrărilor lui Larry Watts
1. Spaţiul de joncţiune românesc
Cine a fost obişnuit cu gândirea istorică care prevala în România pe vremea lui Iorga şi atitudinea politicienilor de clasă ai acelei epoci, este conştient de faptul că istoria, menirea şi forma de afirmare a poporului român sunt precondiţionate de aşezarea la zona de confluenţă a trei mari spaţii de putere – cel Levantin (astăzi Orientul Apropiat), cel al Occidentului Mijlociu, sau marele spaţiu germanic, şi cel al întinderilor Euroasiatice de Nord – Rusia, în ultimele secole. Situaţia crează funcţia – şi funcţia este aceea a unei articulaţii vii de culturi şi imperii, articulaţie care riscă mereu iaraşi să fie strivită în perioade de exerciţiu prea îngust al mişcărilor antagoniste generate de polarităţile naturale dintre aceste spaţii. Pe scurt, când gorilele se războiesc, România este sub presiune.
În perioada comunismului însă, noi am crezut că însăşi regimul impus a făcut ca să fim de facto înghiţiţi de numai unul dintre aceste spaţii, cel rusesc cu veşmânt sovietic. Era perioada în care cetăţeanul de rând, mai inteligent sau mai prostuţ, era redus la acelaşi regim de frică, zvonuri şi speculaţii în încercările de a înţelege contingentul. Este adevărat că am trăit perioada de relativ dezgheţ a anilor '60, în care părea că dialogul social se deschide, o anumită sferă de informaţie era posibilă, se traduceau cărţi şi cine avea noroc putea chiar prinde un Köstler sau un Raymond Aaron fără nici o repercusiune. Şi boicotarea planului de integrare CAER a fost o realitate ce nu a putut fi trecută sub tăcere; iar discursul din dimineaţa lui 21 August 1968 care ne chema la opoziţie şi rezistenţă a fost pentru mulţi români un semnal spre acordarea unei şanse chiar şi sistemului comunist. Aceasta şi cu lunile care au urmat nu puteau fi înscenări. Asta ştim – dar cum se încadrau paradoxurile trăite în schema mai mare a luptelor de puteri, această întrebare era inaccesibilă. În egală măsură trecerea abruptă după „mica revoluţie culturala“ din 1971 către totalitarismul intern progresiv pe bază de pishoza grandorilor şi, de fapt, a izolării dictatorului, acestea au fost şi ele înregistrate fără multă posibilitate de a fi înţelese – si cui îi ardea de a înţelege, când supravieţuirea costa deja atât efort?
Când am citit prima oară despre Larry Watts în urmă cu doi ani buni, textul întâlnit părea să promită posibilitatea unei înţelegeri mai fundamentate ale acelei epoci obscure şi determinante. Am dedicat o lună de studiu a reacţiilor provocate de cărţile lui, pentru a decide dacă există critici demne de luat în consideraţie, sugerând că lectura poate fi vreme pierdută. Pe partea criticilor, răspândită, am găsit cascade de invective şi verdicte dar nici un motiv obiectiv în afara unor mistificări şi asociaţii ale lui Watts cu diverşi baubau pentru copiii mari. Când un renumit doct al curentului a fost întrebat de proprii studenţi, cum poate să se afirme fără să fi citit cartea, el m-a trimis către blogul unei visătoare necunoscute. Dânsa citise cartea! Şi alături de exprimarea unei subiectivităţi răvăşite de amintiri de pe vremea lui Ceauşescu, ea exprima în mod 'obiectiv' chintesenţa cărţii prin formula „Watts minte în suveică“. Câteva luni mai târziu citisem cartea, eram destul de entuziast de mulţimea de informaţii noi găsite şi … am fost sancţionat de un tânăr întreţinător al unui blog de dialog, cu care altfel mă aflam în relaţii destul de bune. Îl deranjase că nu îl vorbisem pe Watts de rău, ceea ce pentru el echivala cu a fi un fel de adorator al aceluiaş personaj. Când l-am întrebat ce îl deranjează în cărţile lui Watts … mi-a răspuns că nu l-a citit, dar ştie că „minte în suveică“. Ce mic este Bucureştiul, nu-i aşa? Si ce pasionaţi de opinii cu orice preţ sunt locuitorii lui – indiferent de fundamentele acestora. De partea cealaltă am întâlnit, este drept, şi vânători de criminali comunişti uşor suprainflamaţi; dar am întâlnit oameni ca Dinu Giurescu, istoricul care a reuşit să păstreze o distanţă elegantă faţă de excesele impuse în care s-au aventurat alţi carierişti istorici, care au făcut stânga împrejur după 1990, devenind exegeţi ai mistificărilor cu luxury brand label „suntem cei din urmă“, dar şi pe fondatorul ICR, credibilul disident Augustin Buzura. La mijloc, pustiu şi imposibilă comunicare.
Voi reveni la sfarsit asupra surprinzătoarelor argumente, lipse de argumente şi falsificări de argumente, precum şi a posibilelor implicaţii pentru societatea contemporană din ţară. Mi se pare însă mai important aici să încerc să îmi expun modestul punct de vedere privitor la relevanţa şi limitările informaţiilor strânse şi divulgate de Watts pentru înţelegerea istoriei noastre recente, integrarea ei în întregul nostru istoric şi mai ales învăţămintelor trase din consecinţe – aceasta fiind nereprezentată în tomurile citite.
2.1 Autorul şi firul roşu al istoriei recente
Watts este un copil al anilor '68 care expune, pentru cine este dispus să se informeze, în mod inteligibil modul în care interesul său pentru mecanismele războiului rece l-a purtat de la o iniţială preocupare pentru Norvegia, să se concentreze asupra României. Acolo a descoperit o serie de paradoxuri (relative la imaginea pe care o cunoştea din occident) care au declanşat interesul său dăinuitor pentru România, care durează deja de 30 de ani. În ciuda faptului că a picat în mod inevitabil în mijlocul unui hăţiş de intrigi şi interese polare şi puternic antagoniste, faţă de capcanele căreia probabil că nici un om nealineat cum este el – în ciuda tuturor bârfelor desfăşurate a posteriori – nu are anticorpi suficienţi, deci în ciuda diverselor capcane de parcurs, pot spune cu încredere că munca sa metodică şi perseverentă a avut efectul de a redescoperi un fir roşu al istoriei politice româneşti, îngropat de secretismul comunist şi de sistemul unic de dezinformare prevalent. Despre acest fir roşu, aşa cum apare el în „Fereşte-mă Doamne de prieteni“, voi vorbi aici scurt.
2.2 Dualitatea de la vârful puterii comuniste din România
Cartea ne revelă cu lux de dovezi şi amănunte existenţa unei dualităţi de putere la vârful conducerii comuniste a României, între două tabere antagoniste a căror luptă este înţeleasă şi redată cu imensul avantaj al cetăţeanului distant şi impregnat de mecanismele democraţiei: lupta dintre cei pe care i-aş numi cominternişti, latura internaţionalistă a comuniştilor veniţi cu trupele sovietice, şi maoişti, cei care au încercat continuarea politicii independente şi echidistante româneşti clasice, aşa cum este ea dictată de însăşi condiţiile geopolitice menţionate scurt în introducere, şi cei care au ales sprijinul chinez ca unica soluţie pentru compensarea presiunii colonialiste sovietice. Ulterior, maoiştii au fost numiţi cu evidente scopuri denigratoare „naţional-comunişti“, denumire dominantă până astăzi şi care se indeletniceşte cu argumentaţii batracian-lunecoase să distragă definitiv atenţia de la elementul comunist punând accentul pe un element naţional derizoriu – naţiunea nu a fost respectată, nici nu a creat mişcarea, deci nu există nici cea mai mică îndreptăţire pentru acest joc de cuvinte. Maoişti – deviaţia a început să îşi arate forma în mod public sensibil după mica revoluţie culturală din 1971. Un Maoism aparte, la fel cum în occident a existat un maoism aparte la care adera şi Barosso la vremea sa: amândouă mişcările au pornit de la o aliniere iniţială la Mao, şi au urmat apoi drumuri profund diverse, şi aşa cum aceasta nu ne impiedică în cazul occidental să menţinem termenul, cred că în cazul român născut dintr-o reală tendinţă de 'revoluţie culturală', nu se poate considera termenul ca deplasat. Eu îl voi folosi aici, fără pretenţia ca alţii să îl preia, ci din incapacitate funciară de a vorbi de un naţional comunism fictiv, la unison cu galeria. Recunosc de asemenea că termenul se aplică prost la perioada crucială a mişcării de emancipare a puterii comuniste române de priză sovietică, în anii 50-60. Dar pentru scopul restrâns al acestui context se poate accepta, eu neridicând de fel pretenţiile unei analize de specialist – doar acelea ale unui cetăţean activ, care nu mai poate accepta polarizarea destructivă a societăţii româneşti, şi îndeamnă la defrişarea unui teren solid de dezbatare inteligentă, argumentată şi controlată.
2.3 Lupta pentru suveranitatea statală
Rezumând opt sute de pagini într-un paragraf, firul roşu despre care este vorba, se revelă dintr-o serie covârşitoare de surse desecretizate, din nouă ţări (dacă nu greşesc), pe care în nici un chip nu le-ar fi putut fabrica un serviciu chiar mai potent decât cele româneşti, cu scopul de a crea o imagine atât de coerentă. El revelă următoarele: comuniştii români – aceiaşi care au urmat îndemnurile lui Stalin şi au creat gulagul românesc, lucru pe care ca român nu îl pot trece cu vederea – au pornit din anii '50 un program de distanţare inteligentă de sovieţi, eliminând pe rând armata de ocupaţie şi apoi chiar şi infiltraţia kaghebistă, apropiindu-se de China ca element de contrapondere, refuzând vehement vestitul program de integrare caeristă, care reducea ţara la un producător de grâne (rol pe care cealaltă parte de Românie, Basarabia, l-a jucat în uniune), şi culminând cu faimosul program din Aprilie al lui Dej. Încercări de apropiere şi încurajare a altor state din bloc să sustină o politică de suveranitate similară, au primit un oarecare ecou doar de la Tito, desigur, şi din Cehoslovacia. Programul de atitudine alternativă pe plan politic internaţional marcase în anul 1968 deja numeroase succese, pe care nu le voi enumera aici, şi care se găsesc documentate în carte. Menţionez că unele dintre ele pătrunseseră 'în şoaptă' în conştiinţa socială, şi îmi erau oarecum cunoscute, fiind confirmate, aproape spre surprinderea mea, de documente. Altele mi-erau necunoscute, dar mergeau în aceeaşi direcţie: implicarea în criza Cubei, despărţirea Germaniei, pacea încercată la Paris, apoi legătura dintre America şi China, etc. Cartea ne informează gradual de reacţiile violente de la Moscova, de nemulţumirea crescândă încă de la începutul anilor '60 – poate chiar mai devreme – şi ne documentează apoi acribic efortul susţinut şi învingător de discreditare prin dezinformare, care a făcut printre altele ca pe la sfârşitul anilor '70 să se răspândească ca un foc de paie mitul conform căruia România de fapt a fost mereu sub control, că juca un joc acoperit precum momeala dintr-o capcană pentru … furt de tehnologie. O aberaţie care a prins pe fundalul de indiferenţă generalizată. Dar o aberaţie pentru care nu era nevoie de o profundă informare la surse, informare imposibilă la acea vreme, pentru a o refuza ca un evident act de recuperare: cine are doar în minte violenţa necontrolată a discursului lui Ceauşescu din dimineaţa lui 21 August şi toate pregătirile la rezistenţă activă care au urmat în mod deschis în toată ţara, nu poate fi minţit sau indus să îşi închipuie că o astfel de reacţie putea fi o scamatorie premeditată, pentru a induce propria populaţie în eroare … în timp ce, vezi Doamne, michiduţă era puternic aliniat si nu facea decat sa isi joace un rol trasat
de la centrală. Nu a fost aşa – şi datorăm investigaţiilor lui Watts nu atât revelarea unor lucruri care sunt verificate profund în mod empiric de experienţa tuturor, ci faptul că ne revelă luptele dramatice de putere care se desfăşurau în fundal, fiind, ele, inaccesibile muritorilor de rând.
2.4 Pygmalion comunist
Deşi dezastrul ce a urmat este suficient prefigurat în „With friends like this“, Watts a dedicat acestei teme o a doua carte, „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, carte pe care am citit-o deasemeni în întregime, fără a înregistra un efect la fel de profund ca după prima carte. Privitor la dezgheţ aş rezuma şi mai succint prin remarca surprinzătoare, că în chintesenţă ultimii 20 de ani de dictatură comunistă din România par să se rezume – abstracţie făcând de rolul puterilor externe – la un fel de experiment Pygmalion, mai dramatic. Persoana inteligentă a comunsimului român şi fără îndoială unul din principalii artizani ai traseului de suveranitate, Ion Gheorghe Maurer, neputând să se propună ca preşedinte, din cauza originilor sale atât neproletare cât şi nenaţionale a gândit să influenţeze prin cel pe care îl cunoaştem, indirect, continuarea politicii începute. Şi nu a reuşit – are loc o crescândă dezvoltare a laturii paranoice a noului dictator, care pare că se autoizolează: nu vom şti niciodată pe deplin, în ce măsură la această izolare cu consecinţe ucigătoare pentru ţară, a fost intelectul redus al protagonistului de vină, şi în ce măsură acesta a fost ajutat. Watts ne redă un moment crucial de influenţare: accidentul de maşină al lui Maurer din 1974, pentru care el l-a facut pe Ceauşescu răspunzător – reacţionând cu totala retragere din decizii şi deci izolarea în sens invers. Documentele menţionate de Watts par să sugereze că accidentul a fost ordonat de la Moscova.
3. Recepţia cărţilor lui Watts şi problemele interculturale.
Mă opresc aici cu discuţia firului roşu descoperit de Watts şi continui cu unele opinii personale. Părerea mea este că societatea românească nu a început încă să dezbată înţelegerea faptelor care ne-au fost revelate, dar în momentul în care totuşi discuţia onestă şi deschisă se va declanşa – ea nu mai poate fi sufocată mult timp – ea va persista multe decenii. Decenii în care românii vor ridica întrebările de rigoare, vor relua propriile investigaţii şi vor digera faptele, resituându-se. Să ne gândim doar la faptul că revoluţia franceză se mai repune în discuţie până în zilele noastre, că Napoleon era în secolul 19 încă un erou, apoi în secolul 20 a intrat în învăţământul francez mai mult ca un criminal, tineri francezi descoperind cu surpriză în Anglia sau Elveţia şi Italia, că în acele ţări care s-au aflat în război cu Napoleon, astăzi se vorbeşte cu mai multă dezinvoltură de contribuţiile la evoluţia politică si socială aduse de el, decât se vorbea în şcoala pe care au absolvit-o. Să nu ne mirăm dacă timpul merge în meandre!
Personal îmi doresc de mai mult timp să particip la o discuţie echilibrată, căci am o cantitate de critici şi rezerve faţă de oponenţii lui Watts care s-au arătat a fi inaccesibili dialogului în felul următor: Dacă încep prin a afirma aprecierea lucrărilor sale, reacţia exprimată a protipendadei Bucureştiului a fost mereu aceea de dispret şi atacuri ad hominem, ea forţându-mă într-un fel de rol aiuristic, de admirator, deci de decerebrat care nu poate decât să calomnieze – cum se face – sau să admire ca boul, pe româneşte spus. În mod evident că în faţa unui lung şir de atacuri directe la persoană, insidioase şi autosuficiente, poziţia mea este una de opoziţie – şi aşa nu se ajunge niciodată la discuţia adevăratelor probleme.
3.1 Iluzia unei tentative de recuperare.
Prima problemă pentru români, nu este una a lui Watts, dar este o problemă foarte reală. Aici este cazul să precizez că am depăşit pragul celor 40 de ani de deşert al emigraţiei, şi mă simt în înţelegerea libertăţii mai apropiat de Watts. În plus am lucrat 20 de ani în criptografie şi securitate informatică şi în aceşti ani am numeroşi colegi care lucrează pentru NSA, şi se ştie în comunitate, alţii au fost angajaţi de serviciile analoge din Canada sau Germania, mult după ce ne cunoscusem la conferinţe, ca cercetători academici. La BSI în Germania am fost invitat de câteva ori şi am avut colaborări pe teme în care am expertiză: toate aceste lucruri se petrec foarte firesc, şi când le-ai trăit, eşti liber de întrebări, cumva fireşti, de la care porneşti. Întrebări de genul cum se poate, şi ce interese are acela, cum mă va urmări, şi alte griji care nu sunt total deplasate – dar care sunt totuşi în afara contextului: există un spaţiu liberal de interacţiune absolut nealterat. Până la un punct, aşa văd că a acţionat şi Watts – până la punctul în care, înconjurat de contextul românesc, greu să îţi închipui cum se mai apară de bănuita cronică ambientă. Dar el este American născut, eu sunt emigrant, refugiat.
Spunând acestea, eu conced câteva lucruri care bănuiesc că au jucat un rol foarte important în recepţia haotică şi polarizată a producţiilor lui Watts. Iată care sunt acestea.
3.2 Înțelegerea unor probleme circumstanțiale ale lecturii
A. Am înțelegere pentru faptul că o persoană care a trăit toată perioada comunistă până la capăt în țară și după aceea nu a avut privilegiul să se refacă într-un sistem democratic sănătos, cu checks and ballances cât de cât funcționale, la citirea cărții lui Watts va fi fost continuu tulburat de amintirile încă vii ale anilor '80 de pomină, frig și sărăcie, reacționând cu indiferență suverană la informațiile cutremurătoare care nu schimbă istoria, și păstrând impresia apăsătoare că aici cineva căuta să o facă să își schimbe opinia despre acei ani și acel regim. Este fără îndoială cazul primei categorii dintre cei care au citit cartea și au exprimat pe baza lecturii o opiniecritică devastatoare. Anii de frig și sărăcie și nu spusele lui Watts dominau aportul celei care a adus în lume (mai precis: pe blogul său) ominoasa expresie "minte in suveica". expresie care a facut scoala, fara sa aibe mare legatura cu opusul în cauză. Legătură pe care nimeni din cei care ulterior au folosit-o nu a încercat să o explice sau stabilească prin argumente. O reacție viscerală, deci. Domnul Opriș încearcă aici o interpretare: Watts ar face un fel de 'propagandă' ca o banda de magnetofon 'nastro senza fine', în buclă deci. Vai! Conced de asemeni că ani de propagandă violentă sensibilizează creierul și nu mai auzi decât propaganda, chiar și atunci când de fapt se exprimă niște fapte argumentate, foarte importante. De fapt am remarcat deseori în cadrul unor dialoguri în România, că în afara unui consens necondiționat, bănuiala de propagandă sau manipulare se naște spontan și absolut indiferent de osteneala investită pentru a semnala empatie și a argumenta faptele cu atenţie. Cine este în măsură să judece acest fenomen? Atâta tot că el este profund nociv și potrivnic unei evoluții restabilizatoare, și de aceea trebuie să facem efortul să îl depășim. Recunosc spășit că eu am avut o perioadă de mai bine de zece ani în care mă simțeam agresat … de reclama de peste tot, și ajunsesem chiar să o compar cu o propagandă comunistă: mă agresau nudurile și mă agresau mușchiuloșii cu dinți strălucitori care îmi umileau în mod voit prezența fizică nesemnificativă. Până când am decis să contraatac și am petrecut câțiva ani în care propagam unde vrei și unde nu vrei înlocuirea reclamei cu plachete cu poezii și cugetări profunde; odată ce mi-am concedat aceasta reacție absurdă s-au dezvoltat suficienți anticorpi ca să pot să percep pe deplin diferențele semnificative dintre propaganda comunistă și agresiunea reclamei. Nu suntem imuni. Cu Watts însă se petrece alt lucru: el scrie cu o temă precisă în minte, care este nedreptatea de care a suferit România ca răspuns la drumul suveran trasat în anii '50. Crescut într-un sistem cu checks and ballances care conferă o IMENSĂ relaxare față de posibilitatea ca cineva să gândească că zicând A și nemenționând B ai avea intenții ascunse, căci oamenii sunt obișnuiți că nu funcționează lucrurile așa, el sunt convins că nu și-a pus problema vreunei lipse de critică împotriva crimelor personajelor sale principale. Dimpotrivă, acestea sunt cunoscute, noi acum discutăm altceva, asta este atitudinea. Am avut și eu din când în când pe parcursul celor opt sute de pagini tresăriri de genul „cum poți să vorbești în acest fel de Dej care a instaurat lagărele și canalul, de Ceaușescu care a dus țara de râpă?“. Dar doar momente scurte, căci am 40 de ani de deșert în spate. Și vă mărturisesc, vorba bancului, 'se poate, eu am încercat și se poate'[1]! Se poate citi urmărind intenția în care a fost scris, și construcția argumentelor, și fără a te lăsa antrenat în dubii și îndoieli. Realitatea este că autorul se abține vizibil de la interpretări subiective și urmează acribic preceptele unei anumite școli jurnalistice și istoric-științifice care impune să lași să vorbească sursele și faptele. Dar este la fel de adevărat că nu poți elimina subiectivul, și dacă nu ai capacitatea să elimini din minte întrebarea încăpățânată 'și ce vrea el aici să îmi demonstreze despre Dej, sau Bodnăraș sau Ceaușescu? Că au fost îngeri?', atunci remarci tot timpul că omul are un ton al povestirii, care face să crească, în ciuda voinței sale, niște mici John Wayne balcanici printre rânduri. Dar vă afirm cu stăruință – asta nu este mai mult decât un produs natural al lipsei sale de experiență literară, focusul fiind altul; deci să acceptăm focusul de facto. Să aduc aici un exemplu: în Germania de vreo două decade încoace a devenit posibil să se vorbească liber despre Dresda, Hamburg, milioanele de femei violate de învingători, și alte masive suferințe de război ale nemților. Așa ceva este posibil pentru că s-a atins încrederea că discuția acestor fapte nu va mai fi folosită practic de nimeni pentru a pune în discuție crimele de război făcute de propria nație. Desigur, este un context profund divers. Dar are în comun tocmai faptul că în contextul nostru este folositor să atingem maturitatea cu care discuția luptei curajoase, totuși, a dictatorilor maoisti, cu starea de colonizare externă să poată fi privită total distinct de discuția crimelor lor împotriva nației.
B. Conced de asemenea faptul că traiul în România al d-lui Watts nu poate să nu fi lăsat unele impacte și în construcții de detaliu. Aici iarăși am un avantaj: nu îmi sar în ochi detalii care sunt poate alegeri conștiente legate de persoane în viață, să nu lezezi pe cutare, să eviți o concluzie care se impune. Nefiind expert, nu exclud nici posibilitatea unor scăpări voite sau neatente – vă pot însă confirma că nu am predat curs după o carte lipsită de greșeli. În matematică. Deci, est modus in rebus. Afirm însă că adevărul cărții este solid și binesprijinit de surse – și aceasta suportă chiar și mai multe erori. De aceea cei care afirmă frontal că Watts minte în suveică, cu accentul nu pe recepția lor subiectivă, ci pe o presupusă minciună de fond în enumerarea faptelor, sunt ei înșiși în eroare – o eroare care poate fi cel mult explicată prin constelația complexă de lectură discutată în A. Dacă nu cumva este vorba de ceva mai mult, poate chiar o agendă privată de apărare a unor privilegii trecute sau actuale: și asta se poate întâmpla, dar cred că este cazul mai puțin frecvent, în ciuda poate a aparențelor. În acest context aș mai remarca, privitor la textul propus recent de dl. Opriș și care se deschide cu îndrumarea ușor paternalistă (cel puțin în spiritul german în care trăiesc) îndemnându-ne să acceptăm ca un fapt opinia sa, că „De la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu”. America este o jumătate de continent, și chiar în condițiile de minimă atenție la adresa temelor românești, este ușor abuziv să sugerezi că America se afirmă într-o singură suflare la adresa lui Watts. Fals – nu mă îndoiesc că au fost create cercuri în care opinia emisă de dl. Opriș este vehiculată. Dar există și alte cercuri, care au alte opinii. Cert este că am citit în revista publică de studii istorice ale CIA, o recenzie excelentă a cărții lui Watts, o recenzie lungă și argumentată, de un specialist ce scrie din perspectiva globală fără a fi în mod evident implicat în lupte românești de bucătărie; și am citit și alte reacții internaționale pozitive. La fel cum cunosc oameni în America care împart aceste puncte de vedere – pentru a cita pe autor, „încet cu pianul pe scară”! Să nu pornim cu concluzii gata făcute, încercând cu tot dinadinsul să le demonstrăm.
C. În final, având în vedere toate cele discutate mai sus, conced faptul că vorbim de o discuție încă neîncepută asupra consecințelor epopeii comuniste și de reintegrare a României pe picioare solide în spațiul de joncțiune cu zone de putere, în coordonatele firești ale devenirii sale. Vorbim de un discurs care abia poate începe și va dura încă câteva generații – câte generații de sacrificiu, nu-i așa? Dar dacă oricum va dura, nu este timpul să începem? Căci un lucru este cert, și pentru cei care astăzi pot crede că au sub control generarea de opinii, Merkel, Obama sau alții mai mărunți și dâmbovițeni, în zece sau douăzeci de ani ei nu vor mai avea nici un control asupra modului în care va fi perceput și discutat aportul lor la dezvoltarea societății – deci poate este bine să avem încă de pe acum aceasta perspectivă în minte, când ne lansăm în discuții!
4. Problema ce rămâne din cărțile lui Watts
După aceste precizări ajung la ceea ce este problema mea centrală în privința cărților lui Watts, și aici le am pe amândouă în vedere. Din ele dezastrul ceaușist reiese, cauzal, destul de simplu și credibil: experimentul Pygmalion al lui Maurer a eșuat, din proprie inițiativă sau ajutat, Pygmalion a rămas singur și psihopat, iar ceea ce a început ca o luptă pozitivă de suveranitate bine îndreptățită a sfârșit prin însingurarea și izolarea țării între cele două blocuri, lipsa de suport de la Americani și boicot din partea Moscovei, care distrugea prindumping toate firavele cuceriri de piețe în lumea a treia ale României. Lupta cu morile de vânt și-au asumat-o conducătorii maoiști, frigul și foametea le-au resimțit întreaga populație în mod nemijlocit, iar după căderea comunismului au ajuns să realizeze și cea mai durabilă daună, aceea de care noi în exil începuserăm să ne dăm seama deja de la mijlocul anilor '80: anume, nimicirea imaginii internaționale în mare parte prin calomnii desfrânate la care nu există putere care să replice. Ceea ce în realitate era produsul unei epopei a comunismului se stiliza în picături homeopatice, dar cu o țintă precisă, ca un produs legat mai degrabă de niște pretinse tare ale întregului popor. A discuta implicațiile încă actuale ale acestei părți, nu este ce mi-am propus aici. Problema la care m-am referit însă este aceasta: oricât de valide și important de reținut sunt faptele, prea ușor este adus cititorul într-o situație de regret vecină cu victimizarea. Aceasta este nociv. Căci scopul oricărui popor este să își realizeze menirea posibilă în contextul său cultural și geopolitic, dar mai ales să trăiască în pace și relativă securitate. Pare că acest scop alunecase pe plan secundar – afirmarea unei poziții independente pe plan internațional devenise aproape scop în sine, și pentru faza a doua, în care ar fi trebuit să se poată profita pe plan național de fructele acestei afirmații, a trebuit să se descopere că … am ramas total descoperiți.
Am spus că am o problema cu Watts la aceasta temă. Da, în măsura în care în mod involuntar el ar putea alimenta același lent fatalism autovictimizator de care se face abuz uneori în Romania – cred că este ceea ce unii observatori ca dl. Opriș îi impută ca și când ar fi însuși proiectul său. Nu este. Este doar atâta, un efect colateral. Sunt convins că el nici nu a avut în vedere acest efect colateral, și nici nu este persoana chemată să fi pus accentul asupra iresponsabilității care rezidă într-o frondă care nu este gândită până la capăt. Nu sunt politician, ca cetățean nu aștept de la conducători să hrănească egoul populației cu motive de mândrie periculoase, ci aștept o politică curajoasă, da, dar realistă. Situația continuă să fie gravă și de aceea consider că aspectele care nu sunt abordate de Watts trebuiesc discutate de societate – și aceasta în spiritul concluziilor pentru viitor. Căci nu este timp pentru reacții din ciclul 'după război mulți voinici se -arată'. Am moștenit nu numai situația la eterna confluență a celor trei spații, dar acum și consecințele de imagine ale aventurii maoiste. În loc să continuăm țap-ispășitoreala, este timpul să privim problemele frontal și să găsim drumul pentru a recupera o existență națională echilibrată și realistă, care într-un târziu va deveni atunci și prosperă.
5. În loc de încheiere.
Pentru mine Larry Watts reprezintă un tip de American din care am mai cunoscut, în industrie și în Academie – curios, optimist, impregnat instinctiv de câteva valori reale ale Americii, și cu o anumită doză de aventurier în căutarea unor adevăruri încă necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături proprii, împreună cu un stil de lucru analitic, care cere autorului să se retragă în planul al doilea, lăsând documente și actorii istoriei să vorbească – desigur căutarea și coordonarea documentelor fiind lucrarea majoră a autorului. Cine își închipuie că această muncă este simplă, sau că ar fi suficient să ai banii necesari pentru a o realiza, își face iluzii. Am discutat mai sus faptul că receptia meschină si deseori tendenţioasă a criticilor săi ar putea în mare parte fi explicată prin faptul că numeroși dintre ei au încă prea puţină distanţă faţă de evenimentele trăite și nu pot suporta perspective şi roluri multiple pentru dictatorul pe care îl știu răspunzător pentru perioada dură a anilor 1980.
Nu este totuşi suficient ca explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar repetitive, care ne fac să ne închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă în toate aceste atacuri. Am menţionat că voi discuta unele motive de acest fel. Mă distrez în mod deosebit când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim, pentru a cincea oară poate, aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi exprimată subiectiv, dar mereu cu aceleaşi cuvinte: spre exemplu “Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau a fost „ajutat” de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă o calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a unui fel de plagiat pontist. Cei ce o vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în mod negândit, ar realiza cât de ridicul este să pretinzi că în strângerea meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări, un pasager demnitar român poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care concluziile şi deci sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că acel demnitar român a reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt mii, în toate aceste ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări de discreditare sunt cel puţin meschine. Ca Român însă, mă întreb în primul rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri facile, legate de conflicte evidente de interese – Watts a dezvăluit desigur multe rotiţe necunoscute pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători – ajung la un răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces mai complicat de evenimente, s-ar putea ca Watts – fără a pica în problemele mentale ale eroului cărţii sale – să fi devenit prada unui proces de izolare, sau lipsă de ancorare uşor similar. Mai precis – realităţile pe care el le dezvăluie au fost neglijate, ba chiar negate o perioadă de vreme în America.
Astăzi, se prea poate ca să nu fie suficientă baza documentară impecabilă. Americanii spun “if it ain't broke, don't fix it”, opiniile răspândite de dezinformarea de 30 de ani mai funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este un fapt. Watts a revelat adevăruri incontestabile – rămâne însă o obligaţie colectivă, la care au de contribuit Românii: adevărul nouă cunoscut, şi de Watts redat fundamentat, trebuie acceptat în America ca o viziune care să fie importantă, utilă pentru ei. Pe scurt, mai trebuie şi bine vândut. Aşa şi doar aşa vom putea să îi mulţumim cu adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat de interesul pe care ni-l arată.
Închei aici aceste note de discuție – răspund pentru ceea ce am scris, pentru o temă atât de vastă însă, sunt conștient că ceea ce nu am scris și mai ales ceea ce nu știu, rămâne partea predominantă. Sper în consecință în lectura binevoitoare a cititorilor și ajutorul în extinderea ideilor spre scopul deschiderii unei dezbateri fructuoase. Ar fi util să îl avem și pe Larry Watts între noi – sunt convins că suportă voios atacuri deschise și argumentate și ne poate ajuta în a situa mai bine poziția lui. Poate chiar cu rezultatul de a-l ajuta să fie mai ferit de influențe de orice fel și mai util deci în bunele sale intenții.
[1] Dacă nu cunoașteți bancul, vă rog să îmi spuneți căci este unul dintre bancurile românești, geniale.
fCh: Reactie la o critica a lucrarilor lui Larry Watts
Sunt cativa ani de cand urmaresc activitatea stiintifica si publicistica a istoricului american Larry Watts cu un real interes. Bogatia surselor primare considerate de acesta si calitatea aparatului sau analitic fac din acesta o personalitate din ce ince mai greu de ignorat in spatiul de idei romanesc de pretutindeni. La relativ scurt timp dupa aparitia contributiilor sale la istoria romaneasca post-belica, mai cu seama din perspectiva romano-americana, reactiile nu intarzie sa apara si se impart intre admiratie si contestare, fata de lucrari si autor in acelasi timp. Printre contestatari se numara si dl. Petre Opris, numai ca spre deosebire de majoritatea acestora, dansul furnizeaza si date la care am avut acces prin intermediul Grupului Prospectiv la facebook, unde suntem amandoi membri.
Pe scurt, dl. Opris indica lacune de documentare si/sau redactare in 2 volume majore ale lui Larry Watts si una sau doua instante de interpretare pe care dl. Opris le gaseste problematice pe baza evidentelor din arhivele romanesti. Trebuie spus ca aceste obiectii sunt prezentate de dl. Opris ca exemple si nu ca pe o enumerare exhaustiva a tuturor problemelor pe care acesta le-ar fi identificat in cartile lui Watts: "Ne oprim aici cu enumerarea greşelilor existente în cele două cărţi publicate de cercetătorul Larry L. Watts (deşi mai sunt şi altele, însă nu le expunem aici pentru a nu fi considerat distrugător de mituri româneşti)." Recomandarea finala a dlui Opris este: "Toate acestea ne determină să analizăm cu multe rezerve alte afirmaţii ale istoricului american."
Tot pe scurt, in schema generala de interpretare a d-lui Watts, edificata pe pe date din multiple arhive, se arata ca Romania a fost un aliat al Occidentului, in special al SUA si RFG, inca din timpul lui Gheorghiu Dej si continuand pana in anii regimului Ceausescu.
Revenind la problemele indicate de dl. Opris, pot spune ca cititor de istorie ca destul de multe carti ale unor istorici importanti, care apar la edituri reputabile in SUA, sunt marcate de erori ca cele semnalate de domnul Opris--cauza acceptata aici fiind lipsa editorilor profesionisti. In ceea ce priveste cazurile de interpretare in urma carora dl. Opris s-ar gasi de partea cealalta a d-lui Watts o sa dezvolt unul in cele ce urmeaza.
Dl. Opris scrie: "În volumul publicat în anul 2011, autorul american a susţinut că, „la mijlocul anului 1965, România a fost «brusc» eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia”. În opinia noastră, ideea respectivă neglijează complet faptul că autorităţile de la Bucureşti au organizat în 1973 jocul operativ de război „SOIUZ-73”, în care armata română ar fi ajuns la Marea Marmara, flancată de marile unităţi sovietice şi ar fi trecut apoi în Asia Mică prin strâmtoarea Dardanele. Mareşalul sovietic Ivan Iakobovski a asistat la acel exerciţiu pe hartă, desfăşurat în staţiunea Neptun sub conducerea generalului Ion Ioniţă, ministrul Apărării Naţionale (vezi harta)." In alte cuvinte, dl. Opris vrea sa spuna ca dl. Watts ar fi in eroare cand afirma ca Romania a fost eliminata din strategia de razboi a Pactului dela Varsovia. Mai mult, dl. Opris revine "Istoricul american a reluat „în buclă” ideea sa de mai sus, astfel: „Apoi, conceptul a reapărut în perioada «primului Eşalon strategic» de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia. Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. După 1965 ea a fost, de fapt, inexistentă”. Dacă am accepta ideea cercetătorului american, nu mai putem să explicăm de ce s-a organizat şi desfăşurat în România jocul operativ de război „Soiuz-73” şi nici nu mai pot fi înţelese insistenţele din perioada 1969-1989 ale liderilor politici şi militari sovietici, de a se desfăşura în România exerciţii comune împreună cu generalii armatei române."
Nestiind ceva despre 'Soiuz-43', am cautat si gasit cu Google urmatoarea pagina cu o contributie a d-lui Opris: http://www.art-emis.ro/analize/567-manevrele-militare-balkan-89-din-bulgaria-4-9-iunie-1989.html De aici aflam ca: "Potrivit concepţiei de ansamblu a jocului de război „SOIUZ-73", forţele Grupului de Armate Sud (NATO) atacau Bulgaria şi ajungeau pe aliniamentul: Sud Sofia - Nord Gabcovo - Nord Burgas. Concomitent, forţele aeronavale ale NATO se angajau într-o bătălie la circa 150 de mile Est Constanţa, iar la nord de Burgas era lansat un desant maritim în flancul Frontului 3 Sud (sovietic)." Elementul cheie aici este ca ofensiva ar fi apartinut fortelor NATO, iar romanii simulau in cadrul acestui Soiuz-73 o actiune defensiva--aspect vizibil si in harta operationala unde ofensiva este reprezentata cu sagetile albastre est-vest, iar cu sageti rosii contraofensiva https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh0em002VInos_OAXuMZS8j_Grc_Hj-6ag7RhSq10wJVcMPGpqFe3p9vmZorAJjmeioTEoZCwFCfugNYrwRmjbpVV77xABx_Glvbxao-kafdHDR4k0Sn0wWrBH895KjBXXF23SutHuxeb8/s1600/1.jpg.
Din acest document al d-lui Opris eu inteleg ca Romania isi construia o optiune de aparare in cazul unui atac al trupelor NATO. N-am de unde sa stiu care a fost procesul in urma caruia dl. Watts scrie ca „la mijlocul anului 1965, România a fost «brusc» eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia,” dar, pe baza documentatiei d-lui Opris, pot sa fie de acord cu evaluarea lui Watts "contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. După 1965 ea a fost, de fapt, inexistentă.” O perspectiva geopolitica realista ar revela ca actiunea defensiva in Balcani era de minima importanta pentru URSS/Pactul dela Varsovia. Intr-adevar, ce ar fi obtinut comunistii avansand pe un asemenea front? Acelasi tip de perspectiva ar condamna pozitia lui Watts daca romanii ar fi participat la exercitii militare la Marea Baltica/RDG sau Polonia, acelea fiind directii candidate ale unei ofensive europene a Pactului de la Varsovia impotriva Vestului. In schema de atunci a lumii, Romania avea o geografie relativ neinteresanta, capitalul de interes al Romaniei fiind mai degraba cel simbolic si asta in alte monezi decat cele ale CAER.
Dat fiind numarul redus de probleme de documentare, relativ la numarul surselor consultate si analizate, si importanta lor scazuta in schema generala de interpretare a d-lui Watts, raman cel mult cateva instante de interpretare problematica ce vor trebui sa constituie baza de pornire a unui dialog intre cei avizati. Ar trebui pornit desigur dela premiza ca in stiintele sociale adevarul se construieste prin dialog, pornind dela fapte si avansand cu interpretare pana la atingerea unui consens calificat. Dl. Watts ar putea ajuta in acest dialog.
La momentul acesta as adauga eu ca jocul Romaniei de care scrie dl. Watts a ridicat costuri si riscuri considerabile pentru Romania si elita politica romaneasca ce n-au fost intotdeauna rasplatite, chiar numai cu recunostinta Vestului, pe masura eforturilor si realizarilor romanesti de subminare a intereselor Blocului Sovietic si ale Moscovei. Critici de acum ai politicii romanesti de atunci adopta o perspectiva curioasa din care condamna pe cei din trecut chiar si atunci cand evidenta istorica recomanda o alta pozitie. De fapt, pozitia acestor critici este aidoma aceleia a inchizitorilor sau comisarilor ideologici din timpul ocupatiei-eliberatoare(sic!) sovietice, pretind absolutul dela romani si asuma absolutul Vestului.
Petre Opris: Despre Soiuz-73: operaţiunea respectivă se oprea în Asia Mică (pe direcţia operativ-strategică turcă) şi după cucerirea Atenei (pe direcţia operativ-strategică greacă) şi stabilirea apărării la istmul peloponesiac. Cucerirea unei capitale NATO şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele nu reprezintă obiective strategice? Eu spun simplu: DA. Într-adevăr, s-a pornit de la apărarea pe teritoriul Bulgariei şi bombardarea nucleară de către NATO a 12 puncte de trecere a Dunării de către unităţile militare române şi sovietice. În Academia Militară exista o dispută privind teoria militară românească (tactică, artă operativă şi strategie militară). Sunt multe de spus la acest capitol, dar nu pe facebook. Acest mijloc (facebook) este destinat comunicării simple, nu dezvoltării unor teorii ştiinţifice.
Mai este un aspect pe care sunt nevoit să îl semnalez, aşa cum a procedat şi doamna profesoară Zoe Petre: selecţia documentelor şi utilizarea lor (într-un mod neprofesionist, din punctul meu de vedere). Domnul Larry L. Watts nu are dubii în privinţa modului de selecţionare a documentelor şi nu aduce nici un contraargument la ideile pe care le vehiculează. Pentru novici, există pericolul de a fi fascinaţi de cantitatea impresionantă a documentelor puse în circulaţie la un moment dat, fără să înţeleagă faptul că (uneori) documentele respective au fost selecţionate pe baza ideilor şi tezelor preconcepute din mintea istoricului. Deoarece suntem în zi de sărbătore (Moş Nicolae), eu aş boteza acest fenomen foarte simplu: "Euforia Wikileaks sau a Sărbătorii". Cititorii nu mai văd pădurea din cauza copacilor foarte mulţi enumeraţi de domnul Watts. Un alt proverb sună astfel: Brânză bună (documentele) în burduf de câine (cele două cărţi, cu idei preconcepute şi documente special selecţionate pentru susţinerea tezelor domnului Watts).
fCh: Domnule Opris, va cred cand spuneti ca internetul nu-i tocmai mediul potrivit pentru a transa chestiuni nerezolvate inca la "Academia Militară [unde] exista o dispută privind teoria militară românească (tactică, artă operativă şi strategie militară)." Chestiunea este alta insa, nu consider ca Soiuz-73 respinge argumentul facut de Watts, dumneavoastra credeti contrariul. Asta este, lasam lucrurile asa, numai ca intelegeti, va rog, ca exprimati opinii/interpretari proprii si nu fapte.
Mai mult, il acuzati pe Watts de 1) 'selecţia documentelor şi utilizarea lor (într-un mod neprofesionist, din punctul meu de vedere);' respectiv 2) "Domnul Larry L. Watts nu are dubii în privinţa modului de selecţionare a documentelor şi nu aduce nici un contraargument la ideile pe care le vehiculează." Constat cu tristete, si eu ca si altii, ca dezbaterea aceasta aluneca dela lucrarile lui Watts la personajul Watts. In primul rand, este rolul dvs., al criticilor, sa dovediti ca selectia faptelor istorice facuta de Watts a fost intentionat gresita. In al doilea rand, da, re/cunosc si eu povestea popperiana conform careia stiinta este numai ceea ce poate fi contrazis, dar nu este musai ca autorul sa se autocontrazica, aceasta este rolul celorlalti. In cazuri rare, vad in alte stiinte sociale decat istoria ca autorii procedeaza cum spuneti prin ridicarea unor 'explicatii alternative', pe care tot ei le contrazic si in felul acesta se cauta sa se demonstreze cauzalitate pe teza principala avansata de ei in conditiile unui mecanism cauzal incert. Ar putea lucrarile lui Watts sa beneficieze de asa ceva? Las asta la discretia cititorilor/criticilor sai, dar n-am sa fac dintr-asta un capat de acuzare. In plus, cel care acuza in acest fel ar face bine sa ilustreze prin propriile lucrari ca ceea ce predica si practica.
De dragul artei am sa ridic eu o explicatie alternativa la toate cele: 'Romania a jucat foarte abil, cel putin pana la momentul Reagan, rolul de cartita sovietica in Vest, ceea ce i-a permis sa suga ca mielul bland la doua oi.' Pot vedea avantajele 'impersonarii' aliatului vestic, dar nu pot vedea avantajele jocului ca entitate a Moscovei--decat daca aratata cineva documente din care sa reiasa transfer de tehnologie sovietica, civila si militara, si preturi de dumping la materiile prime pe care Romania le-ar fi importat din URSS. Ce nu poate suporta o asemenea teza sunt datele din arhiva STASI din care reiese ideea ca Romania era inamicul tuturor in Pactul dela Varsovia. Pana la urma, putem construi anti-teze care mai de care mai fanteziste, trebuie totusi sa intervina undeva si Briciul lui Occam. Explicatia cea mai economica prevaleaza.
Domnule Opris, ganditi asa va rog, ca istoric cu acces la arhivele romanesti aveti un avantaj. Ca sursa de interpretari a ceea ce stim ramane de vazut. Deocamdata, date furnizate de dvs. nu conving in demolarea tezei lui Watts, dar, dupa cum ati scris in mod repetat, sunteti abia la inceput.
P.S. Faptul ca invocati numele unui alt istoric, dna Zoe Petre, nu stiu ce aduce in plus, la un moment dat am rugat-o sa ne faca partasi la cum a ajuns dansa la o concluzie, dar n-am aflat inca pana azi ce si cum.
LARRY L. WATTS: First off, let me say that the discussion I have read on your blog has been admirable, with very many points well worth discussion. I hope to address many of them. For now, however, there are a few points that I would like to clarify and considerations I would like to introduce (although some of them have already been raised by your readers in other contexts.) My statement, “In mid-1965 Romania was ‘abruptly’ dropped from Warsaw Pact war planning altogether,” is made on the basis of a Parallel History Project Hungarian study on Soviet war planning. Since this was a measure undertaken without informing the Romanians, one would require additional evidence from Soviet or other loyalist member sources to falsify it. Evidence of Romania’s continued participation in map exercises regarding defensive operations, as you rightly point out, does not negate its exclusion from offensive war planning. There are several issues involved here. First, Romania’s exclusion from offensive war planning, the evidence for which I cited Imre Okvath, the former head of the Analysis Department in Hungary’s Office of History and current chief of the Main Department of Science at the Historical Archive of the State Security in Hungary. According to Dr. Okvath’s study of Warsaw Pact war planning (at http://www.php.isn.ethz.ch/collections/coll_wargame/introduction_okvath.cfm?navinfo=16606):
“Interestingly, until 1965 the Hungarian 5th army was expected to work in close cooperation with the Romanian 3rd army in all military manoeuvers and operational plans; afterward, the Romanian armed forces abruptly disappeared from the scene. This abrupt change in Warsaw Pact military planning can be explained by the emergence of a new political line followed by the Romanian leadership now headed by Nicolae Ceauşescu. This was aimed at fostering the idea of national sovereignty within the alliance and trying to gain national control over nuclear weapons, while at the same time the new leadership declared the policy of working for the elimination of the two opposing military blocs. Since none of these ideas were welcomed by the Soviets at the time, this resulted in a special treatment of the Romanian armed forces as far as military planning was concerned from this time on.”
Any evidence from Romanian sources – military or otherwise – is of the wrong sort to falsify this. One would require more compelling evidence from the other Pact members at the time (for example, from the Soviet-era, Polish, East German or Czech or Slovak archives) or contrary evidence from the Hungarian archives.
Verification of Romania’s lack of serious military cooperation from Romanian archival sources, other Pact – including Soviet - sources, and from American sources during 1964-1966 is plentiful. It was even plastered on the front page of the New York Times (e.g. December 19, 1964; May 14-18 and 22, 1966). And it was far worse than mere “lack of cooperation,” it had become an active effort to constrain the USSR’s unilateral use of the military force of the Warsaw Pact. As I note in the book, in July 1965 Ceausescu told Deng Xiaopeng that Romania “intended to do away with” Soviet control of the national armies in the Warsaw Pact (see the document in the collection by Dennis Deletant, Mihail Ionescu and Anna Locher at http://www.php.isn.ethz.ch/collections/colltopic.cfm?lng=en&id=16325&navinfo=15342).
A month earlier, in June 1965, Sherman Kent, the chief analyst at the Central Intelligence Agency and the head of its Office of National Estimates from 1953 until 1968, captured Romanian thinking and the dilemma it posed for Moscow with extraordinary insight. This document was not available to me when I wrote With Friends Like These/Fereste-ma, Doamne, de prieten, so, with your indulgence, I append some sections of it here (the paper, which was for CIA internal distribution only, is titled “Staff Memorandum No. 24-65: Rumania and the Warsaw Pact, 25 June 1965” is available athttp://www.foia.cia.gov/document/5166d4f899326091c6a606e3.)
“Certainly the evidence suggests that Bucharest would at least like to leave the Pact, and certainly, if it should do so, the repercussions would transcend the purely local… [T]hey almost certainly view the Pact as another Soviet device for insuring Soviet hegemony in Eastern Europe and as another instrument for bringing pressure to bear on the member states. …
Moscow’s ability to alter the Rumanian attitude is probably quite limited. Should Bucharest reduce its participation in the Pact to a purely formal level, refuse to participate in Pact exercises and make only a minimal contribution to Pact forces, Moscow would either have to tacitly acknowledge Rumania’s sovereign right to do so, change its plans for the Pact as a whole (as in fact it did for the CMEA when faced with comparable Rumanian opposition), or seek somehow to compel the Rumanians to acquiesce in Soviet plans.
The latter would be most difficult to accomplish. The Soviets almost certainly do not possess sufficient assets within the Rumanian party to overthrow the present regime. Nor do they possess a throttlehold on the Rumanian economy. Bucharest is probably in a better position to resist Soviet economic pressures than either China or Yugoslavia were; in any case, a Soviet boycott would almost certainly turn the Rumanians toward the West for help. A withdrawal of Soviet military aid would probably have the same effect. A Soviet bribe, such as a major economic aid program, would also be unlikely to work. The Rumanian leaders are not the sort who would be likely to barter their independence, even were they in great need of outside economic assistance. …
[T]here is one very telling reason why the Soviets might actually use force in the event that Romania was, in effect, defecting from the camp (by withdrawing from the Pact or in some other way): to preserve their empire, not only in Rumania but throughout Eastern Europe. A failure to intervene would signal to the other Eastern European states and, indeed, to the world at large, that the USSR had either deliberately decided to let the empire break up or that it was powerless to prevent it. …
The nature of the general Soviet dilemma is most clear in this context. An invasion of Rumania is most clear in this context. An invasion of Rumania would in many respects damage Soviet interests throughout the area and would carry with it at least the risk of trouble elsewhere in the Bloc.”
Romania did indeed think about leaving the alliance from 1964 on-and-off until the end of the 1960s/beginning of the 1970s. However, the central question – “Will it improve the security situation of Romania?” – could never be answered positively. NATO never offered it an alternative and was quite explicit on the impossibility of such a consideration (regardless of the fact that Bucharest actually concluded a friendship and assistance alliance with NATO member Portugal in the mid-1970s; a unique occurrence in the Warsaw Pact). Had Romania left the Pact it would have remained in the same geographic space with the same three Warsaw Pact members encircling it, only, instead of being allies – even if purely pro forma – they would be open adversaries. And, instead of the limited access to information and planning that membership afforded it, Romania would be completely blind and deaf to the inner workings of their alliance.
Thus, Bucharest decided to remain in the Pact, but on ROMANIAN rather than SOVIET terms. Bodnaras clearly stated this to U.S. Ambassador Harry Barnes in March 1974, as I note in my book. The Soviet interest in keeping Romania a member of the alliance was also paramount, surmounting even public challenges to Soviet authority and active obstruction of its foreign and security policies and even military operations (for example, in the Middle East). Participation in Pact exercises that didn’t contravene Romanian policy – i.e. non-offensive operations – was one way in which Romania ‘proved’ its on-going membership. Another was participation in Pact and Soviet-sponsored meetings, although often the participation in non-Pact and especially ideological meetings was only pro forma, the Romanian delegation would often leave after the opening ceremony. Moscow, in contrast, would seek to portray them as enthusiastic participants.
How did Romania’s de facto withdrawal while remaining a member of the Pact play out with the Soviet Union, and especially the Soviet military? There are a variety of sources on this, ranging from the State Department and CIA reports of 1964/1965 to the memoirs of Soviet military officers. First off, it is useful to disembarrass ourselves of the twin myths that Romania never considered leaving the Warsaw Pact and that the Soviet Union would not have been bothered had they done so. However, even if the communist regime in Romania had been fully committed to the alliance throughout the Cold War, it would have mattered not at all if Moscow believed it was contemplating departure, especially if Moscow assessed such a departure as seriously undermining Soviet security. In interstate relations, as in politics everywhere, perception is everything. (To quote Marx “The secret of life is honesty and fair dealing. If you can fake that, you’ve got it made.” – that’s Groucho Marx, by the way).
Romanian military interest in leaving the alliance appears in CIA and State Department reporting from November 1964 and in reporting from within the Pact that summer, including Khrushchev’s declaration to Czechoslovak Party leader Novotny that “The Balkans would become uncontrollable if Romania moved into the anti-Soviet camp. [We must] stop Romania leaving the Pact.” [Jan Sejna, We Will Bury You). We have the Polish transcript of the Pact’s Budapest meeting – plus Yugoslavia and minus Romania – in June 1967 where Brezhnev stated, after Romania refused its territory and airspace for the transport of Soviet and Warsaw Pact military assistance to its client states during the 6-Day War, that “everything indicates they intend to break relations with our camp” and announce their “departure from the Warsaw Pact.” (Available at http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/113622.) We have Soviet Defense Minister Grechko stating to the Politburo that Romania is seriously considering “full withdrawal from the Warsaw Pact” and that the Pact “could not withstand this loss.” (Czech archive document cited in Matthew Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Policy)
To my mind, the clearest expression of actual Soviet-Romanian military relations is that given by the former chief of staff of the Warsaw Pact, General Anatoly Gribkov, in his 1998 memoir. Again, unfortunately, I was unaware of its existence at the time I published With Friends Like These, so this is not included in that volume. It is, however, well worth considering:
“The Romanians were concerned they would share the fate of Czechoslovakia. So they adopted a doctrine of “defense of the entire people.” Gradually and secretly they redeployed their troops. The best-equipped and most combat capable divisions were deployed close to the Soviet border and to the Iron Gates, and close to the border with Bulgaria. Later the Hungarian front was strengthened – the contested territory of Transylvania. They deployed anti-aircraft batteries with combat charges, at all airports, including the capital, for destruction of aircraft and airborne troops. The Commander-in-Chief and Chief of Staff of the Warsaw Pact Armed Forces did not have the right to land at Romanian airports or to fly across its territory to Bulgaria without written permission from the Romanian authorities. When a [Soviet] aircraft approached Romania - it was as if it was about to be put under enemy fire. All of Romanian became an armed camp. In technical schools and standard schools students in the higher grades intensively studies military affairs. There as no fulfillment of operational plans worked out previously and no fulfillment of plans for the event of a NATO attack—although this was plainly necessary. Fundamental changes were introduced into the plans for the purchasing of armament; the Romanians only procured basically defensive systems for anti-aircraft, for interceptor aircraft, communications equipment and anti-tank weapons.”
Detaliile din cărţile publicate de Larry L. Watts demonstrează că nu cunoaşte toate aspectele problemelor pe care le abordează.
RE: My Knowledge
I would like to stipulate from the very beginning that I most assuredly do not know all of the aspects of the problems that I broach in my books. However, I do know something of all of them and a good deal about some of them. I began studying the Soviet bloc in 1975 and Romania more specifically in 1978. I remained academically and then professionally occupied with it ever since, catching the last 21 years of the Cold War and observing – from time to time at first hand – Romania’s role in it. I have conducted research on various aspects of it, particularly Romanian foreign and security policy and, especially when working for U.S. “think tanks,” on its military and security services. So, I presume to believe I might make a useful contribution on this topic.
Nu ştiu dacă el a greşit sau traducătorul, însă amănuntele pe care vi le-am semnalat mi-au sărit în ochi.
Re: Translation and Editing
I would also like to stipulate that there are indeed many errors, even in the original English, to which I made an errata sheet including some 80 such errors. The work has not yet benefited from a professional editing. There are, naturally, errors in the Romanian version and, yes, I was not able to do a proper editing job on that either (volume II is actually in worse state than volume I). I would have preferred that the situation stood otherwise but, as is so often the case, life is what happens when you are making other plans.
Part of the translation/editing problem that is quite serious is the fact that, although my bibliography of some 50 pages appears in Fereste-ma, Doamne, De Prieteni (it is on pages 717-771, before the index, for those who have had difficulty finding it), somewhere along the line (typesetters, printers, etc.) it was left out entirely of the second volume Extorting Peace/Cei Dintai Vor Fi Cei Din Urma. I was unaware of this until I saw what I thought were bizarre allegations that my work had no bibliography. Well, as it turns out, the Romanian version of what is titled in English “Extorting Peace: Romania and the End of the Cold War, 1978-1989” has no bibliography. I will see to it that it is corrected in future editions. Also odd, the original English version has the bibliography idiosyncratically placed AFTER the index. And so it goes.
Re: Translation and Editing
I would also like to stipulate that there are indeed many errors, even in the original English, to which I made an errata sheet including some 80 such errors. The work has not yet benefited from a professional editing. There are, naturally, errors in the Romanian version and, yes, I was not able to do a proper editing job on that either (volume II is actually in worse state than volume I). I would have preferred that the situation stood otherwise but, as is so often the case, life is what happens when you are making other plans.
Part of the translation/editing problem that is quite serious is the fact that, although my bibliography of some 50 pages appears in Fereste-ma, Doamne, De Prieteni (it is on pages 717-771, before the index, for those who have had difficulty finding it), somewhere along the line (typesetters, printers, etc.) it was left out entirely of the second volume Extorting Peace/Cei Dintai Vor Fi Cei Din Urma. I was unaware of this until I saw what I thought were bizarre allegations that my work had no bibliography. Well, as it turns out, the Romanian version of what is titled in English “Extorting Peace: Romania and the End of the Cold War, 1978-1989” has no bibliography. I will see to it that it is corrected in future editions. Also odd, the original English version has the bibliography idiosyncratically placed AFTER the index. And so it goes.
Cronologia elementară scârţie şi orice istoric ştie faptul că fundamentul unei opere se creează cu ajutorul cronologiei. În concluzie, Larry L. Watts nu prezintă încredere, deşi a indicat foarte multe surse documentare. Practic, a inundat cititorul cu asemenea surse – în opinia mea, într-un mod propagandistic. O carte de 700 de pagini impresionează prin dimensiunile sale şi cititorii obişnuiţi pot spune fără să citească: „Da, omul acesta a făcut o carte bună”.
Recenzia pe care am făcut-o, la cea de-a doua carte a sa, am trimis-o deja în România.
RE: Chronology and Propaganda
I don’t understand what the criticism is regarding chronology. Perhaps it might be explained more clearly?
Likewise, if you can specify the propaganda or the propagandistic aim then I might be able to respond. However, your current formulation is so vague that it doesn’t qualify for much beyond innuendo.
The first volume, by the way, is 795 pages and not 700 pages, so non-readers impressed by size (ahem) should be more impressed still.
RE: Chronology and Propaganda
I don’t understand what the criticism is regarding chronology. Perhaps it might be explained more clearly?
Likewise, if you can specify the propaganda or the propagandistic aim then I might be able to respond. However, your current formulation is so vague that it doesn’t qualify for much beyond innuendo.
The first volume, by the way, is 795 pages and not 700 pages, so non-readers impressed by size (ahem) should be more impressed still.
Nu am dorit să scriu despre sistemul de propagandă „în buclă” pe care Larry L. Watts l-a folosit din plin şi în prima sa carte. Spaţiul tipografic al unei reviste este limitat şi, pe de altă parte, nu doresc să îi fac de râs pe Larry L. Watts şi Ioan Talpeş. Am înţeles că lui Larry Watts îi place în România şi doreşte să fie prieten al românilor, aşa că evit să spun tot ceea ce cred despre operele sale.
RE: Concern for My Reputation
First, please, say something concrete about the system of propaganda “in bucla” so that I will know my transgression. Secondly, I promise you, I love a good laugh. I plan on having one at your expense.
And please, do not worry about Ioan Talpes. He assumes all responsibility for his “Foreword” to my book and can certainly take care of himself.
You misapprehend me. I do not desire any more friends. I desire the respect of people whom I respect. But even they have my permission and encouragement to say what they think and to point out my errors. I am so dedicated to getting it right that I will even take the extreme measure of changing my mind when faced with persuasive evidence. And I am especially interested in hearing such opinions from persons whose knowledge and judgment have been confirmed repeatedly.
First, please, say something concrete about the system of propaganda “in bucla” so that I will know my transgression. Secondly, I promise you, I love a good laugh. I plan on having one at your expense.
And please, do not worry about Ioan Talpes. He assumes all responsibility for his “Foreword” to my book and can certainly take care of himself.
You misapprehend me. I do not desire any more friends. I desire the respect of people whom I respect. But even they have my permission and encouragement to say what they think and to point out my errors. I am so dedicated to getting it right that I will even take the extreme measure of changing my mind when faced with persuasive evidence. And I am especially interested in hearing such opinions from persons whose knowledge and judgment have been confirmed repeatedly.
Aşa se cuvine din punct de vedere politic. L-am întrebat public pe Mark Kramer, la conferinţa de la Leuven (Belgia), ce părere are despre sursele utilizate de Larry L. Watts în cărţile sale? El a răspuns într-un mod diplomatic. Nu l-a criticat pe Watts, ci a spus că, prin ideile sale, Watts susţine reabilitarea lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Sunt două chestiuni de care Watts este foarte ataşat în cercetarea sa.
Re: Mark Kramer and Rehabilitation
This is deserving of a separate blog, so I will return to this in the near future. However, I cannot resist asking. Who, in your opinion, are the two most controversial characters of Romania history of the 20th Century and what might be ‘strange’ about an historical researcher being drawn to a controversial topic?
Şi eu am observat acelaşi lucru. În plus, Larry L. Watts critică într-un mod voalat sau direct anumiţi analişti americani: Ronald Asmuss, A. Ross Johnson, Douglas Clarke, Mark Kramer, Juliana Pilon şi Vojtech Mastny.
Re: Ronald Asmus, Ross Johnson, Douglas Clarke, Mark Kramer, Juliana Pilon and Vojtech Mastny
I have criticized none of these persons. However, I have taken issue with some aspect or detail of their work, which is how the process of academic debate functions. Just as I permit and encourage (hopefully useful) criticism of my own work I also feel invited to provide constructive criticism – or at least to ask difficult questions regarding – the work of others. Ron and I had many go rounds when we worked together at Radio Free Europe in the mid-1980s, when we worked together at RAND in the late 1980s, and when he was in charge of NATO enlargement and sold on the idea that only the Visegrad Group should be admitted and I was working on NATO integration and military reform in Romania and had a very different opinion. Likewise, Ross and I go back to the same period at RFE and he is one of the reasons I went to RAND. A couple of years ago we – Ross and I – were on a panel at the Woodrow Wilson Center for Scholars together with Mark Kramer and Vojtech Mastny (and the CIA officer who ran Colonel Kuklinski in Poland). The video of that panel is on the Wilson Center website and my written presentation is athttp://www.wilsoncenter.org/staff/larry-watts.
Mark Kramer and I have locked horns on several occasions, most recently, two weeks ago in San Antonio, Texas – he maintaining there is “absolutely clarity” Romania was advocating foreign military intervention against Poland in August 1989 and me pointing out that all of his sources are Soviet, Polish or Hungarian whereas all the Romanian sources adamantly exclude any form of foreign military intervention. With Kramer, as with Vojtech Mastny, my disagreements are with their conclusions and aspects their work and they do not take my questions and differences of opinion as personal attacks. I have indeed criticized Juliana Pilon’s short pieces from the second half of the 1980s at the Heritage Foundation claiming that Romania was a Soviet Trojan horse, just as I have when Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismaneanu, or Ambassador David Funderburk made the same claims before the archival avalanches of the new millennium. The claims were originally made when there was no access to the relevant archives. Only someone dedicated to an agenda having absolutely nothing to do with historical truth would continue to affirm the same today. I cannot recall taking issue with any of Douglas Clarke’s work, but, if I thought it wrong-headed, I surely would have in open discussion.
Totodată, Larry L. Watts a scris de mai multe ori „Constantin şi Olteanu (2013)”, deşi sursa corectă este evidentă. „generalul Constantin Olteanu”.
Oare toată lumea a greşit şi doar Larry L. Watts are dreptate? Nu cred aşa ceva. Experienţa îmi spune că „este ceva putred în Danemarca”.
RE: “Constantin si Olteanu”
Really? I would refer you to the section on Translation/Editing. But if your experience as taught you to use this as a basis of “proof” that “something is rotten in Denmark,” you should get out more.
RE: “Constantin si Olteanu”
Really? I would refer you to the section on Translation/Editing. But if your experience as taught you to use this as a basis of “proof” that “something is rotten in Denmark,” you should get out more.
Dacă am încercat un contact cu Watts?
Am discutat în primăvara anului 2012 cu domnul A. Ross Johnson la Centrul „Woodrow Wilson” deoarece s-a arătat interesat de opiniile mele despre prima carte publicată de Larry L. Watts în România. I-am pus la dispoziţie materialul pe care l-aţi primit şi dvs. şi mi-a spus că îl va aduce la cunoştinţa lui Larry Watts.
RE: You and Ross Johnson at the Wilson Center
I have met with Ross virtually every year, often on more than one occasion, both here in Romania and in the United States, since 1987. I spent a month a few desks away from him in November 2013 when both of us were Wilson Center Scholars. He gave my books a sterling review on Radio Romania Bucuresti last year (October 13, 2013, 2100 hr) We had a couple of conversations at a conference two weeks ago (November 19-22) in San Antonio.
Funny, he didn’t mention you. Nor did he ever feel it necessary to pass on anything you might have given him.
Am discutat în primăvara anului 2012 cu domnul A. Ross Johnson la Centrul „Woodrow Wilson” deoarece s-a arătat interesat de opiniile mele despre prima carte publicată de Larry L. Watts în România. I-am pus la dispoziţie materialul pe care l-aţi primit şi dvs. şi mi-a spus că îl va aduce la cunoştinţa lui Larry Watts.
RE: You and Ross Johnson at the Wilson Center
I have met with Ross virtually every year, often on more than one occasion, both here in Romania and in the United States, since 1987. I spent a month a few desks away from him in November 2013 when both of us were Wilson Center Scholars. He gave my books a sterling review on Radio Romania Bucuresti last year (October 13, 2013, 2100 hr) We had a couple of conversations at a conference two weeks ago (November 19-22) in San Antonio.
Funny, he didn’t mention you. Nor did he ever feel it necessary to pass on anything you might have given him.
În concluzie, Larry Watts nu a avut un redactor de carte care să elimine greşelile de cronologie etc. Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau au fost „ajutat” de Ioan Talpeş, preluând masiv din ideile vehiculate de fostul şef al SIE.
Subiectul acesta nu mă interesează în mod deosebit deoarece nu am timp să mă ocup în detaliu de operele altora. Le analizez, le utilizez şi, pentru prieteni, îmi exprim punctele de vedere. Time is money!
RE: Regarding authorship
The jury is in. The 17th Earl of Oxford wrote it.
And I would still like to hear the nature of my chronological problem (other than the fact that I am getting much too old for this).
Subiectul acesta nu mă interesează în mod deosebit deoarece nu am timp să mă ocup în detaliu de operele altora. Le analizez, le utilizez şi, pentru prieteni, îmi exprim punctele de vedere. Time is money!
RE: Regarding authorship
The jury is in. The 17th Earl of Oxford wrote it.
And I would still like to hear the nature of my chronological problem (other than the fact that I am getting much too old for this).
3 comentarii:
Privind raportul morala-lege si considerarea legii ca fiind implicit morala, exclude faptu ca legile pot fi imorale.
Exemplific prin Codul Penal RSR (utiizand Codu Penal Comentat si Adnotat,partea speciala, vol.I,Ed.St. si Enc., Bucuresti, 1975.Prefatat de Emil Nocolcioiu,ministrul justitiei.
Citat din prefata: "Realizarea politicii penale a partidului in statului nostru,la nivelul exigentelor actuale si in perspectiva, exclude desigur orice predispozitie spre practici empirice sau ingust practiciste, spre sentimentalism vatamator fermitatii in apararea cuceririlor revolutionare, cat si excesele, straine umanismuui socialist".
Titlul I, Infractiuni contra securitatii statuui,Art. 155,Tradarea,Comentariu, I Generaitati:
"Sunt incriminate acele fapte, deosebit de grave, care lovesc in bunul cel mai de pret al cetatenilor patriei noastre, oranduirea socialista si de stat socialista...", "Astfel ,faptele indreptate contra securitatii statului sunt incrminate si atuncea cand ele nu au adus efectiv o vatamare valorilor sociale aparate de lege, ci numai au pus in pericol aceste valori.",
"Pesroanele care comit asemenea fapte, oricare ar fi ideile lor politice,actionand impotriva puterii de stat statornicite prin vointa imensei majoritati a cetatenior, se excud ele insele din randul membrior societatii si merita cea mai aspra condamnare.",
"Din punt de vedere al laturii subiective infractiunea contra securitatii statului se comite, de regula cu intentie directa sau cu intentie indirecta (..) Faptuiorul trebuie sa aiba reprezentarea ca faptele pe care le comite aduc atingere securtatii statului sau pun in pericol aceasta valoare sociala. Nu este necesar ca urmarile sa fie concepute amanuntit, ori subiectul sa intrevada posibilitatea producerii lor iminente, find suficient sa existe reprezentarea acestor consecinte chiar intr-o forma generica, si cu posibiitatea realizarii lor mai indepartate. Nu influenteaza existenta infractiunii nici faptu ca urmarile intrevazute de subiect nu ar avea ,obiectiv -date fiind conditiile create in tara noastra- nici o perspectiva sa se produca. Simpla reprezentare a poisibilitatii de a se produce asemenea consecinte satisface cerintele legii" etc.
1 "orinduirea socialista" a fost impusa de o putere de ocupatie, ca atare nu era legitima nici "morala"
2 Asemenea aberatii de logica juridica nu pot avea ceva in comun cu suportul rational, larg impartasit, al moralei.
Domnului Preda Mihailescu
Cu toata deferenta pentru statutul profesional al autorului, cred ca domnia sa putea sa se exprime mai concis.
Retin insa dorinta sa de obiectivitate in raport cu lucrarile domnului Larry Watts. Aceasta este cu atit mai valoroasa cu cit provine de la un om cu decenii de experienta occidentala care, din nefericire, la prea multi creaza doar distantare fata problemele tarii.
Autorul a sezizat corect esenta lucrarilor domnului Watts: nedreptatea suferita de Romania dupa aranjamentele din 1989, cei dintiti au devenit cei din urma. Pluralul este corect: Iugoslavia a avut parte de acelasi tratament. Maurii isi facusera traba, deci nu mai erau necesari. Acum, de cind Ivan isi arata iar muschii, unul dintre mauri, care prin miracol a ramas totusi intreg desi despuiat de mai tot ce avea, este iar batut pe umar si intrebat de sanatate dar deja acesta este alt subiect.
Adaug citeva completari la cele spuse de autor. Mult discutata minirevolutie culturala din 1971 si influenta maoisa sau kimista sint mult exagerate. Nu stiu ce se va fi petrecut in cercurile restrinse ale palatinilor comunisti dar la nivelul vietii cotidiene, a omului de pe strada, nu s-a intimplat nimic semnificativ, doar citeva zvonuri care nu s-au confirmat. Din contra, in 1971 a fost difuzat filmul Puterea si adevarul care a facut sali pline. Contemporanul si Magazin istoric publicau articole indraznete. Evident, amintirile proprii sint si ele limitate.
Relatia cu China, maoismul dupa exprimarea autorului, nu ar merita chiar condescenta ce transpare din text. Era, totusi, singura solutie la ingerintele sovietice. Suportul occidentului a fost destul de ezitant. Mai mult, acesta a fost ‘inversat’ in anii premergatori aranjamentelor din, pe ansamblu nefastul, 1989. ‘Inversarea’ continua si azi, propagata din aproape in aproape. Nu acelasi lucru se poate spune despre atitudinea Chinei. Relatia cu China ar merita reeevaluata chiar si azi, din perspectiva evolutiilor la care sintem martori. Asta numai daca Romania ar avea acum o altfel de politica. Se pare insa ca nu o mai are exact din decembrie 1989.
Deceniul ’80, evident nu putea fi evitat in analiza regimului Ceausescu. Doua lucruri s-ar cer a nu fi omise: austeritatea acelor ani, absurda totusi, a fost mult mai suportabila decit saracia din perioada intr-adevar neagra a anilor ’40 ’50, ani de reala teroare politica si lipsuri crunte: locuinte, imbracaminte, alimente. Nimeni insa nu vorbeste de acea perioada atunci cind este criticat comunimul. Numai zisul national-comunism are parte de asa ceva. La fel, este ignorata total evolutia post decembrista – multi, prea multi, nu isi pot permite nici ratia din ultimii ani ’80, desi magazinele acum sint pline.
Corecta este si sezizarea paranoiei in care Ceausescu s-a scufundat odata cu trecerea timpului. Cum de s-a ajuns aici este greu de explicat intrucit batrinetea nu este neaparat un naufragiu, asa cum se exprima un celebru om politic si militar francez.
In ansamblu, textul autorului ramine o tentativa de intelegere obiectiva a unei lucrari controversate despre o epoca framintata, cu lumini si umbre. Aceasta, in antiteza cu tendinta majoritatii intelectualilor de elita, din rindul carora autorul indubitabil face parte, in special a celor din emigratie.
Discutia continua:
http://pefacebook.prospectiv.org/2015/01/larry-watts-anunta-noi-amanunte-privind.html
Trimiteți un comentariu