1.1.15

Neoliberalismul, stadiul cel mai înalt al bolşevismului

"Angelus Novus", Paul Klee
Paul Klee, Angelus Novus

        


M-am format în ultimii douăzecisicinci  de ani ai regimului comunist din România.  Într-o lume ambiguă, pentru că răul este rareori perfect. Am încercat, cat am putut, să rezist  presiunilor exterioare. Lecturile, iubirea, prietenia sau credinţa  erau  enclave în care prezervam, uneori, cioburi din secreta, codificata avuţie a vieţii personale. Ma gândesc deseori la acea perioadă.
Astăzi, se bate mult apa în piuă pe tema unei aşa-zise „nostalgii paradoxale” după vremurile de atunci  şi care, impietează,  vezi Doamne, asupra imaginii sacrosancte a capitalismului corporatist  propovăduit  hegemonic, recte conform celei mai autentice tradiţii bolşevice.  În realitate, fenomenul este infinit mai profund decât dau de înţeles sociologii, analiştii şi alţi intelectuali preocupaţi de problemă. Fiindcă nu este vorba despre „nostalgia” profitorilor vechiului regim după nişte privilegii pierdute. Majoritatea acestora  nu are nimic de regretat, tocmai fiindcă a izbutit să-şi conserve poziţiile avantajoase în care se afla. Şi da, aşa cum s-a spus de nenumărate ori - totuşi nu îndeajuns, se pare  -  eşaloanele doi si trei ale fostei camarile comuniste s-au instalat şi s-au perpetuat continuu la conducerea României,  din 1990 şi până astăzi. O întreagă armată de prădători, legaţi între dânşii cu firele indestructibile ale diverselor complicităţi, unele dintre ele îngrozitoare, oameni fară nici un crez şi fără nici un alt scop decât acela al căpătuirii cu orice preţ. Şi-au schimbat ideologia ori de câte ori a fost necesar, iar atunci când n-au mai putut rezista din punct de vedere biologic, au trecut ştafeta în mâinile urmaşilor. S-au debarasat fără scrupule, ca de nişte martori inoportuni şi periculoşi, de oamenii care propovăduiau o stângă autentică, dar şi de aceia care împărtăşeau valorile dreptei, fiindcă puterea, întreaga putere, trebuia să fie, să rămână şi să se perpetueze numai  în  interiorul acestei nobile găşti constituite pe principiul eredităţii politice.
Într-adevăr,  oportunismul face parte din firea umana şi a existat dintotdeauna, în toate societăţile, fiind parte constitutivă a unor aspiraţii general omeneşti, până la un punct legitime şi de înţeles. Puterea distructivă a celor despre care vorbeam se explică, însă, atât prin numărul lor – un Rastignac, un Julien Sorel sau un Dinu Păturică fiind, la urma urmei, doar indivizi izolaţi care, la un moment dat,  dau dovadă de egoismul şi parvenitismul cel mai primitiv şi mai degradant cu putinţă - , cât şi prin provenienţă, ei nefiind pur şi simplu nişte oameni care, pornind de foarte jos, au reuşit, graţie lipsei de scrupule, dar şi unor însuşiri reale, să urce până în vârful scării sociale. Ba chiar dimpotrivă. Ei, sau părinţii lor, au fost vajnici gardieni marxist-leninişti, sau urmaşi ai  fostelor familii nomenclaturiste mai recente, intrate în afaceri imediat după 1990,  securişti aparţinând unor filiere diverse, care continuă să se caftească reciproc, reglând conturi vechi, numai de dânşii ştiute, dar şi  foşti informatori, amante, slugi credincioase, „intelighentzie” şi multe alte soiuri de plevuşcă - cu toate avantajele care decurgeau  din asemenea „poziţii” -,  pentru ca, ulterior, să devină nu doar „anticomunisti”,  ci chiar deţinătorii absoluţi ai monopolului anticomunismului.
Societăţii româneşti  i-au lipsit  anticorpii necesari respingerii ferme a unor astfel de oameni, privilegiaţi din capul locului prin faptul că, în 1990, deţineau deja banii şi puterea. Nici Occidentul nu i-a respins, ba chiar dimpotrivă, căci unde altundeva ar fi putut găsi parteneri de „afaceri”  mai cinici şi mai dispuşi la orice compromis? De altfel, am văzut cu toţii că aceia care nu au fost suficient de „receptivi” au fost sacrificaţi cu cruzime, în numele unei aşa zise „lupte”  împotriva corupţiei, aberantă prin arbitrariul ei, mult prea selectivă ca să poată fi percepută drept autentică de  către „publicul” neangrenat în jocurile politice şi  care încearcă să înţeleagă judecând altfel decât prin prisma îngustă şi meschină a intereselor de grup.
Generaţiile mai vârstnice îşi amintesc teoria „convergenţei celor două sisteme”, lansată imediat după  perioada Războiului Rece, prin anii ’60.  Întâmplător sau nu, această „convergenţă“ pare să se fi realizat, în sfîrşit, prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul  vechiului regim, dând, totdată, frâu liber vechiului dispreţ pentru „cei de jos“. Clasa conducătoare de acum este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă griji în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia. Soljenitân a avut încă o dată dreptate.
Imensa majoritate a societăţii româneşti  era, în 1990,  blocată mental între  informaţiile contradictorii, oferite de presa ceauşistă  şi , pe de altă parte, cele de la Europa Liberă,  adică între două soiuri de propagandă.  Dat fiind că ideologia comunistă a acţionat ca o instanţă de conservare a lumii sociale,  ca un îngheţ cvasi-generalizat, tranziţia n-ar fi trebuit să fie doar economică. Dar, la nivelul discursului oficial, nimeni sau aproape nimeni nu a vorbit explicit românilor despre implicaţiile noii orânduiri,   care presupunea o pluralizare a lumilor sociale şi, prin urmare, o emergenţă a unor multiple naraţiuni ale realităţii, aflate în competiţie unele cu altele. De asemenea, nimic despre sterilitatea lumii „postmoderne”  înspre care ne buluceam, plini de speranţe,  nimic despre barbaria masificării şi distrugerile pe care principiul subiectivist le provocase deja educaţiei, culturii şi politicii occidentale,  nimic despre consecinţele perverse ale orientării omului numai înspre sine însuşi: desprinderea sa de rădăcinile sale etice şi metafizice, laolaltă cu renunţarea, mai mult sau mai puţin conştientă, la orice sens.
„Elitele” noastre,  create  în perioada comunistă şi pricopsite tot atunci, tocmai graţie unui oportunism mai mult sau mai puţin discret, pe cât de arogante şi autosuficiente, pe atât de exclusiviste, lipsite de orice preocupare faţă de ceilalţi dar încurajând, nu o dată, explicit, abulia şi lipsa de anvergură, se aflau (şi continuă să se afle),  într-o stare de letargie mimetică, fără să aibă nici dorinţa, dar nici capacitatea de a intra într-un dialog real şi nu doar subaltern cu elitele politice şi culturale din Occident. Să ne mai uimească, atunci, atitudinea lor în cel mai bun caz dispreţuitoare, faţă de „problema” naţională, faţă de destinul României, faţă de ticăloşirea individului din ce în ce mai apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care, aşa cum spuneam, nu o mai înţelege? În schimb, uitând cine sunt şi de unde vin, iată-le devenite nu doar propagandişti exhaustivi ai anticomunismului devenit dogma de stat, ci şi comisari responsabili ai corectitudinii amintirilor, ceea ce mi se pare o impertinenţă care risca să le întreacă pe cele multe, anterioare.
Dincolo de toate astea  şi de foarte multe altele pe aceeaşi temă, România se află, însă,  într-un impas  imposibil de explicat exclusiv prin sărăcirea unei părţi însemnate a populaţiei. Dacă am face-o, ne-am coborî  la nivelul celor care, atunci când vorbesc despre comunism şi despre răul reprezentat de acesta, îşi amintesc cu precădere frigul, foamea, cozile şi  programele de televiziune explicând de ce, în opinia lor, acum „se trăieşte” infinit mai bine decât atunci. În opinia mea răul a fost perpetuat şi chiar amplificat în destule situaţii, unele dintre acestea neavând nicio legătură cu starea materială .
Aşadar, în contextul  unui din ce în ce mai atroce fundamentalism al pieţii,  a exaltării   divertismentului şi confortului, a expansiunii „culturii” timpului liber şi a distracţiei  împingând în surdină şi chiar neutralizând orice acţiune a criteriului moral, imensa majoritate a cetăţenilor României proaspăt ieşite dintr-un sistem care  îngrădise total accesul la informaţie, nu avea capacitatea de a înfrunta în cunoştinţă de cauză  „brava lume nouă” înspre care se bulucea cu destulă inocenţă. Membrii „proaspetei” clase politice erau fie tributari dogmelor şi ticurilor comuniste, fie cu totul ignoranţi şi puşi pe căpătuială. Cu foarte puţine excepţii, pe care le putem număra pe degetele de la o singură mână. Iar adevăratele elite pieriseră decimate în universul concentraţionar stalinist, sau fuseseră marginalizate şi împinse în derizoriu de către aparatul securităţii de partid şi de stat.
Se acreditează cu încăpăţânare ideea conform căreia noi nu am fi avut „luptători împotriva comunismului” şi nici dizidenţi comunişti. Un neadevăr cras, repetat cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună şi care nu serveşte decât celor care s-au substituit  celor două categorii mai sus pomenite, uzurpându-le până şi memoria. Cum fenomenul dizidenţei  a fost, practic, rupt în două de către lumea occidentală şi concomitent, tratat ca atare de „intelighentzia” de la noi,  dizidenţa dinainte de Soljeniţân a fost şi continuă să fie ignorată cu obstinaţie , ceea ce a dus la negarea  oricărei de forme de rezistenţă românească. De pildă, „iacobinii” zilei  de azi nu vorbesc aproape  niciodată despre lupta deznădăjduită a partizanilor din munţii României, a cărei durată a fost mai mare decât în orice altă ţară a „blocului sovietic”, ţinând până târziu,  în anii 57.
Dar iată cîteva dintre rândurile pe care i le scriau în aprilie 2006 (!) Monicăi Macovei, pe atunci Ministru al Justiţiei, doi dintre supravieţuitorii acestei rezistenţe, Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu şi soţia sa, Ana: „[…]Refuz să fac „plângere” la instanța de contencios. M-aș simți încă o dată insultată și umilită. Dacă țara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistența Anticomunistă, să-i caute în arhivele Securității pe cei morți și să ne contacteze pe cei care mai trăim. Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenței Anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deșartă. Voiam să se facă dreptate[…]” Şi încă: „Aceasta a fost declarația soției mele. În situația ei, eu, Ion Gavrilă Ogoranu, cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul țării. Astfel, soțiile luptătorilor Ioan Pop și Gheorghe Hașu, executați în rezistența făgărășeană, nu au reușit să aibă calitatea de soții de luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obțină în justiție calitatea de luptător în rezistență în lotul Dabija, din Munții Apuseni, pentru soțul ei Macavei Traian, și nici pentru ea, ca soție de luptător. Aceste femei trăiesc încă și pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiție. Fiica luptătorului Lupșa, din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de rezistență, n-a reușit să obțină pentru tatăl ei calitatea de luptător în rezistență, nefiind luată de nimeni în seamă. Și aș putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr țara dorește să-și reconsidere trecutul și să cinstească Rezistența, să ne caute ea pe noi, și nu să ne oblige să ne umilim în fața unor instanțe nepotrivite și nebinevoitoare.Cu stimă,Ion Gavrilă Ogoranu.”
În rest, cum spuneam,  mâncăm anticomunism pe pâine!
Desigur, se va spune că luptătorii din munţi au fost preponderent legionari şi că, aşa stând lucrurile, n-ar trebui să vorbim prea mult despre dânşii. Numai că rezistenţa partizanilor nu s-a creat pe „bazele”  vreunei ideologii de partid, ci a fost o rezistenţă eminamente naţională,  în rândurile căreia au fost primiţi,  în egală măsură, şi  liberali, şi ţărănişti, precum şi foarte mulţi dintre cei fără nicio apartenenţă politică,  ţărani  care pur şi simplu au refuzat cu obstinaţie să-şi „doneze” avuţia la stat şi care, conform obiceiului strămoşesc, s-au refugiat în codrii patriei, aşteptându-i, aşa cum ştim, pe americani.
Pe de altă parte , dar în aceeaşi ordine de idei, generaţiile medii şi cele vârstnice ştiu că „pericolul rusesc” în varianta lui sovietică de data aceasta, a însemnat pentru români o realitate istorică, astfel încât nimeni nu punea la îndoială politica şi strategiile de independenţă  începute încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, credibilitatea acestei politici majore româneşti cunoscând o culme în august 1968, când România a refuzat să participe la intervenţia militară în Cehoslovacia, iar Ceauşescu a ţinut faimoasa lui cuvântare de condamnare. Să fie oare o întâmplare faptul că aceiaşi gardieni ai memoriei colective, care se feresc să vorbească măcar despre eroismul partizanilor din munţi şi sacrificiul lor, cel mai adesea suprem, pentru  cauza naţională,  încearcă  să acopere de ridicol şi eforturile unui cercetător american, care după zeci de ani de studiu în arhivele „blocului sovietic” vine şi demonstrează cu o tonă de documente că, dincolo de  politica internă criminală şi imbecilă, conducătorii  României post-staliniste  s-au străduit din greu şi chiar au reuşit să păstreze independenţa ţării în faţa colosului sovietic?
Cărţile  istoricului american Larry Watts au fost, astfel, bagatelizate, „bârfite” sau aduse la un nivel de conversaţie comună, pigmentată cu niscaiva picanterii şi  terfelite, el însuşi fiind tăvălit prin noroi şi mânjit, doar aşa, ca să se înveţe minte… În aceste condiţii şi cu asemenea reacţii de anihilare rapidă, gesturile de eroism, de nobleţe, sau, pur şi simplu oneste,  nu pot  să sfârşească altfel decât în braţele derizoriului, scăldate din belşug în vorbe şi zâmbete răutăcioase, negru-invidioase sau doar viclene şi şugubeţe. Dar, oare, nu chiar asta se urmăreşte?  Nu pot să nu mă întreb când vom decide să nu mai plătim pentru ura de sine  a unora care n-au ştiut să fie curajoşi atunci când a trebuit şi care, drept urmare, desfiinţează atât oamenii cât şi faptele care le depăşesc statura pitică, precum şi pentru pretenţiile isteric-revanşarde ale urmaşilor foştilor cominternişti, convertiţi  la neoliberalism?
Dar, poate că  nicăieri nu s-a evidenţiat mai plenar mania demolatoare a clasei conducătoare postdecembriste, totala ei lipsă viziune şi anvergură, decât în maniera, surprinzătoare chiar şi pentru cei mai pesimişti, în care a fost deteriorat învăţământul. Pas cu pas, din schimbare în schimbare, tinerilor li s-a inoculat atât  ideea că orice referinţă la ideea naţională este ignobilă, neapărat dăunătoare  şi, bineînţeles, de obârşie „comunistă”, cât şi refuzul oricărei preocupări pentru universalitate, pentru cultura ataşată de viaţa spiritului, pentru vechile valori şi criterii etice .
A  educa un copil înseamnă a-l ridica la niveul omului, smulgându-l condiţiei sale iniţiale. În vechea Romă, tatăl  îşi legitima copilul ridicându-l de la pământ şi ţinându-l deasupra capului; el marca prin acest gest public intenţia de a-l creşte pentru a face din el  un om. Această recunoaştere simbolică arată că educaţia este o creştere de ordin spiritual, spre un scop transcendent. Or, şcoala de la noi, (atâta  câtă a mai rămas, deoarce copiii nu mai beneficiază demult de şanse egale şi nici nu  sunt selectaţi pe criteriul capacităţii, ci doar pe acela al bunăstării materiale a părinţilor), nu mai are drept scop formarea omului, ci dizolvarea lui. Aşa zisele reforme succesive nu au îmbunătăţit deloc situaţia de dupa 1989, ba tocmai dimpotrivă. Mărginindu-se la sfera pragmatică, în detrimentul exigenţei  practice a educaţiei, diriguitorii învăţământului postdecembrist au privat copiii de orice scop şi de orice sens. Ei nu mai ştiu de ce merg la şcoală şi nu mai au nicio deschidere înspre ceea ce îi depăşeşte. Ideea educaţiei ca scop moral, dimensiunea ei cea mai înaltă, aşadar, a dispărut cu desăvârşire, iar rezultatele sunt din ce în ce mai vizibile. Este cât se poate de evident că societatea neoliberală  nu are nevoie de cetăţeni responsabili şi nici de oameni întregi, formaţi, ci doar de mulţimi de indivizi atomizaţi, izolaţi, „persoane care devin unităţi într-un rezervor inepuizabil de unităţi asemănătoare”  (E. Wyschogrod, Spirit in Ashes).
A trecut deja un sfert de secol de când  suntem sufocaţi de un spaţiu public parazitat  permanent de un  discurs violent ideologizant, exclusivist, intolerant şi„elitist” în aparenţă, în realitate de o imensă meschinărie şi mizerie morală, menţinut şi  revigorat periodic prin intermediul unor  tactici şi strategii tipic staliniste. În condiţiile în care ideea de spaţiu public al unei democraţii presupune conştiinţă responsabilă asupra faptelor de importanţă supraindividuală; manifestare liberă şi critică în toate evenimentele ce se asociază apărării şi prezervării unor valori fundamentale cum ar fi viaţa semenilor, demnitatea, dreptatea, fericirea, proprietatea; asumarea firească a unor acte de curaj când este vorba despre încălcarea unor drepturi inalienabile ale celorlalţi; promovarea solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă, boală, dizabilitate, sărăcie; comportament generos şi altruist. Nimic din toate acestea la noi.
Vreau să accentuez  că dincolo de subordonarea  dreptului si a moralei faţă de absolutul puterii, în pofida multiplelor valenţe mai mult sau mai puţin modificate ale unui orizont de gândire în care adevărul contează prea putin, a mult prea uzitatului dicton „scopul scuză mijloacele”, graţie căruia politica de la noi este asimilată unui calcul egoist al situatiilor, sau chiar unei „descurcări” în complexitatea inevitabilă a stărilor lumii, toate acestea devenite tipice acestor vremuri de modernitate târzie,  rămâne legitimă, mai presus de orice,  năzuinţa românilor de a supravieţui ca naţiune. Pierderea memoriei este cea mai rea tragedie care i se poate întâmpla unei colectivităţi, fiindcă este inevitabil urmată de pierderea reperelor şi a încrederii în viitor.
Există un tablou al lui Klee, Angelus Novus, care reprezintă un înger cu ochii larg deschişi, cu aripile desfăcute şi faţa întoarsă înspre trecut, identificat de Walter Benjamin şi, pe urmele sale, de Paul Ricoeur ca fiind îngerul istoriei. Ar vrea să zăbovească, să trezească morţii şi să-i adune pe învinşi. Dar o furtună puternică îl impinge fără încetare înspre viitorul caruia ii intorsese spatele, în timp ce, în jurul lui, ruinele cresc pînă la cer. O alegorie despre tîlcul major al istoriei, care depinde de fiecare om în parte şi de toţi la un loc, încercînd să dea o urmare evenimentelor trecutului, dincolo de straniul şi neliniştitorul „orizont al fugii“, sugerat şi de tabloul lui Klee.  Amnezia duce la paralizie, la neputinţă şi la moarte. Este util să întorci capul înapoi, ca să măsori drumul străbătut, ca să-ţi evaluezi atât izbânzile cât şi, mai cu seamă, greşelile. Un popor care îşi pierde istoria se condamnă la a nu mai avea viitor. Pentru că viitorul îşi extrage forţa din memoria colectivă. Numai memoria ne permite să ne integrăm în ciclurile timpului.
Altminteri, Îngerul Istoriei, întorcînd spatele viitorului, nu poate decât să privească  la nesfârşit, cu inima strânsă şi cu aripile întinse, mormanul de dărâmături care se ridică până la cer.
A trecut deja un sfert de secol de când  suportăm o clasă politică lamentabilă şi suntem sufocaţi de un spaţiu public parazitat  permanent de un  discurs violent ideologizant, exclusivist, intolerant şi„elitist” în aparenţă, în realitate de o imensă meschinărie şi mizerie morală, menţinut şi  revigorat periodic prin intermediul unor  tactici şi strategii tipic staliniste. În condiţiile în care ideea de spaţiu public al unei democraţii presupune conştiinţă responsabilă asupra faptelor de importanţă supraindividuală; manifestare liberă şi critică în toate evenimentele ce se asociază apărării şi prezervării unor valori fundamentale cum ar fi viaţa semenilor, demnitatea, dreptatea, fericirea, proprietatea; asumarea firească a unor acte de curaj când este vorba despre încălcarea unor drepturi inalienabile ale celorlalţi; promovarea solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă, boală, dizabilitate, sărăcie; comportament generos şi altruist.


Nedeea Burca

5 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte bun text !!!!

Dan Agent - arhitect spunea...

As fi pornit prin a va spune "Felicitari !" insa cred ca mesajul cel ami aproape de trairea pe care mi-a prilejuit-o citirea acestui material se ilustreaza cel mai bine intr-un "Multumesc !"
Materialul atinge toate elementele care trebuie sa constituie plecarea pentru o rebastere a Romaniei.

Nedeea Burca spunea...

Eu va multumesc, din toata inima, pentru bunele dvs. vorbe, domnule Dan Agent. La multi ani!

Anonim spunea...

Superb scris, dar mult prea complicat pentru masele largi, care nu au cunostinte elementare de istorie sau religie...

Grupul Prospectiv spunea...

Anonim, nu ne amagim ca am scrie direct pentru masele largi. Ma bucur ca ne-ai descoperit, as vrea sa cred ca o sa ne mai vizitezi.