Jurgen Habermas: “Jihadismul, o formă modernă de reacție la dezrădăcinare”

Interviu luat de Nicolas Weill lui Jurgen Habermas, apărut în Le Monde în 21 noiembrie 2015

Reporter: Președintele Francois Hollande vrea să definească  o “stare de război” adaptată situației. Ce părere aveți despre acest subiect? Credeți că o modificare a Constituției ar putea fi un răspuns potrivit atentatelor din 13 noiembrie?

Jurgen Habermas: Mi se pare a avea sens să adaptezi situației actuale cele două dispoziții din Constituția franceză referitoare la starea de urgență. Dacă această problemă va fi la ordinea zilei de acum înainte este pentru că președintele a proclamat starea de urgență ca urmare a evenimentelor șocante din noaptea de 13 spre 14 noiembrie, și are de gând să prelungească perioada cu încă trei luni. Judec cu dificultate necesitatea acestei politici și rațiunile sale. Nu sunt câtuși de puțin un expert în probleme de securitate.
Dar văzută de la distanță această decizie pare a fi un act simbolic care permite guvernului să acționeze probabil de maniera care îi convine – funcție de climatul din țară. În Germania retorica războinică a președintelui francez ghidat pare-se de considerații de natura politică internă, suscită mai degrabă rezerve.

R: Președintele Hollande a mai decis să crească nivelul său de intervenție în Siria, în special prin bombardarea Rakka, “capitala” Statului islamic, apropiindu-se astfel de Rusia. Ce credeți despre intervenționism în general?

JH: Nu e vorba de o decizie politică inedită ci doar de intensificarea angajării aviației franceze, deja în actiune de ceva timp. Sigur, experții se arată a fi de acord în a spune că un fenomen atât de deconcertant precum Statul islamic- acest amestec de “califat” ce nu și-a gasit încă teritoriul său definitiv și de commando de ucigași ce roiesc la scara globală- nu poate fi învins doar cu ajutorul forțelor aeriene.

Dar intervenția la sol a trupelor americane și europene nu e numai nerealistă ci și foarte imprudentă. Nu ajută la nimic să acționezi scurtcircuitând puterile locale.Obama a învățat din intervențiile predecesorilor săi și din eșecurile acestora și a insistat asupra unui punct important în timpul ultimului Summit G20 care a avut loc de puțin timp în Turcia, El a subliniat că trupele străine nu pot garanta prea mult timp după retragere, rezultatul succeselor lor militare.Și apoi, nu putem să luăm de gât Statul islamic recurgând doar la mijloace militare. Experții sunt unanim de acord asupra acestui aspect.Noi putem considera barbarii drept inamici și trebuie să luptăm împotriva lor, necondiționat; dar dacă vrem să învingem această barbarie pe termen lung, nu trebuie să ne amăgim asupra rațiunilor acesteia care sunt de natură complexă.

Nu e fără îndoială momentul unei națiuni franceze profund rănite, unei Europe bulversate, unei civilizații occidentale sufocate care să-și amintească neîncetat de originea acestui potențial de conflict exploziv și pe moment neînfrânt al Orientului Apropiat- de la Afganistan și Iran până la Arabia Saudită, Egipt și Sudan. Să ne amintim doar ce s-a întâmplat în această regiune începând cu criza din Suez din 1956. O politică a SUA, a Europei și a Rusiei determinată exclusiv de interese geopolitice și economice este în această regiune fragilă a lumii sortită unei moșteniri din epoca colonială pe cât de artificială pe atât de resentimentară. Această politică a tras profituri din conflictele locale fără să stabilizeze de fapt nimic din starea de fapt.

În Germania, retorica războinică a președintelui francez  condusă se pare de considerente ale politicii interne, suscită mai degrabă rezerve.

După cum știe toata lumea, conflictele care au opus sunniții șiiților, asupra cărora fundamentalismul Statului islamic e îndreptat în prezent în primul rând s-au derulat în mod evident urmare a intervenției americane în Irak, decisă de George W Bush, care a încălcat regulile dreptului internațional. Momentul stopării procesului de modernizare a acestor societăți se explică în mod egal și prin anumite aspecte specifice ale caracterului foarte mândru al culturii arabe. Dar absența perspectivelor și speranței în viitor care cuprinde generațiile tinere a acestor țări, avide să ducă o viață mai bună, avide de asemenea de recunoaștere este în parte isprava politicii occidentale. Aceste tinere generații dacă au eșuat în toate tentativele politice se radicalizează pentru a-și recâștiga stima de sine. Cam acesta este mecanismul acestei patologii sociale. O dinamică psihologică asemănătoare disperării care își gasește originea în acest eșec al recunoașterii, pare să ducă la apariția de mici criminali izolați, ieșiți din populațiile imigrante în Europa, eroi perverși ai commandourilor de ucigași teleghidați.

Primele anchete jurnalistice consacrate mediului și itinerariilor respectivilor teroriști din 13 noiembrie lasă cel puțin să se înțeleagă acest lucru. Alături de lanțul de cauzalități care conduce la Siria, mai există și un altul care atrage atenția asupra destinelor ratate de integrare în adăposturile sociale ale marilor noastre orașe.

R: În timpul atentatelor din 11 septembrie 2001, intelectualii, printre care Jacques Derrida și D-voastra s-au arătat îngrijorați de reculul libertăților democratice care riscau să provoace presiuni asupra luptei împotriva terorismului și recurgerea la noțiuni cum ar fi: “războiul civilizațiilor” sau “statele huligane”. Diagnosticul a fost verificat prin folosirea torturii, controalelor NSA, detențiilor arbitrare de la Guantanamo, etc. O luptă împotriva terorismului care să permită păstrarea intactă a spațiului democratic este după părerea D-voastra posibilă? Și în ce condiții?

JH: O privire retrospectivă asupra datei de 11 septembrie nu poate decât să ne conducă la constatarea comună cu cea a altor americani că “războiul cu terorismul” al  lui Bush, Cheney și Rumsfeld a creat o prăpastie în conștiința politică și mentală  a societății americane. Acel Patriot Act adoptat în acea epocă de către Congres,încă în vigoare și astăzi aduce atingere drepturilor fundamentale ale cetățenilor si lezează  însăși substanța Constituției americane. Și e permis chiar să spunem că extensia fatală a noțiunii de combatant inamic care a legitimat Guantanamo și alte crime nu a fost rejectată decât de către administrația Obama. Această reacție negândită față de atentatele din 11 septembrie care ar fi fost până atunci de neacceptat, explică în bună parte propagarea unei mentalități încarnate azi de o personalitate atât de greu de denumit precum cea a candidatului republican Donald Trump .De fapt nu am răspuns la întrebarea D-voastră.

Dar n-am putea noi, precum norvegienii în 2011 după îngrozitorul atentat comis pe insula Utoya, să rezistăm primului reflex de retragere în fața necunoscutului de neînțeles și a agresiunii contra “inamicului interior?”

Am o bună speranță că națiunea franceză va da lumii un exemplu de urmat, așa cum a făcut-o după atentatul care a vizat Charlie Hebdo. Nu e nevoie pentru asta să se riposteze unui pericol fictiv cum ar fi acela de “aservire” unei culturi străine care fie spus ar amenința. Pericolul este cu mult mai palpabil. Societatea civilăa trebuie să aibe în vedere sacrificiul pe altarul securității a tuturor  virtuților democratice ale unei societăți deschise cum ar fi libertatea individului, toleranța față de diversitatea formelor de viață  și o bună dispoziție de a se adapta perspectivei celuilalt. În fața unui Front Național în curs de a prinde forțe din ce în ce mai mari aceasta este mai ușor de zis decât de făcut.

Dar există bune rațiuni să acționezi în acest fel care au prea puține în comun cu incantațiile. Cea mai importantă este evidentă: prejudecata, neîncrederea și respingerea Islamului, teama de Islam și lupta preventivă împotriva acestuia datorează mult unei simple proiecții mentale.
De fapt, fundamentalismul jihadist a recurs neîndoielnic în maniera lui de a se exprima  la un cod religios; dar acesta nu are nimic dintr-o religie. Ar fi putut sa recurgă în locul limbajului religios pe care-l utilizează la indiferent ce alt limbaj religios sau la indiferent ce ideologie promițătoare a unei justiții de răscumpărare.

Marile religii monoteiste au origini care urcă foarte departe în timp. Jihadismul, în compensație este o formă absolut modernă de reacție la condițiile de viață caracterizate prin dezrădăcinare. A atrage atenția, în scop preventiv asupra unei integrări sociale în pană sau asupra unei modernizări eșuate nu înseamnă neapărat  să-i scutești de responsabilitatea personală în privința acestor neajunsuri pe înșiși autorii acestora.

R: Atitudinea Germaniei față de afluxul de refugiați a surprins pozitiv, în ciuda reculului  recent. Credeți că valul terorist ar putea modifica această stare de spirit- deoarece anumiți islamiști au încercat să se infiltreze în grupul de refugiați?

JH: Sper că nu. Noi suntem toți pe aceeași punte a unui vapor. Terorismul ca și criza 

refugiaților constituie provocări dramatice, poate ultime și reclamă o cooperare strânsă, solidară la care națiunile europene nu par să se fi angajat până in prezent, inclusiv în cadrul uniunii monetare. (tradus din franceza de S.D)

 I