Resursele umane, cenuşereasa crizei

 Liderul patronatului din Franţa cerea în urmă cu opt ani:’’Viaţa este nesigură, dragostea la fel, de ce să nu fie şi locul de muncă?’’ Asemenea afirmații exprimă înfrângerea politicii, a cărei misiune este de a determina regulile jocului economic şi de a controla neoliberalismul. Acesta din urmă nu este decât o manevră menită a pune Europa pe pilotul automat al unei concurențe care ar regla orice problemă, menită a înlocui cultura statului prin obsesia cifrelor şi a călca în picioare însăşi esenţa muncii, singura sursă dealtfel a valorii economice.

Mai este munca garanţia împotriva sărăciei ?

Am trăit decenii întregi cu convingerea că munca este principala soluţie împotriva sărăciei; a avea un loc de munca asigura celui de vârstă activă cel puţin mijloace de subzistenţă personală şi a familiei.

A fost nevoie să trecem prin actuala criza economică ca să realizăm cât de mulţi cetăţeni europeni suferă de sărăcie şi excluziune socială cu consecinţe severe asupra accesului la serviciile de bază precum sănătatea şi învăţământul.Noi manifestări precum supraîndatorarea, creşterea numărului de persoane fără o locuinţă ca şi sărăcia infantilă sunt vizibile, la fel de îngrijorătoare ca şi îngroşarea rândului săracilor cu  persoane provenite din clasa mijlocie şi care trăiesc în stare de precaritate, adică incertitudine permanentă.

Munca a încetat să mai fie  o pavăză şi o garanţie împotriva sărăciei, contrar a ceea ce se crede îndeobşte. Muncitorii „săraci” au adesea slujbe precare şi salarii foarte mici, fiind uneori în situaţia de a nu avea locuinţă. Asociaţiile de caritate sunt din ce în ce mai des solicitate pentru a le veni acestora în ajutor, precum şi unui număr mereu în creştere de tineri, persoane în vârstă, emigranţi sau femei şi familii cu copii aflate în dificultate.

In accepţiunea UE, persoanele sărace sunt „cele ale căror resurse (materiale, culturale şi sociale) sunt atât de scăzute încât sunt excluse din nivelul de viaţă minim acceptabil din ţara membră UE în care trăiesc”, folosind trei indictori de referinţă.

Primul este sărăcia monetară, relativă prin raportarea la distribuţia bunurilor sau absolută prin raportarea la un coş de bunuri şi servicii fundamentale, actualizat în funcţie de costul vieţii.

Ca atare, la nivelul UE, sunt considerate sărace persoanele ale căror venituri sunt inferioare procentului de 60% din venitul mediu naţional. România, Bulgaria, Spania şi Grecia sunt ţările cu procentul de sărăcie monetară cel mai ridicat (între 21 şi 22%) , în timp ce Republica Cehă, Austria, Danemarca şi Slovacia prezintă procentajul cel mai scăzut, cu o medie de 16,9% la nivelul anului 2011.

Al doilea criteriu este cel al intensităţii muncii (timpul real alocat unei activităţi productive faţă de perioada în care, teoretic, ar fi putut munci), iar al treilea criteriu este dat de existenţa privaţiunilor materiale severe. La nivelul anului 2011, 37,7 % dintre cetăţenii europeni erau în imposibilitatea de a petrece o săptămână de vacanţă în afara domiciliului, 8,8% aveau restanţe la facturile curente (gaz, electricitate, apă) şi 37,5% nu puteau face faţă unor cheltuieli neprevăzute.

Conform datelor oferite de EUROSTAT, la nivelul anului 2011, la nivelul UE, erau ameninţate de sărăcie 119,6 milioane de persoane, adică 24,2% din populaţie… Cele mai mari procentaje de persoane ameninţate de sărăcie se regăsesc în Bulgaria (49%), România şi Letonia (40% fiecare).

Vom încerca să analizăm în acest material cel de al doilea criteriu care stă la baza sărăciei, adică modul de folosire al resursei umane existente la nivelul societăţii, capabile  să facă faţă cererii de forţă de muncă necesară în contextul globalizării accentuate a capitalului şi a dinamicii forţei de muncă. Există soluţii reale pe plan european? De răspunsul foarte rapid la această întrebare depinde păstrarea echilibrului şi păcii sociale în multe ţări de pe continentul nostru, iar timpul rămas pare să fie din ce în ce mai scurt. In anii crizei s-au accentuat în Europa şi mai mult tendinţele începute în urmă cu câteva decenii în urmă, odată cu globalizarea şi anume acelea prin care consideram munca prin prisma competitivităţii produselor pe o piata globalizată. Criza a dovedit că ţările a căror mână de lucru este ieftină au câştigat pieţele, au avut beneficii să cumpere tehnologii, au reuşit să inunde piaţa cu produse ieftine şi comparabile adesea ca performanţe.

I. E nevoie de competenţă!

Aş numi această atitudine relativă la piaţa muncii, goana după performanţă. Competitivitatea are evident o componentă de bază în performanţa lucrătorilor. Dacă plecăm de la definiţia acesteia, Performanţa= competenţa + atitudine, iar Competenţa=cunoştiinţe+aptitudini+deprinderi încercăm să distingem responsabilităţi în obţinerea acestor componente ce concură la o resursă umană valoroasă.

Cunoştiinţele sunt responsabilitatea sistemului educaţional şi a agenţiilor responsabile cu formarea profesională continuă a adulţilor;

Atitudinea se defineşte şi prin „calitatea muncii „ sau „calitatea ieşirii” adică a produsului, serviciului sau a unui mix din cele două  . Calitatea muncii nu poate fi definită doar prin doi-trei parametri precum atitudine şi sinceritate faţă de muncă, ea poate măsura şi cunoaşterea domeniului, talente speciale cum ar fi acela de lider,  calităţi manageriale şi creativitate, abilitatea de a învăţa şi a transpune cele învăţate unui mediu în schimbare. Specialişti în resurse umane consideră „calitatea muncii” ca fiind ademenirea majoră pentru fluxurile de capital care conduc la prosperitate economică. Atitudinea faţă de muncă şi disciplină presupune  mentalităţi sociale şi instituţii care să producă calitatea muncii, în special pentru lucrătorii migranţi care constituie o problemă datorită unei culturi diferite a muncii cu care vin din ţara lor.

Descoperirea aptitudinilor este în sarcina dascălilor din sistemul de învăţământ, a părinţilor, a elevului însuşi şi mai târziu a consilierului de carieră. Deprinderile ţin de modul de organizare a muncii de către patron, de modul de autoorganizare a lucrătorului, de disciplină.

Remarcăm că pentru a avea o forţă de muncă capabilă să facă faţă provocărilor tehnologice şi progresului intelectual la nivel global, cunoştiinţele au rolul primordial. Primul aspect care merită discutat şi supus atenţiei formatorilor, adică învăţământului teoretic şi vocaţional cât şi celor în drept să antameze formarea profesională a adulţilor este acela dacă resursa umană trebuie orientată spre cerinţele pieţii muncii sau nu.

Într-o dezbatere recentă, cei de la Closer to Oxford și-au pus întrebarea legitimă dacă nu cumva problema ar trebui rezolvată  printr-o intervenție a statului, care să nu mai subvenționeze specializările considerate ”nerentabile”. Acestei propuneri i se poate răspunde totodată că șomajul e un fenomen prea complex pentru a putea fi contracarat doar printr-o astfel de măsură, care ar putea în același timp să ducă la reducerea unor domenii de studiu considerate ”neprofitabile”, precum artele sau științele umaniste

1.Legătura între învăţământ şi cererea pieţei forţei de muncă

Statul ar trebui să stimuleze specializările cu căutare pe piața muncii. Piaţa muncii reprezintă totalitatea relațiilor ce se stabilesc între oferta de angajare și cererea de angajare, în vederea realizării unei activități precum și totalitatea proceselor legate de aceste relații : determinarea retribuției, modul în care evoluează salariile sau mobilitatea lucrătorilor.

    a. Argumentele Pro sunt următoarele:

•     În România, în primul trimestru al anului 2013,  rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a fost  de doar 21,6%, conform Institutului Național de Statistică. Având în vedere aceste date, considerăm că o intervenție a statului pe piața muncii pentru a o stimula este necesară.
•     Conform definiției date statului, putem afirma că acesta are obligația de a contribui la reglarea pieții muncii atunci când ea se află în dezechilibru. Astfel, subvenționarea specializărilor cu căutare pe piața muncii ar putea reprezenta o punte între cea din urmă și studenți. Tinerii ar putea accede la o gamă mult mai largă de oportunități de angajare și, în același timp, ar avea siguranța unui loc de muncă după terminarea studiilor, gradul de acces la studiile superioare fiind astfel serios impulsionat. Într-o perspectivă generală, efectele pozitive s-ar regăsi și la nivel  macroeconomic, național.
•     Statul ar trebui să stimuleze specializările cu căutare pe piața muncii, acestea putându-se schimba de la an la an. Astfel se poate asigura nediscriminarea celorlalte specializări și rigidizarea pieții muncii
•     Stabilitatea programelor educaționale poate duce la supracalificare într-un domeniu care nu are căutare pe piața muncii. Dinamismul pieței muncii determină statul să acționeze, astfel încât tinerii absolvenți să nu fie nevoiți să se reorienteze în găsirea unui loc de muncă în neconcordanță cu specializarea dobândită.

b. Argumentele CONTRA  sunt:

•     Diversitatea de specializări aduce un plus de valoare întregii societăţi. Aşa cum arată studiile de caz, tot mai puţini tineri aleg o specializare umanistă. În ultima jumătate de secol, procentul celor care aleg să studieze litere, arte, filosofie, istorie sau religie a scăzut la jumătate
•     Simpla intervenţie a statului nu poate oferi siguranța unui loc de muncă; statul are la dispoziţie un set de politici publice prin care trebuie să implementeze măsuri educaţionale, economice şi sociale şi considerăm că desfiinţarea anumitor specializări nu este utilă şi mai ales, nu poate avea un impact semnificativ la nivel macroeconimic naţional, dacă nu este însoţită de alte măsuri precum: programe de consiliere în carieră, de informare cu privire la piaţa muncii, de facilitare a practicii.
•      Dinamica pieţei muncii nu poate fi anticipată în timp real
•      Oferta de muncă s-a globalizat; trebuie avut în vedere şi faptul că deşi unele specializări pot fi nepopulare în ţara noastră, acestea pot oferi oportunităţi în străinătate. Spre exemplu: artele, arheologia, studiile muzeale, ştiinţele politice ș.a.
•      Ponderea cunoştinţelor academice la angajare este în scădere; la angajare sunt avute în vedere mai multe aspecte decât simplul bagaj de cunoştinţe academice.Succesul la angajare este condiţionat şi de abilităţile sociale şi practice, cum ar fi comunicarea, lucrul în echipă şi managementul timpului.  Datorită necesităţii unei educaţii şi culturi progresive, considerăm că investiţia în capitalul uman, printr-un program universitar complet este necesară unei societăţi care îşi doreşte să evolueze din toate punctele de vedere.
•      Transferarea responsabilităţilor pe seama individului şi a universităţilor, aşa cum se întamplă într-o societate descentralizată şi neoliberală este un scop care va fi abandonat de o viitoare guvernare de stânga, lăsând fără finalizare idei din domeniul educaţiei care nu trebuie să depindă de alternanţele politice.

Din analiza schimbărilor globale, a reieşit  că o mentalitate corectă este cea în care înveţi să gândeşti la scară largă. Astfel, tinerii trebuie să ia în considerare şi posibilitatea dezvoltării profesionale în afara graniţelor ţării. Uneori, tendinţele academice şi de pe piaţa muncii, din ţara noastră, nu reflectă nevoile de personal din străinătate (fizician,  agricultor, traducător limba chineză, arabă sau altele exotice, curator galerii de artă, arheolog). Un exemplu concret ar fi reprezentat de studiul comparativ al fondurilor alocate pentru cercetare şi dezvoltare: România  acordă 0.48% din PIB, iar Finlanda 3.78%, acest lucru accentuând faptul că unele specializări pur teoretice de la noi se pot bucura de o mai mare importanţă în alte ţări.
In acelasi timp întrunind argumente şi din categoria PRO cât şi Contra, deosebit de importantă este abordarea de la celălalt capăt şi anume câştigul pe care piaţa muncii din România, respectiv economia şi progresul ţării l-ar inregistra prin eforturile susţinute de a readuce în ţară pe cei ultra calificaţi după ani de muncă în ţări avansate şi care se pot constitui în cel mai valoros capital uman redobândit. Ei, prin valoarea intrinsecă si prin know how-ul dobândit.
Libertatea opţiunii asupra specializării şi a locului de practicare a unei meserii trebuie să nu prejudicieze însă statul care a investit bani în formarea unui specialist. Ideea restituirii cheltuelilor de şcolarizare într-un interval de timp de la părăsirea ţării apare a fi o problema etică demnă să fie discutată. Eficienţa învăţământului este o problemă care nu mai poate fi ignorată, mai ales în România unde exodul de absolvenţi de universităţi este atât de important.

2.Legătura între competenţe şi venituri
În graficul următor putem urmări competenţele relative şi veniturile corespunzătoare în Europa. Ideal ar fi să existe o relaţie proporţională între acestea. Se observă că salariile mici sau câştigurile din cea mai joasa decilă din Germania, Austria, Spania, Olanda, UK, sunt de fapt în realitate mult mai joase raportate la distribuţia relativă a competenţelor. Nu există nici un stat membru în care să se întâlnească cazul contrar, când salariile şi câştigurile cele mai joase ca procent din câştigurile medii să fie prea ridicate relativ la distribuţia competenţelor

Distribuţia câştigurilor şi competenţelor; prima decilă peste medie

Source: http://www.social-europe.eu/2013/12/german-minimum-wage-jobs/

3.Supra educatia, supra calificarea.

Medaliatul Nobel Christopher Pissarides propune ca remediu împotriva şomajului tineretului din perioadele de recesiune, perioade prelungite de educaţie: în concordanţă cu teoria capitalului uman, lucrătorii mai educaţi decât media câştigă mai mult şi se confruntă mai puţin cu şomajul în timpul vieţii lor active.

De aceea este de preferat ca tineretul să petreacă un an în plus în domeniul educaţiei decât să piardă capital uman. Totuşi acest remediu poate fi riscant dacă mai târziu, găsind o slujbă aceşti tineri pot fi consideraţi a fi supra educaţi sau supra calificaţi. Câţi dintre noi sau copiii noştri prezentând un CV la solicitarea unei slujbe nu sunt refuzaţi pe motivul supra educării/supra calificării prezentate? Supra educarea poate deveni o sursă de îngrijorare pentru tineri întrucât poate provoca o penalizare la salariu faţă de cei cu o educaţie mai slabă, dar suficientă postului pentru care se aplică. Chiar şi pentru societate în ansamblu acest aspect este o pierdere întrucât subutilizarea capitalului uman reprezintă ineficienţa cheltuirii banului public în educaţie. Supra educarea sau supra calificarea sunt puternic asociate cu o calitate joasă a capitalului uman în timp ce o curriculă include unele cerinţe legate doar de îndemânare. Cu alte cuvinte, mărind dimensiunea educaţională capitalul uman al absolvenţilor nu  se dezvoltă suficient în termeni de competenţă cerută direct pe piaţa muncii. În schimb asta tinde să reducă abilitatea absolvenţilor să acceadă în joburi de înaltă calitate şi poate astfel sugera că există o cerere de personal pentru competenţe specifice jobului, competenţe din piaţa muncii care rămân neexploatate. Pentru a suplini acest lucru este important să: 1) mărim calitatea educaţiei terţiare si a capitalului uman in general; 2) acordăm mai multă consiliere familiilor şi studenţilor când îşi aleg profilul universităţii; 3) acordăm educaţie vocaţională şi instruire chiar şi în universităţi pentru indivizii cu un fond familial sărac (soluţie germană): aceasta implică adoptarea principiului dual pe scară largă şi acordarea de instruire ţintit pe slujbă înainte sau curând după dobândirea diplomei universitare.

II.Sisteme de abordare a dinamicii forţei de muncă

1.Flexisecuritatea nordică

În primii ani ai decadei 1990-2000 Danemarca şi Suedia au devenit sub guvernări social democrate adevărate laboratoare pentru o abordare nouă şi dinamică a pieţelor forţei de muncă prin redefinirea noii noţiuni de  siguranţă a  locului de muncă într-o lume globalizată, în rapidă schimbare. Guvernele au manageriat producerea unei basculări ale regulilor de pe piaţa muncii şi ale politicilor publice. Ei au lucrat la acest proiect împreună cu sindicatele. Rezultatul a fost o imensă lovitură dată nivelului şomajului şi un puternic imbold performanţelor economice. Acesta a fost conceptul de flexisecuritate . Axa principală a flexisecurităţii modelului iniţial danez o reprezintă tandemul piaţă de muncă flexibilă – sistem generos de protecţie socială, care devine operaţional prin rezultatul cel mai important al politicilor active, respectiv efectul de calificare permanentă a lucrătorilor.

 Definiţia pe baza triunghiului de aur danez (Kongsoj Madsen , 2005): flexisecuritatea se bazează pe trei elemente:

·         un nivel crescut al mobilităţii forţei de muncă şi un regim liberal al protecţiei ocupării (înlocuirea securităţii locului de muncă cu securitatea ocupării); acorduri contractuale flexibile şi demne de încredere.

·         un sistem de protecţie socială generos şi cuprinzător, cu niveluri crescute ale asigurării de şomaj – 90% din salariu – precum şi ajutoare băneşti pentru persoanele neasigurate; politici active eficiente pe piaţa muncii, sisteme moderne de securitate socială

·         Strategii cuprinzătoare de învăţare pe toată durata vieţii; sume mari destinate politicilor active de pe piaţa muncii.

Modelul a fost preluat de Bruxelles pentru a deveni noul schelet al strategiei europene de ocupare. La sfârşitul decadei, acelaşi concept a ajutat Consiliul de Miniştri să se inspire pentru a elabora acum defuncta strategie de la Lisabona în materie de ocupare. Rezultate notabile s-au înregistrat în ţările nordice, în Austria, parţial în Slovacia.

2. Sistemul german

În tot acest timp Germania a implementat reformele lui Schroeder pe piaţa muncii, demarate începand cu 2000. Reforma în sistemul public german presupune:

-Creşterea ponderii elementului performanţă în salarizare
-Creşterea mobilităţii şi flexibilităţii
-Îmbunătăţirea selectării recrutării personalului
-creşterea modalităţilor flexibile de lucru în part time
-Extinderea vârstei de pensionare

Reformele au fost iniţiate pe 16 august 2002, când un grup de experţi conduşi de directorul de resurse umane de la Volkswagen, Peter Hartz, a prezentat cancelarului Gerhard Schroeder propunerile pentru reforma pieţei muncii. Zece ani mai târziu, societatea germană este transformată profund de aceste reforme.Un studiu OECD din 2012 relevă o creştere puternică a inegalităţii dintre salarii în Germania, mai mare decât în orice altă ţară membră OECD. Comisia Hartz a manevrat foarte fin şi a reuşit să creeze în Germania o piaţă subsidiară a muncii, sau o piaţă paralelă, dominată de salarii reduse şi nesupuse beneficiilor sociale. În fapt, aceste reforme privează şomerii de dreptul alocaţiilor de şomaj. Ei sunt reduşi la statutul de cerşetori sociali! Astfel, doar după un întreg an de şomaj ei au dreptul de a cere o mizerabilă alocaţie lunară de 347 de euro şi doar cu condiţia ca soţul sau soţia să fie în imposibilitatea de a-l susţine financiar. Şi de ce să nu amintim şi obligaţia impusă şomerului de a accepta orice slujbă, indiferent de calificările şi veniturile sale anterioare?

Publicaţia La Tribune, dând voce şi orgoliului rănit al francezilor, propune însă o altă abordare în depistarea secretului vitalităţii economiei germane.Vitalitatea Germaniei are puţin a face cu contra-reformele lui Gerhard Schroeder, puse în practică după Tratatul european de la Nisa (în 2000). În acest cadru, ar fi naiv să ne imaginăm că ajunge să aplicăm reformele Hartz pe piaţa muncii din Franța pentru a reda competitivitatea prețurilor produselor franțuzești. Această competitivitate  pierdută începând din 2002 a făcut să se inverseze balanța comercială a Franței. Rata de schimb a euro este cea care creează probleme. Dar este şi rata de schimb efectivă pe care Germania și Bruxelles-ul doresc să o menţină. Pentru a deturna atenţia, se doreşte o diminuare a costului forţei de muncă în Europa de sud, unde salariile deja sunt mici aici în valoare absolută şi diagnosticul economic arată că problema acestor ţări este supracapacitatea de ofertă în raport cu cererea şi nu invers.

III. Evaluarea performanţelor pieţii muncii
Performanţele pieţii muncii sunt evaluate după noi indicatori OECD care se referă la gradul de protecţie a joburilor. Aceşti indicatori furnizează o imagine mai corectă a realităţii în particular dacă protecţia joburilor aşa cum este ea prevăzută în Codul Muncii se completează cu prevederile contractelor colective de muncă. Aceşti indicatori calculaţi pentru ţările UE şi alte câteva ţări semnificative privind piaţa muncii redau gradul de protecţie a joburilor individuale bazate pe contracte individuale de muncă cât şi protecţia împotriva concedierilor colective. Valorile de 5 si 6 pentru aceşi indicatori demonstrează dificultăţi serioase în concedierea lucrătorilor.

Protecţia lucrătorilor obişnuiţi împotriva concedierilor individuale şi colective în 2013

Sursa:  http://www.oecd.org/employment/emp/oecdindicatorsofemploymentprotection.htm

Graficul arată că Danemarca nu ar avea o piaţă a muncii flexibilă în mod special. Cu un indicator de 2,3 nivelul protecţiei joburilor se află sub media din ţările OECD. Se mai observă că concedierile în baza contractelor obişnuite şi în baza concedierilor colective sunt protejate în Danemarca la nivelul protecţiei din Germania, Spania, Grecia şi nu este mult sub nivelul de protecţie a joburilor înregistrat în Franţa sau Italia. Comparând datele din 2004 cu cele din 2013, raportul OECD relevă că în 2004 Danemarca putea fi considerată o ţară cu o piaţă flexibilă a muncii. În acelaşi timp gradul de protecţie a slujbelor cu o valoare de 1,5 se dovedea tot atât de mic precum cel din UK sau Irlanda şi  substanţial inferior celor din Germania sau Franţa. În ceea ce priveşte protecţia împotriva concedierilor colective Danemarca se situa pe acelaşi nivel cu Franţa şi Italia.

Comparând modelul nordic cu cel german observăm un element comun şi anume:  flexibilitatea pieţii muncii, adică satisfacerea nevoilor companiilor de a angaja şi concedia lucrători în funcţie de cererea de pe piaţă, de contractele obţinute, de dificultatea îndeplinirii contractelor. Ceea ce diferenţiază cele două tipuri de abordare a pieţii muncii sunt efectele ce rezultă din indicatorul grad de protecţie a locurilor de munca:  germanii oferă celor disponibilizaţi cu mai mare usurinţă locuri de muncă de tip part time purtătoare ale semnelor de sărăcie, şi insecuritate.  Pentru câştiguri minime, sub necesarul subzistenţei aceşti lucrători nu au stagii de cotizare nici la sănătate, nici la şomaj, nici la pensie. Aceştia subzistă, atât timp cât sunt sănătoşi. Barierele ridicate în ce privesc competenţele la angajare exclud lucrătorii mai puţin calificaţi, fără ca foştii patroni sau agenţiile de ocupare să le fi oferit şansa unor calificări superioare sau recalificări. Nu în ultimul rând, creşterea vârstei de pensionare la 68 ani aduce avantaje sistemului de pensii şi într-o oarecare măsură şi viitorilor pensionari,  dar barează calea intrării pe piaţa muncii a tinerilor mai puţin calificaţi. Cu alte cuvinte sistemul nordic, flexisecuritatea apară lucrătorul oferindu-i condiţii de a se angaja în scurt timp şi apară nivelul său de trai menţinându-l la un nivel acceptabil, pe câtă vreme sistemul german apară joburile, numărul lor necesar pentru o economie activă, dar împinge lucrătorii spre o calitate a vieţii modestă sau complet nesatisfăcătoare. Sistemul nordic este scump pentru stat şi presupune o taxare a muncii (contribuţii sociale ridicate), pe câtă vreme sistemul german asigură câştiguri mai mari companiilor şi venituri mai mari la buget prin taxarea profiturilor companiilor.

Hartz este o capcană şi totodată cea mai sigură cale către sărăcie, sau cum să ajungi mai repede la un nivel de precaritate absolută, de neconceput şi intolerabilă într-un stat atât de bogat cum este Germania. Un studiu al Asociaţiei pentru ajutor social din Germania arată că trei sferturi din persoanele lovite de aceste legi rămân tributare sistemului Hartz, ştiind că, spre exemplu, simpla ameninţare de a cădea în sistemul Hartz constrânge şomerii să accepte slujbe cu salarii foarte mici, part-time şi lipsite de asigurări sociale, pensii s.a. Dogma germană a muncitorului ’’low cost’’ s-a născut prin aceste reforme Şi, de fapt, doar 29 de milioane de germani au astăzi slujbe care beneficiză de asigurări sociale (din aproape 42 de milioane de persoane active), în timp ce 5,5 milioane lucrează part-time, iar peste 4 milioane câştigă mai puţin de 7 euro pe oră! Sectorul german cu salarii mici trage la fund pe toţi salariaţii sectorului industrial, fiind un fel de levier infernal. Angajatul este supus aici unor condiţii similare celor din Lumea a Treia şi din ţările emergente.

Economistul Romaric Godin scrie pentru La Tribune că, dacă reducerea costului forței de muncă a permis Germaniei să reducă și costurile produselor exportate, ea a creat o societate a angajaților săraci, în timp ce veniturile nete redistribuite proprietarilor de capital au atins niveluri record

Obsedaţi de costul muncii, nu de cel al capitalului

Nu este oare competitivitatea, atât de des invocată, o noţiune care desemnează capacitatea unui stat şi a companiilor sale de a înfrunta concurenţa? Și aceasta privilegiind competitivitatea la un nivel cât mai scăzut-în fapt un fel de devaluare internă-care constă în scăderea preţului exporturilor diminuând costurile producţiei. Dezbaterea publică se concentrează asupra costului muncii, în timp ce costul capitalului nu este niciodată amintit şi în timp ce veniturile nete distribuite reprezintă 10% din valoarea adăugată a companiilor non-financiare. Acest record după Al Doilea Război Mondial permite să concluzionăm că partea care revine acţionarilor a crescut considerabil în ultimii ani. Altfel spus, lamentările patronilor privind investiţiile slabe şi eforturile scăzute în materie de cercetare și dezvoltare nu ţin. Se trece astfel sub tăcere porţia tot mai mare pe care întreprinderile aleg să o distribuie proprietarilor de capital, indiferent care este intensitatea crizei economice şi financiare. Iată de ce drepturile salariaţilor sunt supuse unui atac fără precedent, iată de ce costurile trebuie reduse pentru a câştiga piețe pentru export. Acesta este imperativul, dacă se doreşte retribuirea mai bună a acționariatului, a capitalului şi a pariorilor de pe burse… Este o logică plină de contradicţii, ştiind că discursul orwellian al patronilor atinge apogeul incredibilului şi al aroganţei atunci când explică că a lupta împotriva planurilor de concediere este egal cu a lupta împotriva creării de locuri de muncă!

Câştigurile obţinute din creşterea productivităţii tind să se concentreze asupra lucrătorilor cu venituri ridicate. Aceste proiecţii sugerează însă şi un surplus considerabil de lucrători slab calificaţi care ar putea conduce la  şomaj permanent sau de lungă durată printre tinerii fără o pregătire secundară şi asupra lucrătorilor mai vârstnici care nu se pot încă pensiona. Ca o consecinţă a acestei nepotriviri de calificare, inegalitatea veniturilor este normal să se agraveze. Se aşteaptă ca lucrătorii tineri, femeile şi cei de peste 55 ani să fie puternic afectaţi.Imigranţii şi copiii acestora pot fi de asemenea reprezentaţi disproporţionat de mult printre cei afectaţi. Tinerii între 24 şi 29 ani din Europa în proporţie de 20% au devenit aşa numita grupare NEETs, (adică not in education, employment, or training).  Inegalităţile în creştere datorită stressului economic au distorsionat  cheltuielile cu asistenţa socială, sănătatea, şi structura populaţiei, permiţând apariţia unor grupuri în interiorul societăţii extrem de vulnerabile. Există riscul creşterii sărăciei prinre aceste grupuri cu importante consecinţe în întregi arii geografice. Este timpul să înțelegm o dată pentru totdeauna că competitivitatea nu rimează în mod necesar cu şomajul, cu precaritatea şi nici cu explozia inegalităţii, în ciuda a ceea ce patronii şi pieţele de capital impun angajaţilor de 20 de ani încoace.  Provocările reale pentru decidenţii politici europeni  sunt cele prin care ar trebui să se spargă tendinţa creşterii riscurilor de sărăcie datorată inegalităţilor de venituri şi şomajului, fără să recurgă la creşterea economică ca la un panaceu. Pachetele de austeritate au exacerbat prăpastia dintre bogaţi şi săraci şi au afectat disproporţionat de mult grupurile cu venituri mici. Interacţiunea dintre falia calificărilor în creştere şi beneficiile inegale ale inovaţiilor tehnologice poate conduce la un ciclu vicios pentru grupurile vulnerabile. Iată de ce considerăm lucrătorii-resursa umana- ca fiind cei mai atinşi de criză în timp ce  beneficiile cresc în favoarea marilor companii. Ei, lucrătorii sunt cenuşereasa crizei.

Investind în sănătate şi educaţie, preferabil cât mai repede posibil (adică la nivelul educaţiei timpurii a copiilor şi la nivelul sistemului de îngrijire) vom ajuta la reducerea costurilor pe termen lung, vom evita excluderea şi vom echipa cetăţenii cu calificări cerute pe piaţa muncii. Schimbând strategia focusată până acum pe creştere şi joburi  am putea să înlocuim scopul măririi productivităţii cu cel al incluziunii sociale, sănătătii publice, educaţiei şi calificărilor prin cheltuieli şi investiţii în capitalul uman .(Sugestie făcuta si de Comiteteul Stiglitz si OECD, succesor al curentei Strategii Europa 2020.) Pentru aceasta este necesar ca noua conducere a UE să privească mai departe de bogăţie măsurată în PIB şi să se concentreze asupra sănătăţii socio economice  a naţiunilor Uniunii. Este adevărat că acest comportament nu ar fi eficient atâta vreme cât lumea globalizată nu va avea în întregime aceleaşi scopuri iar  prin aceste măsuri care pot apărea utopice, UE ar putea rămâne mult în urma concurenţei mondiale. Câştigul ar fi însă, în viaţa şi sănătatea cetăţenilor Europei, locul unde odinioara s-a născut modelul social.

IV.Piaţa progresivă a muncii

Schimbarea direcţiei politice în Europa orientată acum spre reforme structurale a dus la dereglementarea pieţei muncii cam până prin 2006. Azi, atacul frontal asupra regulilor pieţei muncii , a contractelor colective şi a nivelului de salarizare în ţările sudice sau periferice  contrastează dramatic  cu agenda ocupării progresive  care a fost salutară în anii `90 în ţările nordice, demonstrează o lipsă de corelare cu nivelul de creere de joburi. De aceea stânga europeană insistă în introducerea conceptului de piaţă progresivă a muncii în cadrul contextelor mai largi de economie progresivă şi societate progresivă.Ce înseamnă aceasta?

Economia progresivă este o iniţiativă lansată în 2012 de către social democraţii europeni cu obiectivul major de a genera o dezbatere publică şi informată asupra politicilor economice şi sociale la nivel european, naţional şi global şi care să promoveze activ idei în aceste domenii la nivele academice şi politice. Economia progresivă este o iniţiativă de termen lung cu o viziune strategica asupra contribuţiei la o gândire şi acţiune  progresivă, nu doar la un eveniment de analiză. Fără dezbateri publice, fără opţiuni politice clare nu poate exista o democraţie reală. Lipsa de opţiuni atrage frustrări, populism şi răspândirea  anti-politicilor. Progresivii au datoria de a demonstra cetăţenilor că ei trebuie să aibe o opţiune şi să facă tot ce trebuie ca să câştige bătălia ideilor în aceste centre de teritorii pentru viitorul societăţilor noastre.Iniţiativa Economiei progresive care va crea un spaţiu nou pentru dezbateri publice şi de nivel informaţional înalt va contribui la construcţia unei viziuni economice şi sociale pentru Europa.

1.      Nu este suficient să creezi orice fel de joburi, ci joburi decente care să permită un trai decent şi celor mai puţin calificaţi şi cu o perspectivă slabă de avansare.Aceste nivele minim necesare de salarizare trebuie sa fie reglementate în toate ţările europene şi să aibe un cuantum superior nivelului de sărăcie, fixate prin contractele colective de muncă sau prin lege.Salariile decente nu au doar rolul menţinerii coeziunii şi echităţii într-o societate, dar ele au şi rol în menţinerea unei economii puternice. Ultimii ani au dovedit că micşorarea salariilor a mers mână în mână cu recesiunea. Cererea rămâne totuşi un motor-nu singurul- al creşterii.

2.      Calitatea joburilor este esenţială într-o economie intensivă bazată pe cunoaştere.Productivitatea ridicată a muncii şi inovarea rapidă sunt dependente de o forţă de muncă angajată, calificată, adaptabilă, cu o sănătate decentă şi un sens rezonabil al securităţii muncii şi al timpului de lucru.

3.      Contracte colective, flexibilitate a întelegerilor interne, negocieri între partenerii sociali. Avem nevoie de dialog social la nivel european şi local pentru a garanta integrarea tinerilor şi a dezvolta sistemul dual de educaţie. Înţelegerile între parteneri trebuiesc susţinute de către autorităţile publice.

4.      Nu e suficient să acţionăm asupra unei cereri corecte de forţă de muncă, este important să activăm şi cât mai multă cerere de forţă de muncă. Politicile de adresare a calificărilor nu ar trebui să aibe în vedere doar lucrători pensionaţi şi sisteme de educaţie reformate; e nevoie de îmbunătăţirea calităţii slujbelor, crearea unui ambient stimulativ pentru muncă, cât şi încurajarea educaţiei profesionale continue  pe tot timpul vieţii active. Recalificarea trebuie încurajată şi prin aranjamente de co-finanţare pentru cicluri de învăţare şi prin politici publice de recunoaştere a calificărilor formale şi informale. Nu toţi şomerii au însă nevoie de cicluri de învăţare; adesea ingredientul lipsă este ghidarea individuală a carierei şi consultanţă în special pentru şomerii de lungă durată. Desigur, acest procedeu optim pentru şomer presupune şi fonduri suplimentare la agenţiile de ocupare şi specialişti care să poată să se ocupe de traseul individual de carieră al diferitelor categorii de şomeri, mai mult sau mai puţin specializaţi.

5.      Politicile active de pe piaţa muncii ar trebui complementate de o uniune bancară care să permită revenirea investiţiilor în activitatea de creere de noi joburi cât şi de o strategie industrială de creere de joburi prin specializări inteligente, promovarea de sectoare de inovaţii şi tranziţia la o economie ecologică sustenabilă. Astfel, o piaţă progresivă a muncii reclamă un mix de politici coerente combinând politici macroeconomice şi politici structurale. Instituţii solide ale pieţei muncii, pieţe ale forţei de muncă ne-segmentate, coordonarea contractelor colective de muncă şi sisteme de asistenţă socială corespunzătoare  se dovedesc esenţiale în absorbţia şocurilor ciclice.

6.      Trebuie prevenit dumpingul social, adică avem nevoie de Inspecţii ale Muncii mai severe si sancţiuni mai mari pentru abuzuri.

7.      O regândire a versiunii simplificate şi degradate a complexului  de flexisecuritate şi o  înlocuire a acestuia cu o politică de ocupare coerentă pentru adaptabilitate si securitate, opusă măsurilor de deconstrucţie a pieţei muncii luate de CE.

8.      Piaţa progresivă a muncii are nevoie să fie parte a unei economii progresive şi a societăţii progresive capabile printre altele să reducă diferenţele de venituri dintre lucrători pe piaţa muncii.

V.Resurse umane în România

În afară de toate neajunsurile evidenţiate mai sus, specific României sunt:

·         Pierderea masivă de populaţie, în special tineri calificaţi prin studii superioare care au imigrat în diferite ţări europene şi de peste ocean.  Pierderea de capital uman este însoţită şi de investiţii inutile ale statului în educaţia acestora.

·         Reformele consecutive şi incoerente din sistemul educaţional au produs generaţii de absolvenţi mai slab pregatiţi, cu un profil adaptat mai degrabă câştigului imediat şi chiar speculativ decât acumulării continue de informaţii şi know how.

·         Pierderea într-un ritm îngrijorător a cadrelor medicale în special datorită mixului de politici care cuprind specializări foarte lungi şi salarizîri ridicol de mici.

·         Pierderea unor calificări din zona serviciilor care au pus sectorul serviciilor în situaţia de a se dezvolta prea încet.

·         Dispariţia pentru o perioadă de câţiva ani a învăţământului vocaţional care oferea calificări mai rapide şi utile pe piaţa muncii.

·         Mod incorect de evaluare a şomajului care scoate din zona populaţei de vârsta activă categoria agricultorilor, considerând  şomeri doar pe cei care se află în căutarea unui loc de muncă şi sunt în evidenţa Agenţiilor de ocupare.

·         Cea mai grea, serioasă şi greu de rezolvat problemă rămâne raportul dintre populaţia care are un job (4,3 mil.) şi restul populaţiei (14,7 mil.) care printr-o redistribuire extrem de precară trebuie să facă faţă nevoilor de educaţie, sănătate, existenţă.

VI. Concluzii.

a. Munca a încetat să mai fie  o pavăză şi o garanţie împotriva sărăciei, contrar a ceea ce se crede îndeobşte. Muncitorii „săraci” au adesea slujbe precare şi salarii foarte mici, fiind uneori în situaţia de a nu avea locuinţă. Slujbele part time adesea lipsite de asigurări conduc la privaţiuni severe şi la scăderea drastică a calităţii vieţii, prin lipsa de acces la servicii medicale, de şomaj, de pensii.

b.Goana după performanţă prin forţarea competitivităţii s-a făcut de către companii prin ieftinirea mâinii de lucru (reducerea salariilor) şi mult mai puţin prin investiţii de capital în tehnologie care să crească competitivitatea.

c. Lipsa unei corespondenţe corecte între competenţe şi venituri duce la irosirea unui capital uman şi la o pierdere importantă la nivelul societăţii de fonduri cheltuite cu educaţia sau formarea profesională.

d. Pierderea de fonduri folosite pentru educaţia superioară în special a „creierelor” plecate în ţări mai ofertante naşte două probleme, cea a recuperării de fonduri de la cei a căror educaţie plătită de stat nu poate fi folosită intern dar şi problema recupeării acestor absolvenţi care au dobândit între timp experienţă şi hnow how superior.

e. Abordarea sistemelor de mobilitate a forţei de muncă  şi evaluarea rezultatelor pieţei muncii trebuie făcute în funcţie de criteriul protecţiei locurilor de muncă sau protecţiei lucrătorului, după cum se doreşte a încuraja producţia sau siguranţa lucrătorului într-un stat cu caracter social

e. Atingerea dezideratului de piaţă progresivă a muncii poate deveni o politică generală faţă de folosirea forţei de muncă în interesul economiei şi al lucratorilor.

SD

Note bibliografice:

        -Documentul „Sărăcia în Uniunea Europeană”: impactul social al crizei economice.(Document al Parlamentului European}  - http://www.cotidianul.ro/criza-pretext-pentru-transformarea-europei-intr-o-lume-a-treia-213476/

       -Dezbateri publice-Closer to Oxford-ARDOR
 - Overeducation – Overcoming The Educational Mismatch by Floro Ernesto Caroleo and Francesco Pastore
        - Pervenche Berès, Emilie Turunen - Progressives need to build a new and convincing case for labour markets that are both inclusive and competitive
      - Bernadette Segol- The European Central Bank and the Progressive Labour Market
     - Ronald Janssen -Flexicurity: The Model That Never Was

Economia de "servicii" a lui Herr Syrup

1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în "servicii". Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.

Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor '20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.

Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în "servicii", că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în "servicii".

2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania - Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] - s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania. Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.

3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de "Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German". În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru "rasa superioară". Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la "manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW". [3]

Cărăbuşul VW cu numărul 1.000.000

În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.

4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW - ca firmă fanion a Germaniei naziste - ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.

Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.

Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.

5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia "conservator dirijistă". [7]

Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.

Autorităţile landului Saxonia Inferioară - şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate - se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen). Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.

Ca urmare, în 1960, guvernul a blocat cumpărarea BMW - falimentară la acel moment - de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că "din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW" preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor '70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.

6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu "maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor." [9]

În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.

7. Şi anume că primul program de "privatizare" din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul "naţionalizării" sau al "socializării". Aşa că au născocit termenul "Reprivatisierung". Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]

Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick - care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor - toate acţiunile. [11]

Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, "individualismului", "atlantismului", "capitalismului" şi "democraţiei". Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de "impozitul forfetar" al lui Boc?).

În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: "Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou." [14]

Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: "Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult." Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.

8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci "privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii." [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul "privatizării" a fost că: "Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale." [16]

Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt "flexienii" - termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.

Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.

9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul "miracolului economic" german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.

Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.

10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.

Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de "fascism", "colectivism", "antisemitism" azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile - "individualism", "atlantism" etc - nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux.

Mircea PLATON

---

Note

[1] Vezi http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm .

[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, "Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic" (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/). În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/

“Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).

[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.

[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.

[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.

[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.

[7] Reich, Fruits of Fascism, 187-88.

[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.

[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.

[10] Germa Bel, "The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party", Journal of Economic Perspectives, 20: 3 (Summer 2006), 187–194.

[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.

[12] Vezi isprava PDL aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/este-oportuna-desfiintarea-scolilor-de-arte-si-meserii~ni59h8 . Şi o alternativă: http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/avem-scoli-private-de-meserii-cat-costa-sa-obtii-o-diploma-de-frizer-sau-bucatar-recunoscuta-in-ue~ni7qjk.

[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.

[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.

[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World's New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market (New York: Basic Books, 2009), 90.

[16] Wedel, Shadow Elite, 125.

Considerente pentru modificarea şi aplicarea legii privind vânzarea terenurilor agricole

În ultimii ani s-a constatat un fenomen foarte interesant. Băncile centrale suverane au tipărit bani, exportatorii (de resurse naturale şi produse ieftine) au absorbit tipăriturile, moment dela care s-au preocupat să convertească aceste tipărituri în valori tangibile. Această situaţie a transformat cenuşăresele sectoriale de alaltăieri în prinţesele cu mare căutare de ieri şi astăzi. Potenţialul agricol românesc, dat de pământul atât de fertil, nu putea scăpa din acestă reaşezare a priorităţilor. Efectul net, în curs de derulare, este acela al consolidărilor masive de suprafeţe agricole.

Faptul că la timpul acesta se aşteaptă să intre în vigoare în România clauza de deschidere a pieţei terenurilor agricole pentru persoanele fizice din UE, ca parte din Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, impune odată în plus nevoia unei evaluări a situaţiei şi perspectivelor agriculturii din ce ştim până acum şi ce se previzionează. În continuare, vom schiţa problematica din trei perspective ce deocamdată lipsesc din discursul public românesc. După aceea vom propune două măsuri legiferabile care să nu contravină angajamentelor existente, dar să ţină seama de interesul românesc pentru dezvoltare durabilă în condiţii de securitate alimentară. 

1. Istoria politică şi economică din România începutului de secol XX ne aminteşte situaţia agriculturii după reforma agricolă din 1864. Peste jumătate din suprafaţa agricolă era în posesia marilor latifundiari, care preferau să nu şi le administreze singuri, ci să îsi petreacă timpul cu alte ocupaţii la oraşe. Pe această cale a apărut categoria arendaşilor, intermediarii dintre proprietari şi ţărani ce au agravat situaţia ţărănimii, în special în jurul marilor latifundii din Moldova, printre cele mai răspândite din Europa acelei epoci. În 1907, dintre 180 de mari proprietari funciari, doar 40 preferau să nu-şi arendeze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti. Circa 80 la sută din populaţia României se întreţinea din gospodării agricole. Dar mai mult de 60% dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare şi mai puţin de 5 vite, în timp ce pentru întreţinerea unei familii erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. De aceea, aceşti ţărani erau nevoiţi să ia în arendă câteva hectare de pământ din moşia locală, prin înţelegere cu arendaşul moşiei. Rezultatul nemulţumirii ţăranilor săraci gâtuiţi de impunerile arendaşilor au dus la răscoala sângeroasă de la 1907.

În prezent asistăm la o tendinţă de acumulare a suprafeţelor agricole, în condiţiile în care aproape jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural din agricultura de subzistenţă, iar pentru exploatarea marilor suprafeţe de teren se foloseşte mai puţină mână de lucru. In condiţiile dezagregării statului social, a permite marile aglomerări de pământuri crează condiţiile sărăcirii celor din mediul rural românesc mult sub limitele demnităţii umane.

2. Proprietarii suprafeţelor mari de teren agricol au libertatea să facă ce doresc cu recoltele lor, să le vândă pe pieţe avantajoase sau să le vândă statului. În anii în care natura nu ajută agricultura, şi proprietarii îşi vând grânele în afara ţării, statul este obligat să cumpere de pe piaţa internaţională a cerealelor la preţuri mari sau chiar să recurgă la cumpărarea de grâne româneşti scumpe, deşi ele fuseseră subvenţionate de către acelaşi stat. Securitatea alimentară a populaţiei ţării nu este asigurată în aceste condiţii. Trebuie spus că atât în vestul Europei cât şi în Statele Unite, sistemul subsidiilor statului în agricultură se păstrează, deşi acest aspect deja subminează politica comercială a acestora cu restul lumii. Aceasta este o indicaţie foarte clară că securitatea alimentară este una din preocupările perene chiar şi ale guvernelor ce propagă ideologia liberului schimb şi a neintervenţiei statului în economie.

3. Deocamdată nu se poate spune care va fi efectul politicii de vânzare de terenuri agricole către cetăţenii europeni, persoane fizice sau juridice--suprafaţe de teren, migraţie inversă, folosinţe etc. A nu putea estima efectul acestei politici într-un domeniu vital este o vulnerabilitate de ţară. Cert este că România va deveni cu atât mai vulnerabilă cu cât se vor vinde suprafeţe mai mari de teren. Într-adevăr, această posibilitate trebuie considerată împreună cu aceea a destrămării Uniunii Europene, al cărui viitor nu este foarte previzibil nici pe termen scurt. Gesturile definitive pe care alţi vecini au ştiut sa le amâne, noi le vom lua în piept cu riscurile de rigoare. Pentru a controla acest factor s-ar putea impune cumpărătorilor străini cerinţa de a trăi în România. 

În concluzie, ideea noastră este că legea de vânzare a terenurilor agricole ar trebui să includă următoarele prevederi:

a. Impozitarea progresivă a terenurilor agricole care depăşesc o suprafaţă minim necesară unei familii extinse care-şi gospodăreşte singură pământul cu utilaje moderne; membrii de familie care locuiesc şi gospodăresc împreună cu contribuabilul-persoană fizică- vor răspunde solidar cu acesta pentru plata impozitului. Membrii asociaţiilor agricole sau ai societăţilor agricole răspund fiecare de obligaţie în raport cu suprafaţa de teren agricol adusă în societate.

b. Vânzarea terenurilor agricole conform prevederilor legii prin Agenţie sau direct de la un proprietar, să presupună plata unei taxe de cumpărare, în sarcina cumpărătorului, indiferent de suma plătită în mod real prin actul de vânzare/cumpărare. Această taxă progresivă se aplică automat la suprafaţa deja deţinută conform cu intabularea la zi de la Cadastru. 

Avantajele acestei propuneri sunt:

- Nu li se răpeşte micilor deţinători de teren agricol şansa de a-şi asigura traiul din exploatarea pământului. 

- Descurajarea formării de suprafeţe prea mari de teren. Cei care doresc beneficii mari de pe suprafeţe mari agricole, trebuie să-şi împartă beneficiile si cu statul român care le va redistribui direct sau indirect şi mai micilor agricultori prin subvenţii sub diferite forme. 

Aceaste propuneri restabilesc echitatea, fără a greva bugetul statului sau a încălca angajamentele existente şi fereşte România de vulnerabilităţi cunoscute şi incertitudini deopotrivă. În fond, securitatea cluburilor la care România a aderat şi în numele căreia se fac atâtea, scade odată cu insecuritatea României. Problema trebuie pusă deja în termenii următori, ai interesului reciproc: România nu poate fi angrenată în structuri ce o slăbesc, iar structurile în care România este prezentă şi activă nu pot fi vulnerabilizate de situaţia din România.

SD & fCh

Text publicat in Tribuna economica nr. 2 din ianuarie 2014

Dialoguri Prospective (III)

Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 2, din ianuarie 2014

În dialogul nostru precedent, s-a ivit o perspectivă relativ inedită în modul de abordare al antreprenoriatului românesc: capitalul social şi relaţia acestuia cu costurile de tranzacţie.  În cele ce urmează, vom explora aceste 2 teme, relaţia dintre ele şi implicaţiile pentru antreprenoriatul românesc.  Argumentul principal este că antreprenoriatul depinde de finanţare, dar parametrii  finanţării in Romania inhibă activitatea economică, inclusiv antreprenoriatul.  Capitalul social si instituţiile determină costul de tranzacţie, un parametru important al finanţării.  

Dialoguri prospective

Capitalul social

SD: Începând cu perioada anilor `90 conceptul de capital social a început să fie larg folosit în limbajul frecvent de către analişti şi decidenţi politici, devenind panaceu pentru bolile care afectează societăţile de pretutindeni. Numărul mare de fenomene şi contexte în care capitalul social este utilizat ca variabilă independentă a făcut  ca fenomenul să devină atât de cuprinzător încât în loc ca acesta să-şi clarifice definiţia, el s-a extins acumulând noi şi noi conotaţii.  Cunoscuţii sociologi Pierre Bourdieu, Robert Putman şi James Coleman, teoreticieni ai capitalului social au încercat fiecare câte o definiţie proprie, dar toţi au asimilat capitalul social ca specie cu capitalul fizic, economic, cel uman, cel cultural. Spune-mi te rog, Flavius, ce definiţie ţi se pare potrivită pentru acest concept la începutul de mileniu?

fCh:  Capitalul social este o noţiune multifaţetată, ca un briceag elveţian.  Multiplele sale folosinţe vin cu definiţii ataşate.  Pentru o definiţie cu un grad ridicat de generalitate mă gândesc la aceea dată de Paul Adler şi Seok-Woo Kwon:  

“Capitalul social este beneficiul disponibil individului sau grupului.  Sursa sa provine din structura şi conţinutul prezente în relaţiile sociale ale beneficiarului.  El se manifestă prin informaţia, influenţa si solidaritatea aflate la dispoziţia beneficiarului” (Adler and Kwon 2002, p. 23).^[1]

Dincolo de instrumentările academice ale capitalului social, trebuie să spunem că noţiunea de capital social a existat dintotdeauna, inclusiv cu forme de contabilitate asociate.  De exemplu, ne gândim doar la proverbul:  când doi se ceartă, al treilea câştigă.  Dacă în acest proverb, din folcorul multor ţări, ‘cearta’ este considerată într-un sens larg, câştigul celui de-al treilea este exact o formă de capital social. În termeni concreţi, acest al treila poate fi mijlocitorul, mediatorul, ‘pila’ sau ‘relaţia’.  Tot aşa, acest al treilea poate fi antreprenorul ca broker, adică românul plimbat printr-o lume diferită de aceea de acasă şi care poate astfel identifica, stabili şi exploata căile pe care valoarea să circule în ambele sensuri.^[2]     

SD:  La fel de interesantă îmi pare şi definiţia lui Francis Fukuyama: 

“Încrederea este aşteptarea care se naşte într-o comunitate bazată pe un comportament obişnuit onest şi cooperant, cu  norme larg împărtăşite faţă de alţi membri ai acelei comunităţi.  Capitalul social este capacitatea ce derivă din prevalenţa încrederii într-o societate sau în anumite părţi ale ei. Ea poate fi comună în cel mai mic şi mai de bază grup social, familie,  cum poate fi întâlnită în cel mai mare grup social care este naţiunea şi în alte grupuri incluse între cele două în societate.  Capitalul social diferă de alte forme de capital uman, fiind creat şi transmis prin mecanisme culturale precum religia, tradiţia sau obiceiuri istorice.”  (Fukuyama, F., Social Capital, Tanner Lecture on Human Values, 1997).

fCh: Pot fi de acord şi cu definiţia lui Fukuyama, mai ales dacă nevoia impune un limbaj mai puţin tehnic, în termeni aproape comuni şi expliciţi.  

SD: Am putea conchide că în principiu capitalul social rămâne o caracteristică a structurii sociale, constituindu-se ca atribut al relaţiilor dintre actorii sociali (atât individuali cât şi în grup) şi-mai exact-ai sistemului de norme ce guvernează aceste relaţii, având ca nucleu dur reciprocitatea şi încrederea?

fCh: Da, cred că întrebarea surprinde foarte bine esenţa capitalului social, iar binomul reciprocitate-încredere este un bun punct de intrare, conform cu ce anticipam în  conversaţia noastră anterioară.  Sper ca cititorii să-si amintească observaţia conform căreia  ruinarea încrederii publice în spaţiul economic, inclusiv prin escrocherii financiare nesancţionate, a irosit capitalul social, iar rezultatul este transformarea românilor în agenţi oportunişti.  Acest lucru se observă pe de-o parte prin neîncredere generalizată, iar pe de alta, în termeni economici, prin creşterea imensă a costului tranzacţiilor economice în România.^[3] 

Ajungând în acest punct al conversaţiei, pentru a scoate în relief aceste aspecte şi relaţiile dintre ele, o să detaliez răspunsul începând cu precondiţiile capitalismului, după care amintesc condiţiile de început ale capitalismului românesc post-1989, iar la sfârşit observ efectele din prezent.

Primii paşi ai capitalismului se făceau pe baze puternic morale.  De exemplu, trebuie spus că Adam Smith era în primul rând un filozof al moralei, preocupat de bunăstarea generală.  Faptul că în doctrina economică neoclasică se pune accentul exagerat pe interesul personal şi mâna invizibilă reprezintă o citire exagerat de selectivă şi aproximativă a lui Adam Smith.  Tot o citire selectivă se face şi din Jeremy Bentham când aceeaşi doctrină neoclasică asumă individul ca maximizator de utilitate, în timp ce Bentham era preocupat de maximizarea fericirii celor mai mulţi.^[4]  Mai mult, studiile istorice, cel puţin dela Max Weber la Deirdre McCloskey, arată cum capitalismul s-a construit în mod necesar pe baze etice, pe virtuţi.  

Condiţiile începutului capitalist din România post-1989 au fost cu totul altele decât acolo unde a avut succes.  Din 1990, românii, obosiţi de colectivismul socialist, erau o gazdă facilă pentru răspândirea virală a ideilor economiştilor neoclasici.  Individualismul s-a exacerbat, darwinismul social a devenit mecanismul de sortare al noii ierarhii.  În locul legii morale s-a instituit legea junglei, virtuţile au fost înlocuite de vicii.  Mai mult decât atât, transferul defectuos al resurselor către o minoritate, lipsit de repercusiuni chiar şi în cazurile în care legea trebuia şi putea fi aplicaăa, a confirmat românilor că oportunismul este cel puţin legitim, dacă nu singurul mod de a fi. În condiţiile  acestea, binomul reciprocitate-încredere devine neraţional sau se transformă în reciprocitate în neîncredere.^[5]

În termeni concreţi, fac referinţă la o discuţie recentă cu proprietarul şi operatorul unei platforme de finanţare a antreprenorilor din România.  Am aflat că un antreprenor român în nevoie de capital nu poate decât să se împrumute la dobânzi de peste 35%, depunând în acelaşi timp garanţii imobiliare la un preţ mult mai mic decât cel curent al pieţei.  

Ori tocmai faptul că în România nu se investeşte, ci se imprumută la asemenea dobânzi şi contra unui asemenea nivel de garanţii este o dovadă clară a lipsei încrederii sau capitalului social.  Această stare de lucruri poate fi caracterizată ca o taxă nevăzută dar omniprezentă în toate tranzacţiile economice.  Aşadar, aceasta este schiţa relaţiei pe care o indicam între scăderea capitalului social şi creşterea costurilor tranzacţiilor, un aspect foarte detrimental pentru antreprenoriat în particular şi  pentru capitalism în general.^[6]

SD: Ne poti spune ceva despre aceste costuri asociate cu tranzacţiile economice?

fCh:  Costurile de tranzacţie (transaction costs) au fost pentru prima dată conceptualizate în forma pe care o cunoaştem azi de un economist al instituţiilor, John Commons, în anii 1930.^[7]  Commons a recomandat mutarea centrului atenţiei de pe produs pe tranzacţie sau schimb--ca unitate de analiză a economistului.  Mai târziu, nobelistul Oliver Williamson a consacrat costurile de tranzacţie şi le-a identificat cu un vector cu 5 dimensiuni: {frecvenţă, specificitate, incertitudine, raţionalitate limitată, oportunism^[8]}.  Se observă că vectorul ale cărui valori sunt caracterizate de {tranzacţie repetată, tranzacţie foarte specifică, tranzacţie cu incertitudine mică, tranzacţie puţin afectată de raţionalitatea limitată a agenţilor economici, tranzacţie dintre agenţi economici neoportunişti} corespunde unui cost tranzacţional minim.  De exemplu, ne putem gândi la costul tranzacţiei de a cumpăra  un bilet la premiera unui film dela casieria cinematografului.  Pentru contra-exemplu, să ne gândim la aceeaşi tranzacţie, numai că de data asta biletul este cumpărat de pe piaţa neagră.  Costul tranzacţiei creşte iar preţul biletului creşte corespunzător.  

În condiţiile necesare investiţiilor antreprenoriale, se observă cum investiţia într-o nouă companie seamană mai degrabă cu cumpărarea de pe piaţa neagră a unui bilet la premiera unui spectacol.    

SD: Şi cum se atenuează în general aceste costuri, dar şi mai important, cum sunt ele atenuate  în SUA, o societate care deşi diversă/atomizată/polarizată (deci cu capital social relativ mai mic) este foarte dinamică antreprenorial?

fCh: Sunt câteva feluri în care costurile tranzacţiilor sunt atenuate.  De exemplu, la nivel societal, economiştii instituţiilor propun crearea şi menţinerea de instituţii formale care să acţioneze asupra uneia sau mai multor dimensiuni din vectorul costului tranzacţiilor economice.  Contractele şi tot ce ţine de acestea sunt formele prin care agenţii economici reduc unele costuri, deşi se adaugă costurile menţinerii instituţiilor.  La nivel de firmă, Williamson propune desfăşurarea tranzacţiilor undeva în intervalul dintre piaţă şi ierarhie,în funcţie de valorile pe fiecare dimensiune ale vectorului cost.  De exemplu, în situaţiile incerte, nu este de preferat desfăşurarea tranzacţiilor în cadrul pieţei, integrarea pe verticală a agenţilor economici fiind recomandată.

Acum să revenim pe scurt la relaţia dintre costurile tranzacţiilor economice şi capitalul social.  Se observă că existenţa capitalului social reduce oportunismul, acesta fiind penalizat eficient de instituţia informală a comunităţii unde are loc tranzacţia.  Mai mult, aportul celorlalte dimensiuni la costul total al tranzacţiei este la rândul lui diminuat.

Societatea americană a fost şi este într-adevar caracterizată de o foarte mare diversitate.  În contextul nostru, diversitatea,în contradistincţie cu omogenitatea, trebuie luată în sensul larg--de exemplu: etnic, economic, educaţional, cultural etc.  Una din consecinţele diversităţii este capitalul social redus, iar felul în care s-a adresat această carenţă, cel puţin în spaţiul economic, a fost instituirea de fapt şi de drept a unei instituţii a contractului comercial pe care unii o găsesc excesivă.  De exemplu, dintr-o discuţie recentă cu un antreprenor român am aflat cât de straniu apare acest aspect unuia din afară judecând dupa reacţia lui la termenii foarte precis şi exhaustiv prezentaţi dintr-un contract standard pe care o corporaţie mare americană i l-a prezentat când au vrut să facă afaceri.  El spunea că numai un idiot ar putea semna un contract cu acei termeni pe care-i contrasta cu cei din experienţe analoage cu firme-partener din Germania.^[9] 

Deşi instituţia contractului atenuează lipsa capitalului social la scară mare, la scară mică datele arată că istoric au primit finanţare mai ales acei antreprenori care veneau din segmente demografice suprapuse cu cele ale investitorilor, ca şi cum principiul decizional al bancherilor ar fi ‘investim preponderent în cei ca noi’.^[10]  Soluţiile la această problemă apar pe două căi:  Antreprenorii incepători îşi finanţează proiectele apelând la un cerc relativ restrâns de prieteni şi familie şi/sau statul încurajează antreprenoriatul minorităţilor, inclusiv prin mijloace financiare.

În concluzie, observăm că la dinamica antreprenoriatului american contribuie o combinaţie de instituţii şi capital social la nivel de micro-grup.  Aş adăuga pentru completitudinea discuţiei că la fel de importantă a fost şi existenţa lichidităţii în excess--excess money supply, legată de faptul că SUA are o monedă suverană cu certe avantaje derivate din rolul internaţional al dolarului.  

SD:  Deci, pentru cei cu nevoia de formalizare, putem construi o ecuaţie în care dezvoltarea vreunui factor sau altul, în cazul nostru ar fi vorba de antreprenoriat, este variabila dependentă atât de capitalul social cât  şi de gradul de instituţionalizare fie ea formală sau informală.

fCh:  Desigur, iar observaţia generală este că lucrurile se îmbunătăţesc atunci când intervenţia statului (de sus in jos, prin intermediul instituţiilor) converge cu iniţiativa de la firul ierbii (de jos în sus, în forma capitalului social sau alte instituţii de acest gen, cum ar fi de exemplu asociaţiile profesionale).

SD: Bun, şi pentru România cum vezi o soluţie pentru creşterea antreprenoriatului?

fCh:  Încep prin a uita că niciunul nu-i profet în ţara lui.  Dezvoltând totuşi observaţia anterioară, mă aştept ca românii să efectueze genul de antreprenoriat instituţional care să reducă acele costuri de tranzacţie şi să permită dezvoltarea, inclusiv de capital social la nivelul de ramuri specifice de activitate.  Acest obiectiv este facil şi dificil în acelaşi timp.  Din cauză că economia în România este înca la început de drum, nu trebuie reinventată roata.  Dificultatea vine din a nu clona instituţiile altora, fără discernământ sau adaptare.^[11]  

Desigur, pentru a şti ce şi cum să aplici în materie de design instituţional, iată deja un subiect pentru un următor dialog, ar fi nevoie ca istorici ai economiilor si economişti ai instituţiilor să educe şi să orienteze pe promotorii acestor procese.  Unul din scopurile intermediare ar fi scăderea costurilor de tranzacţie, o adevarată taxă pe toate activităţile economice, fără vreun beneficiu pe măsură.

Întâmplarea face că au apărut rezultatele unui recent sondaj de opinie al INSCOP Research, dintre care să ne concentrăm atenţia pe:

Sursele principale de protecţie în faţa temerilor indicate de români sunt: propria persoană (90,7%), familia (89,3%), Dumnezeu (83,3%), Biserica (55,9%), grupul de prieteni/colegi (55,8%), medicii (53,1%), comunitatea (45,5%), Justiţia (27,5%), mass-media (20,3%), instituţiile statului (19,5%), organizaţiile societăţii civile (16,4%), instituţii şi organizaţii internaţionale (14,7%), firme private (12,4%), reprezentanţii aleşi ai populaţiei (parlamentari, primari, consilieri) – (11,6%).^[12] 

Aceste rezultate arată că sursele de capital social pentru români sunt: familia, urmată la distanţă de prieteni şi comunitate, iar la urmă vin instituţiile statului.  Această stare de fapt îmi impune o perspectivă comparată în ideea anticipării unei traiectorii româneşti  de dezvoltare capitalistă, şi implicit antreprenorială, cu un grad mai mare de organicitate, adică protejată împotriva dezvoltărilor fără conţinut.  Este vorba de un interval definit la un capăt de firmele mici/de familie din Italia, la mijloc de firmele mari de familie din Coreea de Sud (chaebol),^[13] iar la celălalt capăt de firmele intrepătrunse din Japonia (keiretsu).^[14] 

Din moment ce capitalul social există la nivel de familie, este firească dezvoltarea capitalismului timpuriu în jurul familiilor.^[15]  Cu o lege a holdingului şi alte inovaţii instituţionale, în principal orientate pe protecţia campionilor economici naţionali, se poate anticipa un viitor pe termen mediu când capitalismul de familie va deveni foarte important în sensul extinderii firmelor la nivel regional şi internaţional. În sfârşit, în măsura în care inovaţiile instituţionale de sus în jos, adică iniţiate de stat, converg cu cele de jos în sus, e foarte probabil că vom avea şi conglomerate cuplate pe modelul celor japoneze.  

Pentru a sumariza, aş pleca de la situaţia actuală, constatând rolul central al familiei în România şi costurile de tranzacţie ridicate, şi aş gândi la cum ar putea statul să activeze potenţialul românesc de creativitate.

SD: Specific rolul statului român cum îl vezi?

fCh: Din păcate a devenit foarte greu de a mai discuta în România problema în termeni de interes naţional.  Nu pot decât să sper că discursul public, urmat de acţiunile elitelor româneşti, va depăşi această problemă.  Altfel, vom avea în continuare de-a face cu un ping-pong dela Stânga la Dreapta, prin care rolul efectiv al statului, pe termen mediu şi lung, adică timpul necesar împlinirii oricărui proiect major, se reduce la acela de observator neputincios.^[16] 

Oricum, în timpul în care interesul naţional este re-legitimizat, aş vedea statul acţionând pe mai multe paliere în sensul creării şi măririi bazei antreprenoriale româneşti şi al inovaţiei instituţionale.  Aspectul legat de baza antreprenorială ţine de:

1. Mărirea nivelului de acces la finanţare, la început prin intervenţie directă, după care prin asigurarea fluxului de lichiditate în economie, de exemplu, piaţa publică de capital etc.  Mărirea bazei antreprenoriale poate fi făcută nu numai prin maximizarea de-a lungul unei singure dimensiuni, ci având în vedere şi reprezentativitatea antreprenorilor relativ la întreaga populaţie a României.  
2. Introducerea graduală a elementelor de antreprenoriat în programa de învăţământ din licee, facultăţi şi mai ales masterate.  De exemplu, se poate începe prin explicarea noţiunilor de risc si probabilitate, se poate continua cu mecanisme concrete de începere şi rulare ale unei afaceri, iar la final studenţii pot participa în concursuri de proiecte antreprenoriale ale căror câştigători să obţină automat finanţarea iniţială pentru proiectele lor.  Motivul este acela dovedit că antreprenoriatul se învaţă, asta chiar în ciuda unor mitologii în circulaţie.^[17]   
3. Introducerea eticii ca obiect de studiu, mai ales la facultăţile cu specializări pe economie aplicată.  Ideea pe care-mi bazez această recomandare este că oamenii nu ştiu întotdeauna că fac rău, ei crezând că sunt morali făcând ce fac şi alţii.  Este nevoie să fim capabili să observăm şi să numim răul când se produce, în felul acesta rezolvând inclusiv şi o parte din problema capitalului social şi costurilor de tranzacţie.

Revenind pe scurt la rolul statului în antreprenoriatul instituţional, decizia care  să orienteze acest proces poate fi făcută în sensul identificării instituţiilor capitaliste ce se potrivesc cu tipologia capitalistului român.  În sensul acesta, îmi vine în minte o analogie foarte aptă, diferenţa dintre rugby şi fotbal: primul este un joc de golani practicat de domni, iar al doilea, un joc de domni practicat de golani.  

Trimiteri bibliografice:

Definitii: Alexandro Portes (1998)

                 Bogdan Voicu   (2008)

---

[1] Pentru o trecere în revistă a noţiunii de capital social, a se vedea:  http://www.socialcapitalresearch.com/literature/definition.html

[2] Alte exemple din folclor ce ilustrează capitalul social sunt:  ‘spune-mi cu cine te însoţeşti ca  să-ţi spun cine eşti’, ‘prietenul la nevoie se cunoaşte’, ‘contează pe cine cunoşti, nu ce cunoşti’, ‘unde-s multi, puterea creşte’.

[3] Pentru acei cititori sceptici faţă de categoriile mai greu de definit şi măsurat, cum ar fi capitalul social, trebuie să adaug că noţiunea de ban/i este la rându-i o construcţie bazată mai cu seama pe reciprocitate şi încredere.

[4] Faptul că doctrina economică neoclasică s-a dezvoltat cu aceste înţelegeri ale clasicilor, mai cu seama după al Doilea Război Mondial, poate fi interpretat şi ca o reacţie la colectivismul socialismului de stat al sovieticilor şi germanilor sub Hitler.  În realitate, individul nu este în totalitate nici homo economicus asumat de neoclasici, nici homo reciprocans.  De exemplu, relativ recentul camp de studiu behavioral economics/finance arată prin multiple experiemente că realitatea este departe de asumpţiile economiştilor neoclasici.  Problema nu o găsesc cu teoriile construite pe aceste simplificări, ci atunci când în numele modelelor astfel făcute realitatea este forţată în conformitate, cu externalităţi negative ce rareori apar in grafice.  

[5] Într-o schemă de reprezentare din teoria jocurilor, situaţia la care s-a ajuns poate fi descrisă în termenii  dilemei prizonierului pe varianta neîncrederii în colaborare în pofida rezultatului suboptimal al acestei strategii  (http://en.wikipedia.org/wiki/Prisoner%27s_dilemma).

[6] Un simptom clar al creşterii costurilor tranzacţionale dincolo de antreprenoriat poate fi relativ uşor observat de călătorul în România care găseşte preţuri mai mari la produse de calitate chair mai mică decât în Vest.  În preţul produselor rezidă şi costul neîncrederii.

[7] http://en.wikipedia.org/wiki/Transaction_cost

[8] În termeni comuni, una din formele oportunismului este cunoscută în România ca “tun” sau “ţeapă”.

[9] De fapt, cam aceeaşi reacţie am avut-o şi eu la începutul experienţei mele antreprenoriale in SUA când am citit capitolul cu declaraţii exonerând antreprenorul de aproape orice responsabilitate, cu excepţia  intenţiei de fraudare, dintr-un material menit să atragă investitori privaţi, adică nu de pe vreo piaţă de capital.  Este vorba de acel Disclaimer dintr-un Private Placement Memorandum prin care antreprenorul este degrevat de orice responsabilitate asociată cu eşecul comercial al firmei; la rândul său investitorul se poate proteja prin obţinerea dreptului de veto asupra deciziilor firmei, lucru posibil ca urmare a recunoaşterii drepturilor investitorului minoritar.  Ideea este de a da părţilor dintr-un contract mijloacele prin care să poată reduce tentaţia celeilalte părţi de a se comporta oportunist.

[10] Pentru ilustrare, vezi cartea lui Scott A. Shane, “The Illusion of Entrepreneurship”, apărută  în 2010 la Yale University Press.

[11] Din punctul de vedere al dezvoltării instituţionale, se observă existenţa multor clone ale instituţiilor vestice, însă de prea multe ori în cazurile esenţiale acestea sunt forme fără conţinut.  Vezi de exemplu existenţa diferitelor burse de schimb ale căror volum de tranzacţii este lamentabil.  

[12]http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2013/11/INSCOP-noiembrie-2013-TEMERILE.-CRIZA-REPREZENTARII.pdf, accesat pe 21 noiembrie, 2013.

[13] http://en.wikipedia.org/wiki/Chaebol

[14] http://en.wikipedia.org/wiki/Keiretsu

[15] Mai trebuie amintit ca sursa de finanţare pentru toţi antreprenorii începatori din lume, nu numai cei americani, este familia şi prietenii.

[16] Din punct de vedere al capitalului social, Stânga ne asumă pe toţi solidari; Dreapta româneasca nu a venit cu vreun design instituţional pe măsura situaţiei, făcându-ne să aşteptăm piaţa-Godot.

[17] În luna septembrie din 2012, am avut ocazia de a vorbi studenţilor unei serii întregi a Facultăţii de Electronică a UPB.  Din toată seria, doar 2 studenţi se gândeau să devină antreprenori, deşi nu erau cu ceva mai prejos decât colegii lor din orice campus american, inclusiv cele de elită.