Salariul minim pe economie, problematică generală şi oportunitate românească

Sumar:  În această lucrare, autorii analizează situaţia salariului minim pe economie (SMEC) din multiple perpsective: academică, empirică, comparativă şi românească.  Se arată oportunitatea ridicării nivelului SMEC în România ca un mod nu doar de a reduce inegalităţile, mai cu seama a celor rezultate din alinierea preţurilor la nivel european, ci mai ales de a schimba direcţia de evoluţie a binomului productivitate-salarizare, acum aflat pe o spirala descrescătoare.  Acest lucru se poate face, si trebuie făcut, ţinând desigur seama de şomajul suplimentar generat de creşterea SMEC, sens în care sunt prezentate mai multe variante de creştere, fiecare cu analize sumare de impact.  Contribuţiile acestei lucrări vin în sensul includerii situaţiei economiei româneşti în discuția mai largă despre relația dintre inegalităţi-SMEC-somaj şi reliefarea relaţiei adiacente SMEC-productivitate, specifică economiilor periferice din sistemul global; acest al doilea aspect mai cu seamă din perspectiva decidentului politic român.    

Salariul minim

Capitalismul este un sistem de alocare a resurselor şi producţiei eficient, însă dacă este lăsat negestionat el generează şi exacerbează inegalităţile economice.  Inegalitatea economică dintre oameni, mai cu seama cea cronică, are efecte nocive la adresa societăţilor şi chiar a sistemului capitalist pe ansamblu.  Plecând de la aceste premize şi observând creşterea gradului de inegalitate în societăţile vestice, inegalitatea a devenit obiect de studiu al economiştilor şi populează discursurile personalităţilor atât de diverse cum ar fi Papa Francisc sau preşedintele Obama.  

Pentru cei mai mulţi cetăţeni, rezolvarea problemei inegalităţii este legată de venituri, care corespund nivelului de salarizare; mai mult, cei mai afectaţi de inegalitate sunt cei care depind de SMEC.  Wikipedia ne informează că salariul minim dintr-o economie reprezintă remuneraţia cea mai joasă orară, zilnică sau lunară pe care angajatorii o pot plăti legal pentru lucrători. Echivalent, este cel mai jos nivel al salariului la care lucrătorii îşi pot vinde munca lor.  Deşi SMEC este stipulat în multe legislaţii, există diferenţe de opinie în privinţa beneficiilor şi dezavantajelor impunerii sale. Suporterii SMEC consideră că acesta susţine standardul de trai al lucrătorilor, reduce sărăcia, reduce inegalitatea, loializează forţa de muncă si forţează afacerile să fie mai eficiente.  În contrast, oponenţii SMEC susţin că acesta măreşte sărăcia, măreşte şomajul (în special printre lucrătorii cu productivitate scăzută) şi aduce prejudicii afacerii.

Odată indicată legătura dintre inegalitatea economică şi SMEC vom explora câteva din perspectivele economice schiţate mai sus pentru a putea aborda binomul inegalitate-SMEC din perspectiva românească.

I.Teorii economice legate de SMEC

Mitul pierderii slujbelor

Pentru unii, convenţia economică spune că o creştere a SMEC va reduce numărul de locuri de muncă, deoarece creşterea costurilor salariale nu poate fi transferată la clienţi, asta mai cu seamă în economia globalizată.   Profesorul de economie Alan  Manning, asociat cu London School  of Economics, trece în revistă mai multe studii referitoare la efectele măririi SMEC asupra economiei în SUA şi asupra evidenţei acestor creanţe, urmărind două ipoteze de lucru: (1) legătura dintre mărirea SMEC şi pierderea de joburi, pe de o parte, şi (2) să arate că pieţele muncii nu sunt atât de competitive pe cât le prezumă oponenţii SMEC.  

Ipoteza de lucru 1. Până la mijlocul anilor 1990 majoritatea studiilor asupra SMEC susţineau ideea unui nedorit târg  între nivelele de reglementare şi angajare.  Acest cvasi consens a fost însă zdruncinat, de exemplu, de cercetarea a doi economişti, David Card şi Alan Krueger, pe atunci ambii la Universitatea Princeton.  Ei arătau că legătura dintre SMEC şi pierderea slujbelor este slabă şi nefundamentată. De reţinut este faptul că ei au oferit noi analize făcute în SUA conform cărora SMEC nu are efect asupra angajării, ci chiar poate mări numărul angajaţilor.  În sensul acesta, ei comparau angajarea în restaurantele fast-food din două state adiacente, New Jersey şi Pennsylvania după ce în New Jersey a crescut salariul minim.  Mai degrabă decât o reducere automată a numărului angajaţilor, un SMEC crescut prezintă răspunsuri contractradictorii, care nu ocolesc efectele pozitive, inclusiv la angajator.  Studiul celor doi a deschis numeroase dezbateri, aproape toate îmbrăcând în final veşminte politice.  Între timp, tenorul conversaţiilor academice despre impactul salariului minim s-a schimbat odată cu apariţia a numeroase studii ce atribuie un impact foarte mic asupra angajărilor ca urmare a creşterii salariului minim.  În sensul acesta se remarcă un sondaj, realizat de Şcoala de Afaceri a Universităţii Chicago, al opiniilor exprimate de economişti de vârf: 80% răspund că avantajele ridicării salariului minim depăşesc costurile (http://bit.ly/1bjUgYf).  În februarie 2013 , Paul Krugman, laureat al premiului Nobel analizând studii şi experimente a concluzionat: “Avem de-a-face cu un efect mic pozitiv dacă nu chiar negativ al măririi salariului minim asupra ocupării”. (http://nyti.ms/1h5vuAJ)

”Un salariu minim prea ridicat poate dăuna”

De asemenea, în Franţa, economiştii Philippe Aghion, Gilbert Cette şi  Elie Cohen  estimează că e  necesar să se regândească rolul şi politica SMEC, în cartea lor Changer de modele (aprilie 2014).  Aceşti economişti scriu că un SMEC prea ridicat poate dăuna angajării, încrederii şi mobilităţii sociale.  Conform celor trei, singurele criterii de care trebuie să se ţină cont trebuie să fie cele ale luptei împotriva sărăciei, echităţii şi impactelor economice, în particular asupra competitivităţii şi angajării [I]. 

Până aici, pe baza acestor exemple, ar trebui să deducem că relaţia dintre SMEC şi locurile de muncă se află cel mai probabil pe o curbă, în sensul că o creştere a SMEC poate să corespundă cu o creştere a gradului de ocupare, până la un punct de inflexiune, de unde cele două se pot mişca în sensuri opuse [II].  În Figura 1,  poziţia corespunzătoare valorii celui mai mic salariu minim se află în vecinătatea valorii ajutorului de şomaj (aşa numitul reserve price), poziţia punctului de inflexiune depinde cel mai probabil de des/creşterea economică.  În condiţii de criză prelungită păstrarea prin lege a unui nivel ridicat al SMEC  poate avea ca efect scăderea ocupării la categoria celor angajabili cu SMEC  (tinerii in general). Acest lucru indică odată în plus că statul ar trebui să suporte o diferenţă de SMEC pentru aceste categorii, mai ales dacă nu se înregistrează o scădere a preţurilor de care nivelul SMEC depinde de asemenea.  Această diferenţă care se poate constitui într-o măsură activă de combatere a şomajului, subvenţionată din fondul de şomaj trebuie corelată cu criteriul care a condus la stabilirea SMEC.

Tot din Franţa, Eric Heyer, director adjunct la departamentul analiză şi previziune al Observatorului francez de conjuncturi economice (OFCE) aminteşte că SMEC se situează la 60% din salariul mediu, acelasi nivel din 2008, când Franţa afişa o rată a şomajului de 6,8%.  În cuvintele sale, ”Criza a mărit şomajul, nu SMEC.  Salariul minim nu e responsabil cu şomajul în masă”.  Concluzia sa este totuşi că SMEC  “trebuie să permită fiecăruia să trăiasca corect din munca sa”.

Această dezbatere în jurul SMEC intervine în momentul în care Germania, adesea indicată ca model pentru mini-slujbele sale mai mici de 400 euro pe lună, a decis să introducă un SMEC de 8,50 euro brut pe oră.

Germanii par să acţioneze în cazul acesta ca şi cum dintr-o înţelegere similară a problemelor legate de SMEC, atât cu teoria economică neconcludentă , cât şi cu practica ce expune o clasa întreagă de cetăţeni pauperizarii cronice.  Stimulând  mai întâi patronatul (Reformele Hartz), iar acum intervenind pentru ridicarea nivelului SMEC, apar cele două faţete ale unei politici de gestiune activă  a relaţiei curbilinii dintre SMEC şi rata de ocupare a forţei de muncă.   

Ipoteza de lucru 2. Competitivitatea pieţei muncii este asumată de modelele economice neoclasice.  Problema este că aceaste modele nu sunt confirmate de evidenţă.  

Semnificaţia faptului că pieţele muncii nu sunt competitive este că atunci când  şomajul creşte,  creşte şi puterea angajatorilor (gradul de monopsonie), iar preţul forţei de muncă scade, chiar sub nivelul de subzistenţă.   Această stare a lucrurilor impune cu atât mai mult introducerea unui  SMEC la nivelul acoperirii nevoilor de subzistenţă.

Până acum am observat că practica economiilor de succes şi realitatea contrazic modelul simplificat al economiştilor neoclasici şi păstrarea acestuia în orice condiţii poate conduce la situaţii inclusiv ca aceea din piaţa muncii din România.  La noi în ţară remarcăm că nu este asigurată subzistenţa, dar nici nu se crează acea situaţie în care  angajatorul  autohton să utilizeze optimal forţa de muncă, iar aceasta, la rându-i, fie emigrează, fie nu este suficient de calificată pentru cererile unei economii competitive la nivel global.  În cele ce urmează, ne vom referi la situaţia pieţei muncii româneşti, mai cu seamă din perspectiva acestor fenomene si cum sunt legate de nivelul SMEC, sugerând în final şi soluţii.

Între observaţiile empirice ale studiilor americane care în mod onest rupeau  legătura neoliberală dintre creşterea SMEC şi şomaj,  şi hotărârea germanilor de a creşte substanţial SMEC,  observăm că teoriile economiştilor neoclasici se aplică după necesităţile ţării: fiecare poate lua în considerare posibila dezvoltare generală  a companiilor, gradul mediu de  reinvestire a profitului şi crearea de locuri de muncă, gradul de competitivitate atins care permite un respiro  pentru a ridica  salariile în scopul recâştigării încrederii lucrătorilor. În acelaşi timp lipsa de flexibilitate a pieţelor muncii (lipsa de competitivitate) este generală. Având în vedere concluziile studierii creşterii SMEC, pornind de la cele două premize, ne permitem  să enunţăm că în cadrul general al evidentei posibilităţii de ridicare a SMEC,  fiecare ţara îşi va aplica propriile criterii la stabilirea noului SMEC.

In incheierea acestui parcurs teoretico-empiric, trebuie adăugată următoarea observaţie legată de piaţa muncii în economia globalizată:  Locurile de muncă tind să se polarizeaze între economiile centrale care atrag mâna de lucru cea mai productivă, la costuri relativ mari, respectiv economiile periferice în care productivitatea este scăzută şi corespunzător la costuri, în zona SMEC.  În condiţiile încetării politicii europene de armonizare economică, şi pe fondul mobilităţii forţei de muncă intra-europene, economiile ţărilor periferice din UE sunt condamnate la nivele de productivitate şi SMEC scăzute [III].

Aşadar, ce criteriu ar trebui să aibe în vedere România la stabilirea salariului minim?

Întrucât economiile variază destul de mult este imposibil să impui o valoare unică la nivelul tuturor statelor membre UE, dar este important să existe o referinţă la  salariul mediu din fiecare ţară, lucru care ar reprezenta un prim pas spre o armonizare socială. Având în vedere recomandările  OIM privind justiţia socială pentru o globalizare echitabilă, social democraţii europeni propun un SMEC  în cuantum egal cu 60% din salariul mediu pe economie al  fiecărui stat membru.

Pentru a defini criteriile stabilirii SMEC în România este necesar să evidenţiem condiţiile specifice.

II. Condiţiile specifice ale economiei romanesti: România, pe locul II la lista SMEC din UE

În 2013 EUROSTAT a compilat o listă a SMEC din ţările UE şi SUA.  Dacă această listă ar fi ordonată dupa cât de mici sunt salariile nominale, România ar fi într-adevăr pe locul al II-lea.  

Toate ţările europene au căzut de acord asupra necesităţii existenţei unui SMEC la nivel de ţară.  Din totalul de 27 state doar 20 au până în prezent un astfel de indicator, la nivele diferite.  România îl are pe cel mai jos (157 Euro pe lună) în timp ce Luxemburg are 1874 Euro lunar--situaţie din 2013 [IV].  Începând cu 1 ianuarie 2015, în conformitate cu HG 1091/2014, SMEC a atins pragul de 975 lei= 217,531 Euro lunar. Merită reamintit faptul că în urmă cu jumătate de an Germania a recurs pentru prima dată la introducerea unui SMEC evaluat la 8,5 Euro/oră.

Ca parte a condiţiilor de aderare a României la UE, în economia românească s-a impus o serie de alinieri de preţuri (e.g., energie), aducându-le la nivelul celor vestice.  Asta s-a întâmplat fără o aliniere a veniturilor românilor, care au continuat din multiple cauze economice şi nu numai să rămână în coada clasamentelor europene.  După cum se ştie cuantumul SMEC determină întreaga grilă de salarizare bugetară dar şi salariile din mediul privat. Elementele de calitatea vieţii, concordante cu cele din ţările europene, împreuna cu alinierea preţurilor fac parte din conditiile de convergenta nominală, prima condiţie de îndeplinit în  parcursul spre moneda europeană. Cu alte cuvinte, integrarea deplină, şi cu beneficii depline a României presupune sine-qua-nonul măririi salariilor, în principal pe baza măririi SMEC.  

În principiu, e bine să mărim SMEC ca factor al reducerii inegalităţilor cât şi ca o bună măsură economică.  Într-adevăr, Henry Ford spunea că angajaţii săi trebuie să câştige destul încât să poată fi capabili să şi cumpere celebrul Model T pe care-l manufacturau ei înşişi.  În continuare, vom căuta să înţelegem mai bine problematica nivelului scăzut al SMEC în România dincolo de butada lui Ford.

Problematica asociată nivelului scăzut , în termeni relativi şi absoluţi, ai SMEC în România

În România lui 2014, numărul total de salariaţi este estimat la 5,13 milioane.  Dintre aceştia, o treime (1,71 milioane) sunt încadraţi la nivelul SMEC. (http://bit.ly/1HGr1NO).  Această pondere a SMEC în ecuaţia generală de venituri este o măsură a nevoii unei discuţii a nivelului SMEC dincolo de şabloanele ideologice de Stânga-Dreapta de până acum.   

Autorii disting la momentul acesta cinci mari efecte negative ale menţinerii unui SMEC neoptimal:

1. Sărăcia şi inegalităţile--A se remarca faptul că acestea nu sunt de departe  numai o problemă a Stângii şi ideologiei acesteia.  Sărăcia şi inegalitatea sunt o problemă a capabilităţii de regenerare a capitalismului însuşi.
2. Descalificare profesională--A se vedea fenomenul emigraţiei medicilor, care deşi nu este singular sau neapărat cel mai important, este exemplar pentru fenomenul descalificării româneşti prin emigraţie.  În alte cuvinte, un nivel scăzut SMEC trage automat în jos toată grila salarizării pe economie, situaţie care determină în mod hotărâtor decizia de emigrare şi/sau nivelul general de calificare, cu efect direct asupra productivităţii muncii.
3. Menţinerea economiei româneşti pe spirala morţii--Scăderi succesive ale costului de a face afaceri, asa numitele stimulente ale mediului de afaceri (supply-side),  nu sunt reflectate de o creştere a intensităţii şi/sau cantităţii antreprenoriale în România, dar se observă scăderea sau cel mult menţinerea nivelului productivităţii pe loc.  Acest aparent paradox nu poate fi rezolvat prin continuarea stimulării supply side--continuând, se slăbeşte statul, şi nici nu se oferă stimulente pentru investiţia în înaltă tehnologie sau calificarea angajaţilor.
4. Stimularea muncii la negru si la gri--Patronii compensează forţa de muncă în afara fiscalităţii, aducând astfel un multiplu prejudiciu statului, angajaţilor, sistemului social etc.
5. Amânarea cuplării la zona euro, pentru care s-au plătit costurile dar care devine imposibil de realizat fără o convergenţă a veniturilor din muncă la nivel european.

***

Acum câţiva ani autorităţile calculau salariul minim pe economie ţinând cont de un coş minim de consum lunar. După o metodologie aprobată de Comisia Naţională de Indexare (CNI), care a funcţionat ca organ consultativ pe lângă Guvernul României, s-a reuşit să se adopte structura, componentele şi valoarea coşului minim de consum lunar (CMCL), raportat la preţurile lunii octombrie 2000 prin OUG 217/2000, aprobată apoi prin Legea 554/2001. Coşul minim de consum lunar era calculat pentru familia de 2,804 persoane. Structura acestuia se găseşte în Anexa 1.  Din 2005 s-a renunţat la acest parametru instituţionalizat prin lege, coşul minim lunar nemai constituind fundament pentru calcularea SMEC. Din păcate. Astfel s-a rupt, orice legătură între suma reprezentând minimul de supravieţuire pentru o familie standard şi SMEC. De exemplu, desi fără relevanţă legală acum, costul real al supravieţuirii familiei statistice de 2,804 persoane, calculat de Jurnalul Naţional la 28 ianuarie 2009 în baza Anexei 1 atinge şi depăşeşte suma de 2.000 de RON.

Cifrele sunt grăitoare dacă mai adăugăm şi informaţia că doar una din două familii are cel puţin un membru de familie salariat. Legătura între puterea de cumpărare a SMEC şi nevoile de supravieţuire este ruptă.

***

În cazul României prima întrebare pe care ne-o punem constatând raportul dezastruos între cel mai ridicat salariu minim din Europa şi salariul nostru este: Cum se explică? La prima vedere ţinând seama de mâna de lucru extrem de ieftină (vezi cuantumul SMEC) am fi înclinaţi să ne arătăm  miraţi că mari companii din lume nu relocalizează la noi părţi din producţia lor.  Excluzând raţiunile geo-politice, trei ar putea fi explicaţiile pur economice ale acestei conditii: 1. există o imagine de lipsa de onestitate în ce ne priveşte, care ar determina un cost mai mare de operare în România, chiar cu un SMEC scăzut;  2. starea generală a infrastructurilor este sub-standard (drumuri, căi de transport, comunicaţii, infrastructură instituţională);  3. productivitatea muncii este foarte scăzută (forţa de muncă sub/ne-calificată), angajatorii găsind investiţiile în calificarea forţei de muncă suficient de costisitoare pentru ca avantajul salariului mic să nu se mai constituie într-un avantaj comparativ.  

La acest moment, cititorii îşi amintesc ideea că productivitatea şi nivelul salarizării sunt la rândul lor într-o relaţie neliniară.  Explicaţia nr. 3 de mai sus, luată împreună cu fenomenul migraţiei medicilor din România, trebuie să ne dea imaginea fenomenului mai larg:  productivitatea muncii este menţinută jos de o grilă de salarizare joasă care îi face  pe cei calificaţi să părăsească economia românească.  Cum nivelul general al salarizării este foarte influenţat de nivelul SMEC, remedierea lipsei de productivitate cronică se poate face umblând la variabila SMEC.

***

Ca urmare a stagnării economiei româneşti şi a lipsei de perspective de creştere a acesteia şi a pieţei de desfacere, a apărut de peste un an un fenomen suplimentar negativ pentru piaţa muncii: părăsirea ţării de către unele mari companii sub diferite pretexte. Ultimele care şi-au anunţat plecarea sunt ENEL, LAFARGE, Mc Donald`s.  Cauza principală pare să fie că faţă de orizontul de aşteptare privind profiturile, cele înregistrate, deşi repatriate, sunt nesatisfăcătoare.  Mai mult, piaţa nu creşte, atât din punct de vedere demografic cât şi al puterii de cumpărare, profiturile sunt plafonate, dinamismul economiei este neobservabil. O ţară cronic săracă nu oferă perspective.  Cronicizarea sărăciei reiese şi din coeficientul GINI pentru România, care indică lipsa unor inegalităţi majore de venit între treimea de angajaţi la nivel SMEC şi restul.  Pentru sustenabilitatea profitului şi ieşirea economiei din spirala morţii nu este suficient un nivel de salarizare mic, care ce e drept concura la competitivitate; mai este nevoie şi de existenţa infrastructurilor şi a unei pieţe constante sau în creştere a desfacerii, care nu pot fi asigurate fără creşteri salariale şi de productivitate.

***

Actuala structură a pieţei muncii, cu un nivel SMEC atât de scăzut şi cu o treime din forţa de muncă salarizată la SMEC, ne face să gândim că avem de-a face cu un fenomen autoîntreţinut de piaţa muncii la negru/gri.  Astfel, angajaţii primesc probabil bani şi/sau beneficii dincolo de nivelul SMEC, fără ca acestea să fie impozitate.   Această situaţie păstrează într-un blocaj atât forţa de muncă ce nu poate urca firesc pe scara calificării şi salarizării, iar în acelaşi timp privează statul de resurse bugetare cu care să îmbunătăţească nivelul infrastructurilor etc.  Aşa se explică odata în plus de ce relocalizările  în România sunt din ce în ce mai rare întrucât avantajul salariului mic nu este completat şi de o forţă de muncă calificată.

***

În final, situaţia salariilor din România trebuie privită nu numai prin prisma satisfacerii puterii de cumpărare, ci şi a obligaţiei de aliniere a salariilor şi preţurilor la cele medii europene, condiţie primară de trecere la zona euro.

Aşadar, după evaluarea problematicii SMEC-România am putea spune: Neoliberalii, fără a avea o susţinere corespunzătoare în realitate persistă în credinţa unei legături invers proporţionale între SMEC şi nivelul ocupării.  Această credinţă, deşi are gradul ei de atractivitate, e bazată pe pseudo-morală, în sensul că dacă angajatului nu îi convine oferta de muncă şi salarizare existentă acesta este liber şi responsabil să schimbe locul de munca sau să-şi asigure calificări superioare.  Cu genul acesta de morală nu se poate redresa economia, toţi actorii economici fiind captivi ai spiralei descrescătoare.  Dacă admitem atât goliciunea de conţinut a dogmei neoliberale cât si efectele negative ale nivelului SMEC din România, vom proceda în următoarea secţiune la prezentarea şi analiza sumară a unor propuneri de mărire a SMEC.

Propuneri de mărire a SMEC.

Odată admis că e necesar şi bine să crească SMEC,  întrebarea următoare este: La ce nivel?  Clasic, salarizarea şi şomajul/productivitatea se consideră a se afla într-o relaţie liniară;în realitate  sunt indicii că relaţiile sunt curbiliniare.  În cazul acestor curbe pentru România, punctul de funcţionare se află la intersecţia unor coordonate de valoare prea mică, creşterea performanţei economice nu mai poate avea loc într-un proces liniar ci dimpotrivă într-unul neliniar.  În acest caz, soluţia ar fi ca variabila SMEC să fie ridicată incremental, evaluate şomajul suplimentar şi productivitatea periodic, crescut din nou salariul, până la atingerea unei valori care să acopere  preţurile curente cât şi competitivitatea necesară pe piaţă.  Aici remarcăm trei posbilităţi, meritele fiecăreia vor fi analizate sumar:

1) Acoperirea coşului  minim de consum lunar (acoperirea nevoilor de trai esenţiale ale unei persoane la un consum zilnic alimentar de 1700 calorii) pentru o familie de 2,804 persoane.  Revenirea la menţinerea unui raport instituţionalizat  între coşul minim de consum lunar pentru o familie şi SMEC

2) 60% din salariul mediu pe economia românească, în concordanţă cu recomandările OIM şi ale social democraţilor UE.

3) Aducerea într-un interval de timp rezonabil (5-6 ani) a SMEC la nivelul a 60% din SMEC german. În prezent acesta este de 8,5 euro pe ora=1428 euro lunar.  SMEC în România ar putea să fie ţintit la 3795 lei, adica 856 euro.  Atingerea acestui cuantum aparent curajos şi neacordat condiţiilor actuale ale economiei s-ar putea realiza în câteva etape.  Fiecare pas următor se va face în urma unor evaluări ale impactului creşterii SMEC asupra productivităţii şi şomajului (mai ales cel suplimentar).  Pasul următor se va face dacă şomajul suplimentar nu a crescut semnificativ pe seama creşterii anterioare a salariului minim.  Funcţie de rezultate se poate admite şi necesitatea stopării procesului pentru o durată mai lungă de timp dar nu mai jos de 400 euro. În alte cuvinte se testează suportabilitatea cuantumului de către angajatori.

În varianta 1 este necesară revederea Anexei 1 si corelarea acesteia cu preţurile actuale  de consum; Anexa trebuie să aibe în vedere şi nevoile minime de îmbrăcăminte, cultură, informare, etc. care sunt departe de a fi lipsite de importanţă în viaţa unui om.  După calcule preliminarii aproximative, actualul SMEC de 975 lei pare a fi insuficient chiar si pentru o singura persoana de vârstă activă.

În varianta 2 (OIM) cuantumul acestui SMEC ar trebui să fie de 2382x0,6= 1429 lei brut, fata de 975  brut actualul SMEC.  Creşterea ar putea fi făcută în câteva tranşe pentru a observa efectele.  Aceasă variantă  ar putea fi însoţită de o diminuare a datoriilor sociale în sarcina patronului, cum au în vedere, de exemplu, francezii [V].

În varianta 3 valorile incrementale de mărire a SMEC  vor fi mai curajoase în condiţii de creştere economică şi mai prudente pe timpul recesiunilor.

În toate variantele  preconizăm că vom avea următoarele efecte pozitive:

• Categoria”munca la gri”, destul de răspândită la noi are în vedere plata unui SMEC  de către patron şi acordarea unor beneficii suplimentare sub forma unor facilităţi (bonuri de masă, telefon, abonamente, prime, etc) în compensare, susţinute din profiturile patronului.  O socoteală simplă va determina fiecare patron în situaţia asta să constate că introducând toate bonusurile în salariu îl costa cam la fel cu mărirea SMEC, fără a disponibiliza din lucrători. Efectul va fi o fiscalizare corectă prin fiscalizarea beneficiilor angajatului, mărirea puterii sale de cumpărare, respectiv îmbunătăţirea veniturilor la bugetul statului.  Cresc în acest fel inclusiv şansele ca lucrătorul să fie fidelizat într-o măsură mai mare, iar în timp angajatorul să aibe interesul în creşterea productivităţii muncii acestuia.

• Va fi un efect direct si imediat de creştere economică din cauza creşterii consumului în sensul ca această creştere a SMEC va fi cheltuită preponderent pe consum de bunuri şi servicii generate în România.

Pe baza relaţiei biunivoce dintre nivelul productivităţii unei economii şi nivelul SMEC, în condiţiile polarizării locurilor de muncă la nivel de economie globală, pentru o ţară ca România, este foarte dificil ca binomul productivitate-SMEC să meargă de unul singur în altă direcţie decât în jos.  Misiunea decidentului politic român la momentul acesta este să schimbe direcţia binomului productivitate-SMEC, iar variabila asupra căreia poate interveni la momentul acesta este SMEC.  Exemplul migraţiei medicilor din România ne arată că dacă lucrurile nu se schimbă, economia românească rămâne legic în zona periferică a nivelului calificării profesionale (productivităţii) şi implicit a SMEC.  În lipsa creşterii productivităţii, angajatorii (străini) vor găsi mereu soluţii de genul alternativei la Piteşti găsită de Renault în Maroc.  În concluzie, prioritatea omului de stat român este pornirea unui ciclu virtuos de atragere şi menţinere a unei forţe de muncă din ce în ce mai calificate în România.

Anexa 1

Coşul minim de consum lunar pentru "familia de 2,804 persoane" cuprindea cheltuielile cu circa :

3,08 kg de făină, 5,8 kg de mălai, 31,9 kg de pâine, 0,5 kg de produse de franzelărie şi panificaţie, 0,7 kg de paste făinoase, 1,4 kg de orez, 2,1 kg fasole boabe, 13,1 kg cartofi, 1,6 kg de morcovi, pătrunjel şi păstârnac, 2,5 kg ceapă uscată, 3,8 kg varză murată şi murături, 0,8 kg bulion, 0,6 kg conserve de legume, 3 kg mere, 0,5 kg citrice, 0,7 kg conserve din fructe, aceeaşi cantitate de carne de bovină, 2,5 kg carne de porc, 2,8 kg carne de pasăre, 0,4 kg de carne de oaie, 2,5 kg de preparate din carne, 0,8 kg de peşte proaspăt şi congelat, 14,8 litri lapte proaspăt, 0,7 litri de lapte bătut, 1,1 kg de telemea de vacă, 0,7 kg telemea de oaie, 0,9 kg brânză proaspătă şi smântână, 42 de ouă, 2,8 litri ulei comestibil, 0,7 kg de untură, 0,561 kg margarină, 2,8 kg zahăr, 0,1 kg ciocolată şi bomboane şi 2,3 litri de băuturi nealcoolice. Coşul minim mai conţinea cheltuieli cu alte produse alimentare, dar şi cu produse nealimentare – confecţii, tricotaje, încălţăminte, cărţi şi rechizite şcolare, medicamente, articole de igienă şi altele – şi servicii – apă, canal, salubritate, energie electrică (84,10 kwh), energie termică (0,86 Gcal), gaze (29,16 metri cubi), abonament radio-tv, telefon (50 impulsuri), transport public (42 călătorii), servicii medicale, impozite şi taxe şi altele.

Valoarea CMCL era actualizată trimestrial de Institutul Naţional de Statistică, valorile fiind aprobate prin hotărâre de Guvern.

Note de subsol

[I] Aceşti autori sunt cunoscuţi ca aparţinând şcolii de gândire economice neoclasice.  Faptul că ei consideră că rolul primar al SMEC este acela de a lupta împotriva sărăciei ar trebui să dea de gândit în plus celor care fixeză nivelul acestuia în economii ca cele ale României.

[II] Cele doua relaţii dintre nivelul de angajare şi SMEC, în concepţie neoclasică şi în modelul postulat de noi ca fiind mai aproape de realitate sunt reprezentate în graficul de la Figura 1.

[III] Aici se cuvine încă o observaţie.  Productivitatea muncii, ca mai toate măsurile economice, nu este nici ea într-o relaţie liniară cu nivelul de salarizare sau SMEC.  După cum se poate vedea din Tabelul 1, mai jos, Luxemburgul nu pare a avea o problemă de productivitate, deşi are un nivel SMEC foarte ridicat.  Trebuie de aceea ţinut în minte faptul că relaţia dintre nivelul de salarizare şi SMEC este la rândul ei una neliniară, aspect a cărui utilitate va fi revelată mai târziu în text.

[VI] Calculele din materialul prezentat sunt făcute la cursul euro/leu al zilei.

[V] În varianta  a 2-a, patronul ar putea fi ajutat prin preluarea unui procent din majorarea datoriilor sale cu munca pe seama creşterii SMEC de către o subvenţie din partea fondului de şomaj sub forma unei măsuri active de combatere a şomajului. Dacă se va recurge la această măsura statul prin facilitatea micşorării datoriilor patronilor cu munca va compensa minusul de venituri bugetare ale bugetului general consolidat  prin impozitarea superioară a SMEC mărit.  O compensare între bugetele sociale şi bugetul de stat se va face în virtutea regulilor bugetului consolidat.

fCh & SD

Text aparut in 'Tribuna economica' nr. 3 2015 si 'Economistul' nr. 1-2 & 3, 2015 

Învăţaţi, măi studenţi, căci vă aşteaptă salariul minim pe economie!

În continuarea studiului nostru despre oportunitatea ridicării salariului minim pe economie în România, continuăm cu un studiu de caz, cel al nivelului de salarizare pentru absolvenţii de facultate, pornind de la modificarea legislaţiei muncii.

Noul Cod al Muncii elaborat în timpul Guvernării Boc, în numele nevoii de flexibilizare a forţei de muncă, a reuşit să reducă puterea angajatului faţă de aceea a angajatorului, prin renunţarea la negocierea colectivă a salariilor, ceea ce a dus la dispariţia aproape totală a dialogului social real.  Aşa se explică următoarea evoluţie, chiar în timp de Criză, a împărţirii valorii adăugate între profit si salarii:

Dacă în 2008 profitul declarat la nivelul ţării era de 66 mld € iar salariile însumau 59 mld €, în 2012 profiturile înregistrate la patroni au fost de 67 mld € şi salariile doar 48 mld €. Deci în timpul crizei profiturile au crescut totuşi cu 1 mld € în timp ce salariile au scăzut cu 11 mld €. (Sursa: Cuvântarea dlui. Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înființarea CEC, http://youtu.be/TfZmzBdXflw)

Chiar dacă situaţia de mai sus indică o clară lipsă de egalitate de şanse a partenerilor sociali şi  tensiunile sociale existente, este de interes de explicat care sunt mecanismele scăderii salariilor, în condiţiile în care cifrele şomajului nu par să justifice diminuarea globală a salariilor.  Mecanismul pe care-l avem în vedere este acela al nivelului salarizării pentru absolvenţii de facultate.  Implicaţiile mai largi ale acestui caz trebuiesc văzute în concluziile studiului nostru anterior.

Situaţia statistică

Datele statistice arată un salariu mediu brut în 2008 de 348 € iar în 2012 de 359 €. O creştere de 11 € în 5 ani vorbeşte despre o rearanjare a  salariilor în aşa fel încât a crescut ponderea salariilor mici ca să poată compensa creşterea celor câteva mari.

Statistica salariilor din 2014 arată că mai mult de un milion de angajaţi au salariul minim garantat în plată pe ţară (SMEC).Această cifră , să-i spunem dramatică este de 12 ori mai mare decât în anul 2011. Ea trebuie evaluată împreună cu informaţia că în anul ce tocmai a trecut, unul din cinci lucrători a câştigat doar 900 lei brut/lună. Datele de la Inspecţia Muncii arată că în luna august 2011 mai puţin de 90.000 angajaţi primeau un salariu la nivelul SMEC iar la finalul anului  2014 cca 20% din totalul angajaţilor din economie primeau SMEC.

Încercând să desluşim cauza acestei bulversări de cuantum mediu de salarizare am descoperit că la un număr aproximativ egal de absolvenţi de facultate ca şi în anii anteriori, aceştia au fost angajaţi în mediul privat cu salariul minim.

De ce aşa?

O mică retrospecţie ne arată că în perioada 2006-2007 după exodul tinerilor educaţi prilejuit de intrarea ţării in UE, pe piaţa muncii erau puţini tineri licenţiaţi. De aceea chiar patronii au solicitat introducerea în Contractul Colectiv de Muncă  a menţiunii creşterii SMEC pentru absolvenţii de facultate de la 1,5 la 2 SMEC. În 2011, profitând de permisivitatea guvernului Boc faţă de măsurile de austeritate, cu ocazia elaborării noului Cod al Muncii, tot patronii, cu deosebire reprezentanţii Consiliului Investitorilor Străini şi ai AmCham (Camera de Comerţ a SUA în România) au fost aceia care în loc să ceară revenirea la situaţia iniţială au fost de acord să dispară orice remarcă referitoare la SMEC pentru absolvenţii de facultate. Astfel au fost destul de multe situaţii în care tineri ingineri sau economişti au fost angajaţi direct din facultate cu SMEC, la fel ca orice muncitor  necalificat. Argumentul acestei măsuri a fost acela că diploma deţinută nu reprezintă criteriul în stabilirea salariului, ci viaţa practică din piaţa muncii trebuie să fie criteriul: experienţa practică, abilităţile reale deţinute, potenţialul de perfecţionare, uneori importanţa postului, dar în special domeniul şi mersul economiei în general. 

Aşa se face că odată cu încheierea Contractului Colectiv de muncă din 2011 şi renunţarea la acest ansamblu minim de reguli uniforme la nivelul ţării negociat între Patronate şi Sindicate, nu a mai existat niciun act normativ care să reglementeze SMEC pentru absolvenţii de studii superioare diferit de cel aprobat prin HG la nivel de ţară..

Ce spune legea?

Codul Muncii exprimă:

Art. 162 republicat:

1. Nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile. 
2. Salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat.
3. Sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
4.  Angajatorul are obligaţia ca la negocierile colective şi cele individuale să diferenţieze salariile în funcţie de pregătirea, complexitatea posturilor, importanţa acestora în cadrul unităţii.

Cu alte cuvinte, conform legii, angajatorul care are peste 21 salariaţi are obligaţia să respecte salariul minim de încadrare cel puţin, şi prin legi speciale acolo unde este cazul. Nu există nicio lege care să impună vreun salariu special pentru absolvenţii cu studii superioare şi deci, pe cale de consecinţă aceştia pot fi angajaţi şi prin negociere cu un salariu diferit de SMEC sau cu SMEC dacă patronul nu prezintă o ofertă superioară..

Ce decurge de aici?

Tinerii cu vocaţie universitară aveau în minte şi argumentul unei vieţi decente oferite de o retribuţie a muncii lor calificate superioară altor calificări. În ultimii ani, iată însă că facultatea nu mai este o garanţie pentru un trai îndestulat, dar chiar a ajuns să nu mai asigure nici măcar un loc de muncă. Dovada cea mai clară este că majoritatea absolvenţilor din ultimii 5 ani au mari dificultăţi în găsirea unui loc de muncă.

Leafa medie a unui absolvent de facultate depăşeşte uşor 1000 lei. Conform unui studiu al Consiliului Naţional al Calificărilor, sunt doar câteva instituţii de învăţământ superior care prezintă garanţia obţinerii unui loc de muncă şi a unui slariu corespunzător. Astfel, salariul se situează între 1000 euro (absolvenţi proveniţi de la Automatică-Calculatoare, Cibernetică, Limbi străine rare, Finanţe –bănci ) şi 826 lei pentru absolvenţii de Educaţie Fizică şi Sport (statistic)

După prima categorie, arhitecţii (1877 salariul mediu de încadrare) sunt cei care-şi găsesc cel mai uşor un loc de muncă, urmaţi de Ştiinţele Economice şi Inginerie, de unde în maximum trei luni de la absolvire te poţi angaja. La polul opus, pentru specializările Silvicultură sau Geologie este nevoie de 6-7 luni pentru găsirea primei slujbe (1040 salariu).

Concluzii:

1 Absolvirea unei facultăţi nu mai este o miză pentru tineri. Cei care totuşi o fac, în majoritate vorîncerca să părăsească ţara spre direcţii mai ofertante. Statul pierde sume uriaşe cu şcolarizarea acestor tineri educaţi, sume care de cele mai multe ori nici nu le va recupera vreodată, nici nu va beneficia de aportul acestor absolvenţi-decât în număr redus- la ridicarea competenţelor profesionale ale pieţei muncii necesare progresului tehnologic şi competiţional al ţării în ansamblu. România va intra cu atât mai accelerat pe spirala morţii care înseamnă descalificarea şi pierderea performanţelor concurenţiale. Domeniile în care ţara va mai avea producţie vor fi cele cu valoare adăugată mică.

2.Învăţământul superior ridicat în ani de zile la performanţe notabile va slăbi numeric şi calitativ, în paralel cu invadarea imigranţilor români pe pieţe ale muncii europene sau americane.

3 Nivelul pentru educaţie, învăţătură şi cercetare va scădea accentuat în rândul copiilor şi tinerilor, mărindu-se inegalităţile social-economice de la nivelul societăţii a cărei coeziune socială va fi din ce în ce mai şubredă.

SD & fCh

(publicat in revista Economistul, numarul 5 din 16 frebruarie 2015)

On Romania: Romanian Revolution December 1989 (I): A History o...

In acest text, istoricul Larry L. Watts schiteaza 2 lucruri:

1. Contextul metodologic pentru cercetatorul/evaluatorul in stiintele sociale;

1. Contextul istoric al 'turistilor straini dar prieteni' intr-o geografie incercata ca aceea din care face parte si Romania.

Se observa ca abaterile dela metodologie conduc direct la concluzii gresite in ceea ce poate fi considerat studiul de caz al turistilor in Romania, veniti din tzarile surori socialiste, in preajma evenimentelor din decembrie 1989.
Trag nadejde ca istoricul american va continua aceasta naveta intre conceptual si particular cu scopul de a lumina nu doar trecutul romanesc, ci si cauzele rezistentei oneste la concluziile sale.   

fCh

A History of Soviet Tourism

Larry L. Watts

Confusion continues to surround many of the events and details of Romania’s Revolution of December 1989. So much so that each new archival revelation seems to complicate as much as it clarifies. The persistence of this seemingly perpetual fog is due not only to continued efforts at obfuscation but also, and perhaps even more so, to logical fallacies in research agendas and the lack of appropriate contexts.

In his very good book on the revolution based on the evidence then available, Peter Siani-Davies noted this apparently global breakdown of normal analytical processes when attention was turned to Romania. “It is a little ironic – he observed – that a revolution which sought to reassert rationality in Romania created an apparent collective loss of the same facility in the outside world.”

(P. Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989 (2005): 282)

Indeed, structural problems afflict many of the arguments and approaches employed in studies of Romania in 1989. That does not mean, however, that such approaches can or should be simply dismissed. Not all arguments that prove structurally false in one respect are false in all respects. And even if they were false in all respects that would not necessarily mean that they are false in substance. One can be right based on only some of the reasons one uses. A single structural error in one’s argument does not invalidate it. One can even be right for all the wrong reasons.

Nor does the use of structurally false argument or substantially false conclusions necessarily mean that the analyst has a hidden or sinister agenda. Many structural and substantive errors in argument and analysis are born of very human cognitive biases that one can hope to identify and control but never remove.

For example, analysts who came to the study of Romania during the 60s and 70s were able to observe first-hand Bucharest’s extraordinary clashes with Moscow over foreign and security policy. Consequently, their evaluations usually take performance in those domains into account resulting in less absolutely negative assessments of the regime than those made by analysts who began their study during the 1980s, after the domestic situation and Ceausescu’s reputation had fallen into the abyss.

Apart from what might be considered a generational bias, analysts frequently mistake responsibility for cause, confusing ethical issues with a problem of agency by merging two very different questions – “How did it happen?” and “Who is to blame?” – into one and then demanding a single answer. Many an analyst has fallen victim to this error, as has more than one post-communist institution, rejecting evidence of regime behavior and intent that does not provide proof of the desired culpability as allegedly “rehabilitating” Ceausescu, communism, and repressive authoritarian dictatorship in general.

A related error commonly met is the argument ad consequentiam, whereby the validity of a line of reasoning is judged according to whether or not one likes its implications, driving the analyst to accept or reject reasoned argument on the basis of the consequences that flow from it. This error seems to surface whenever the possibility of Soviet bloc involvement in the revolution, the overthrow of the dictator, the collapse of communism, and/or the execution of Ceausescu are at issue. The apparent fear being that the Romanian people will be excluded entirely from the story of their own revolution or that the “real” culprits will be provided alibi.

In the next several blogs, I propose to approach the issue of Soviet bloc “tourists” by examining context, interests and evidence. The basic question addressed here, however, is not the role that “tourists” may or may not have played in the revolution – and certainly not the far less credible assertion that they played a determining role in it – but whether and why Soviet “tourists” might have been present and why it seems so difficult to establish the truth of their presence or absence.

The practice of infiltrating paramilitary and clandestine agents into countries for purposes of targeted violence, subversion, sabotage and terrorism is firmly embedded in Soviet security practice. The team of professional revolutionaries that Moscow sent into Hungary in November 1918 arrived under the cover of “humanitarian assistance,” in the guise of Red Cross “military surgeons and medical specialists” (as did a team sent to Poland in the same period.) Indeed, Soviet intelligence often used the Red Cross and “humanitarian missions” as façade for smuggling in agents, assassins, saboteurs, terrorists, etc.  (R. W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence, 1918-1933 (1999): 50, 59)

The KGB, the Soviet military and the loyalist bloc member services all sent clandestine operatives under cover of “tourists” into Czechoslovakia in 1968. Different sorts of “tourists” fulfilled different missions. Some were responsible for the commando operations that established a bridgehead by taking over Ruzyne airport in Prague. Some provided reconnaissance of transportation and invasion routes. Some established clandestine command networks to takeover control of both the soon-to-arrive invasion forces as well as the Czechoslovak armed forces. Some provoked opposition members and demonstrators into actions that could be used to justify the invasion. And some simply gathered intelligence on the unfolding events and their various players. (See L. Grigorescu and C. Moraru, “Trupe în Aproprierea Frontieri şi Turişti în Interior” [Troops Near the Frontier and Tourists Inside], Magazin istoric 32, no. 7 (1998): 29; M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100; C. Troncota, Duplicitării [The Duplicitous] (2004): 178, 181)

In 1968 in Czechoslovakia, the provocateurs and intelligence gatherers from the KGB's PROGRESS operation appeared as “tourists” and “journalists” from West Germany, Austria, England, Switzerland, Lebanon and even Mexico. Meanwhile, the Soviets claimed that Western agents disguised as “tourists” were flooding into the country. (V. Mitrokhin and C. Andrew, Sword and Shield (2000): 251-257, 334; O. Kalugin, The First Directorate (1994), p. 107)

In 1968 Romania also experienced an unusual influx of Soviet bloc “tourists,” mostly coming in over the Bulgarian border – Bulgaria being the least threatening of Romania’s Warsaw Pact neighbors. These “Bulgarians” gathered around stores in the immediate vicinity of the Romanian Ministry Defense, which was subsequently relocated because of that incident. (Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100)

This was the first time local security organs noted the peculiar urge of young men of military service age, with correspondingly short hair cuts and high standards of fitness, to visit Romania during crisis. Former Warsaw Pact Chief of Staff General A. Gribkov described the Romanian reaction in his 1998 memoires:

“The Romanians were concerned they would share the fate of Czechoslovakia. So they adopted a doctrine of “defense of the entire people.” Gradually and secretly they redeployed their troops. The best-equipped and most combat capable divisions were deployed close to the Soviet border and to the Iron Gates [on the Yugoslav frontier], and close to the border with Bulgaria. Later the Hungarian front was strengthened. They deployed anti-aircraft batteries with combat charges, at all airports, including the capital, for destruction of aircraft and airborne troops. The Commander-in-Chief and Chief of Staff of the Warsaw Pact Armed Forces did not have the right to land at Romanian airports or to fly across its territory to Bulgaria without written permission from the Romanian authorities. When a [Soviet] aircraft approached Romania - it was as if it was about to be put under enemy fire.”

(A. I. Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty [Part of the Warsaw Pact: Recollections, Documents, Facts], (1998): 75-76)

The West German military attaché warned that if the Soviets could not force Romania to host a military exercise in order to achieve “the permanent stationing of Soviet troops and also the replacement of several high officials of the party and state who in one way or another oppose the Soviet line” then “the contingency plan of the Soviet leadership provided for instigation of diversions among population and the establishment of pro-Soviet factions to oppose the measures taken by the Romanian government, both domestically and in foreign policy.” (M. Ionescu and D. Deletant, Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989 (2004): 86, http://www.wilsoncenter.org/publication/deletant-ionescu-romania-and-the-warsaw-pact)

In 1980 and 1981 Soviet bloc “tourists” descended upon Poland. Apparently, their missions were very similar to that of the “tourists” visiting Czechoslovakia (and those involved in aborted missions in Romania) a dozen years earlier. General Gribkov later acknowledged not only that there was a “plan for the entry of allied troops into Poland,” but also that “there was even a reconnaissance of routes of movement and of regions of concentration of troops, in which Polish representatives took an active part.” As part of this plan the “SOYUZ” exercise was mounted and continued for two-months, and the staff headquarters of the Warsaw Pact was relocated from Moscow to Legnica, Poland. (Gribkov (1998): 144-146)

The CIA’s principal asset on the Polish General Staff, Colonel Ryszard Kuklinski, likewise reported that the loyalist Soviet bloc members sent officers into Poland “dressed in civilian clothing” to undertake “reconnaissance of invasion routes as well as the distances and terrain for future operations.” (www.kuklinski.us) Czechoslovak intelligence archives confirm that, in 1980/1981, “several hundred agents” of the Czechoslovak state security “volunteered to go to Poland” as part of a Soviet-planned invasion. That group stood down only after martial law was implemented. (Mladá Fronta Dnes (Prague), 21/12/2005.)

Between the Czechoslovak and Polish crises the USSR had invaded Afghanistan in December 1979. In the best of cases Kabul was an unlikely vacation destination and a sudden influx of “tourists” would have stood out like the proverbial sore thumb. Thus, commando units were infiltrated in as aircraft maintenance and embassy staff personnel. (Gromyko-Andropov-Ustinov-Ponomarev Reports, 28/6/79 and 6/12/79 in Cold War International History Project Bulletin (CWIHP) 8-9 (1996): 152, 159, http://www.wilsoncenter.org/publication/bulletin-no-89-winter-1996)

Along with the periodic use of “tourist” and “humanitarian assistance” cover, the exertion of pressure on the borders of non-compliant partners by Moscow had a history of over 70 years before December 1989. Typically, Moscow coordinated reports of border incidents by other bloc members that set the target country in a negative light internationally and registered official complaints against the target country’s border closures. These techniques were applied towards Romania, Poland, Finland and the Baltic states in 1939-40, and again versus Yugoslavia in 1949-51.

As the CIA observed in the latter case, “the Soviet attack was carried on by Hungary and Albania and strongly supported by Bulgaria,” and “included troop concentrations and recurring incidents along the Albanian, Bulgarian and Hungarian borders with Yugoslavia, increased hostile Hungarian espionage activity,” open Bulgarian encouragement of “subversive activities” and sabotage within the country including “harassment by guerilla forays, particularly in Yugoslav Macedonia,” and the “tightening of the economic blockade.” The loyalist bloc members coordinated their propaganda “to undermine Tito’s internal and world position,” giving “considerable play to charges that the other side is suppressing various national minorities and denying their rights.” (CFM Meeting 24/6/49, Tito-Kremlin Conflict 2/9/49 and Propaganda Directed To or About Yugoslavia 1/9/50, www.foia.cia.gov)

There are also several examples of Soviet bloc “tourism” in which the suspicious sightseers took no apparent operational actions. For example, Czechoslovak “tourists” in Poland under Gomulka in 1956, “Bulgarian tourists” in Romania in 1968, and East German “tourists” in Romania (in and around Brasov) in 1987.

None of this proves anything about December 1989. However, it does prove that the concept of Soviet “tourists” was neither an absurd “fairy tale” nor a fantastic “myth” invented by Ceausescu. The insertion of Soviet intelligence and military personnel in the guise of “tourists” was eminently plausible precisely because Moscow had done it many times before. The Soviets had even done it before in Romania. By 1989 the precedent of Soviet “tourism” for ulterior purposes was well established.

[To be continued]

Romanian version at Adevarul.ro

Neoliberalismul, stadiul cel mai înalt al bolşevismului

Paul Klee, Angelus Novus

        

M-am format în ultimii douăzecisicinci  de ani ai regimului comunist din România.  Într-o lume ambiguă, pentru că răul este rareori perfect. Am încercat, cat am putut, să rezist  presiunilor exterioare. Lecturile, iubirea, prietenia sau credinţa  erau  enclave în care prezervam, uneori, cioburi din secreta, codificata avuţie a vieţii personale. Ma gândesc deseori la acea perioadă.

Astăzi, se bate mult apa în piuă pe tema unei aşa-zise „nostalgii paradoxale” după vremurile de atunci  şi care, impietează,  vezi Doamne, asupra imaginii sacrosancte a capitalismului corporatist  propovăduit  hegemonic, recte conform celei mai autentice tradiţii bolşevice.  În realitate, fenomenul este infinit mai profund decât dau de înţeles sociologii, analiştii şi alţi intelectuali preocupaţi de problemă. Fiindcă nu este vorba despre „nostalgia” profitorilor vechiului regim după nişte privilegii pierdute. Majoritatea acestora  nu are nimic de regretat, tocmai fiindcă a izbutit să-şi conserve poziţiile avantajoase în care se afla. Şi da, aşa cum s-a spus de nenumărate ori - totuşi nu îndeajuns, se pare  -  eşaloanele doi si trei ale fostei camarile comuniste s-au instalat şi s-au perpetuat continuu la conducerea României,  din 1990 şi până astăzi. O întreagă armată de prădători, legaţi între dânşii cu firele indestructibile ale diverselor complicităţi, unele dintre ele îngrozitoare, oameni fară nici un crez şi fără nici un alt scop decât acela al căpătuirii cu orice preţ. Şi-au schimbat ideologia ori de câte ori a fost necesar, iar atunci când n-au mai putut rezista din punct de vedere biologic, au trecut ştafeta în mâinile urmaşilor. S-au debarasat fără scrupule, ca de nişte martori inoportuni şi periculoşi, de oamenii care propovăduiau o stângă autentică, dar şi de aceia care împărtăşeau valorile dreptei, fiindcă puterea, întreaga putere, trebuia să fie, să rămână şi să se perpetueze numai  în  interiorul acestei nobile găşti constituite pe principiul eredităţii politice.

Într-adevăr,  oportunismul face parte din firea umana şi a existat dintotdeauna, în toate societăţile, fiind parte constitutivă a unor aspiraţii general omeneşti, până la un punct legitime şi de înţeles. Puterea distructivă a celor despre care vorbeam se explică, însă, atât prin numărul lor – un Rastignac, un Julien Sorel sau un Dinu Păturică fiind, la urma urmei, doar indivizi izolaţi care, la un moment dat,  dau dovadă de egoismul şi parvenitismul cel mai primitiv şi mai degradant cu putinţă - , cât şi prin provenienţă, ei nefiind pur şi simplu nişte oameni care, pornind de foarte jos, au reuşit, graţie lipsei de scrupule, dar şi unor însuşiri reale, să urce până în vârful scării sociale. Ba chiar dimpotrivă. Ei, sau părinţii lor, au fost vajnici gardieni marxist-leninişti, sau urmaşi ai  fostelor familii nomenclaturiste mai recente, intrate în afaceri imediat după 1990,  securişti aparţinând unor filiere diverse, care continuă să se caftească reciproc, reglând conturi vechi, numai de dânşii ştiute, dar şi  foşti informatori, amante, slugi credincioase, „intelighentzie” şi multe alte soiuri de plevuşcă - cu toate avantajele care decurgeau  din asemenea „poziţii” -,  pentru ca, ulterior, să devină nu doar „anticomunisti”,  ci chiar deţinătorii absoluţi ai monopolului anticomunismului.

Societăţii româneşti  i-au lipsit  anticorpii necesari respingerii ferme a unor astfel de oameni, privilegiaţi din capul locului prin faptul că, în 1990, deţineau deja banii şi puterea. Nici Occidentul nu i-a respins, ba chiar dimpotrivă, căci unde altundeva ar fi putut găsi parteneri de „afaceri”  mai cinici şi mai dispuşi la orice compromis? De altfel, am văzut cu toţii că aceia care nu au fost suficient de „receptivi” au fost sacrificaţi cu cruzime, în numele unei aşa zise „lupte”  împotriva corupţiei, aberantă prin arbitrariul ei, mult prea selectivă ca să poată fi percepută drept autentică de  către „publicul” neangrenat în jocurile politice şi  care încearcă să înţeleagă judecând altfel decât prin prisma îngustă şi meschină a intereselor de grup.

Generaţiile mai vârstnice îşi amintesc teoria „convergenţei celor două sisteme”, lansată imediat după  perioada Războiului Rece, prin anii ’60.  Întâmplător sau nu, această „convergenţă“ pare să se fi realizat, în sfîrşit, prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul  vechiului regim, dând, totdată, frâu liber vechiului dispreţ pentru „cei de jos“. Clasa conducătoare de acum este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă griji în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia. Soljenitân a avut încă o dată dreptate.

Imensa majoritate a societăţii româneşti  era, în 1990,  blocată mental între  informaţiile contradictorii, oferite de presa ceauşistă  şi , pe de altă parte, cele de la Europa Liberă,  adică între două soiuri de propagandă.  Dat fiind că ideologia comunistă a acţionat ca o instanţă de conservare a lumii sociale,  ca un îngheţ cvasi-generalizat, tranziţia n-ar fi trebuit să fie doar economică. Dar, la nivelul discursului oficial, nimeni sau aproape nimeni nu a vorbit explicit românilor despre implicaţiile noii orânduiri,   care presupunea o pluralizare a lumilor sociale şi, prin urmare, o emergenţă a unor multiple naraţiuni ale realităţii, aflate în competiţie unele cu altele. De asemenea, nimic despre sterilitatea lumii „postmoderne”  înspre care ne buluceam, plini de speranţe,  nimic despre barbaria masificării şi distrugerile pe care principiul subiectivist le provocase deja educaţiei, culturii şi politicii occidentale,  nimic despre consecinţele perverse ale orientării omului numai înspre sine însuşi: desprinderea sa de rădăcinile sale etice şi metafizice, laolaltă cu renunţarea, mai mult sau mai puţin conştientă, la orice sens.

„Elitele” noastre,  create  în perioada comunistă şi pricopsite tot atunci, tocmai graţie unui oportunism mai mult sau mai puţin discret, pe cât de arogante şi autosuficiente, pe atât de exclusiviste, lipsite de orice preocupare faţă de ceilalţi dar încurajând, nu o dată, explicit, abulia şi lipsa de anvergură, se aflau (şi continuă să se afle),  într-o stare de letargie mimetică, fără să aibă nici dorinţa, dar nici capacitatea de a intra într-un dialog real şi nu doar subaltern cu elitele politice şi culturale din Occident. Să ne mai uimească, atunci, atitudinea lor în cel mai bun caz dispreţuitoare, faţă de „problema” naţională, faţă de destinul României, faţă de ticăloşirea individului din ce în ce mai apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care, aşa cum spuneam, nu o mai înţelege? În schimb, uitând cine sunt şi de unde vin, iată-le devenite nu doar propagandişti exhaustivi ai anticomunismului devenit dogma de stat, ci şi comisari responsabili ai corectitudinii amintirilor, ceea ce mi se pare o impertinenţă care risca să le întreacă pe cele multe, anterioare.

Dincolo de toate astea  şi de foarte multe altele pe aceeaşi temă, România se află, însă,  într-un impas  imposibil de explicat exclusiv prin sărăcirea unei părţi însemnate a populaţiei. Dacă am face-o, ne-am coborî  la nivelul celor care, atunci când vorbesc despre comunism şi despre răul reprezentat de acesta, îşi amintesc cu precădere frigul, foamea, cozile şi  programele de televiziune explicând de ce, în opinia lor, acum „se trăieşte” infinit mai bine decât atunci. În opinia mea răul a fost perpetuat şi chiar amplificat în destule situaţii, unele dintre acestea neavând nicio legătură cu starea materială .

Aşadar, în contextul  unui din ce în ce mai atroce fundamentalism al pieţii,  a exaltării   divertismentului şi confortului, a expansiunii „culturii” timpului liber şi a distracţiei  împingând în surdină şi chiar neutralizând orice acţiune a criteriului moral, imensa majoritate a cetăţenilor României proaspăt ieşite dintr-un sistem care  îngrădise total accesul la informaţie, nu avea capacitatea de a înfrunta în cunoştinţă de cauză  „brava lume nouă” înspre care se bulucea cu destulă inocenţă. Membrii „proaspetei” clase politice erau fie tributari dogmelor şi ticurilor comuniste, fie cu totul ignoranţi şi puşi pe căpătuială. Cu foarte puţine excepţii, pe care le putem număra pe degetele de la o singură mână. Iar adevăratele elite pieriseră decimate în universul concentraţionar stalinist, sau fuseseră marginalizate şi împinse în derizoriu de către aparatul securităţii de partid şi de stat.

Se acreditează cu încăpăţânare ideea conform căreia noi nu am fi avut „luptători împotriva comunismului” şi nici dizidenţi comunişti. Un neadevăr cras, repetat cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună şi care nu serveşte decât celor care s-au substituit  celor două categorii mai sus pomenite, uzurpându-le până şi memoria. Cum fenomenul dizidenţei  a fost, practic, rupt în două de către lumea occidentală şi concomitent, tratat ca atare de „intelighentzia” de la noi,  dizidenţa dinainte de Soljeniţân a fost şi continuă să fie ignorată cu obstinaţie , ceea ce a dus la negarea  oricărei de forme de rezistenţă românească. De pildă, „iacobinii” zilei  de azi nu vorbesc aproape  niciodată despre lupta deznădăjduită a partizanilor din munţii României, a cărei durată a fost mai mare decât în orice altă ţară a „blocului sovietic”, ţinând până târziu,  în anii 57.

Dar iată cîteva dintre rândurile pe care i le scriau în aprilie 2006 (!) Monicăi Macovei, pe atunci Ministru al Justiţiei, doi dintre supravieţuitorii acestei rezistenţe, Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu şi soţia sa, Ana: „[…]Refuz să fac „plângere” la instanța de contencios. M-aș simți încă o dată insultată și umilită. Dacă țara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistența Anticomunistă, să-i caute în arhivele Securității pe cei morți și să ne contacteze pe cei care mai trăim. Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenței Anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deșartă. Voiam să se facă dreptate[…]” Şi încă: „Aceasta a fost declarația soției mele. În situația ei, eu, Ion Gavrilă Ogoranu, cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul țării. Astfel, soțiile luptătorilor Ioan Pop și Gheorghe Hașu, executați în rezistența făgărășeană, nu au reușit să aibă calitatea de soții de luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obțină în justiție calitatea de luptător în rezistență în lotul Dabija, din Munții Apuseni, pentru soțul ei Macavei Traian, și nici pentru ea, ca soție de luptător. Aceste femei trăiesc încă și pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiție. Fiica luptătorului Lupșa, din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de rezistență, n-a reușit să obțină pentru tatăl ei calitatea de luptător în rezistență, nefiind luată de nimeni în seamă. Și aș putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr țara dorește să-și reconsidere trecutul și să cinstească Rezistența, să ne caute ea pe noi, și nu să ne oblige să ne umilim în fața unor instanțe nepotrivite și nebinevoitoare.Cu stimă,Ion Gavrilă Ogoranu.”

În rest, cum spuneam,  mâncăm anticomunism pe pâine!

Desigur, se va spune că luptătorii din munţi au fost preponderent legionari şi că, aşa stând lucrurile, n-ar trebui să vorbim prea mult despre dânşii. Numai că rezistenţa partizanilor nu s-a creat pe „bazele”  vreunei ideologii de partid, ci a fost o rezistenţă eminamente naţională,  în rândurile căreia au fost primiţi,  în egală măsură, şi  liberali, şi ţărănişti, precum şi foarte mulţi dintre cei fără nicio apartenenţă politică,  ţărani  care pur şi simplu au refuzat cu obstinaţie să-şi „doneze” avuţia la stat şi care, conform obiceiului strămoşesc, s-au refugiat în codrii patriei, aşteptându-i, aşa cum ştim, pe americani.

Pe de altă parte , dar în aceeaşi ordine de idei, generaţiile medii şi cele vârstnice ştiu că „pericolul rusesc” în varianta lui sovietică de data aceasta, a însemnat pentru români o realitate istorică, astfel încât nimeni nu punea la îndoială politica şi strategiile de independenţă  începute încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, credibilitatea acestei politici majore româneşti cunoscând o culme în august 1968, când România a refuzat să participe la intervenţia militară în Cehoslovacia, iar Ceauşescu a ţinut faimoasa lui cuvântare de condamnare. Să fie oare o întâmplare faptul că aceiaşi gardieni ai memoriei colective, care se feresc să vorbească măcar despre eroismul partizanilor din munţi şi sacrificiul lor, cel mai adesea suprem, pentru  cauza naţională,  încearcă  să acopere de ridicol şi eforturile unui cercetător american, care după zeci de ani de studiu în arhivele „blocului sovietic” vine şi demonstrează cu o tonă de documente că, dincolo de  politica internă criminală şi imbecilă, conducătorii  României post-staliniste  s-au străduit din greu şi chiar au reuşit să păstreze independenţa ţării în faţa colosului sovietic?

Cărţile  istoricului american Larry Watts au fost, astfel, bagatelizate, „bârfite” sau aduse la un nivel de conversaţie comună, pigmentată cu niscaiva picanterii şi  terfelite, el însuşi fiind tăvălit prin noroi şi mânjit, doar aşa, ca să se înveţe minte… În aceste condiţii şi cu asemenea reacţii de anihilare rapidă, gesturile de eroism, de nobleţe, sau, pur şi simplu oneste,  nu pot  să sfârşească altfel decât în braţele derizoriului, scăldate din belşug în vorbe şi zâmbete răutăcioase, negru-invidioase sau doar viclene şi şugubeţe. Dar, oare, nu chiar asta se urmăreşte?  Nu pot să nu mă întreb când vom decide să nu mai plătim pentru ura de sine  a unora care n-au ştiut să fie curajoşi atunci când a trebuit şi care, drept urmare, desfiinţează atât oamenii cât şi faptele care le depăşesc statura pitică, precum şi pentru pretenţiile isteric-revanşarde ale urmaşilor foştilor cominternişti, convertiţi  la neoliberalism?

Dar, poate că  nicăieri nu s-a evidenţiat mai plenar mania demolatoare a clasei conducătoare postdecembriste, totala ei lipsă viziune şi anvergură, decât în maniera, surprinzătoare chiar şi pentru cei mai pesimişti, în care a fost deteriorat învăţământul. Pas cu pas, din schimbare în schimbare, tinerilor li s-a inoculat atât  ideea că orice referinţă la ideea naţională este ignobilă, neapărat dăunătoare  şi, bineînţeles, de obârşie „comunistă”, cât şi refuzul oricărei preocupări pentru universalitate, pentru cultura ataşată de viaţa spiritului, pentru vechile valori şi criterii etice .

A  educa un copil înseamnă a-l ridica la niveul omului, smulgându-l condiţiei sale iniţiale. În vechea Romă, tatăl  îşi legitima copilul ridicându-l de la pământ şi ţinându-l deasupra capului; el marca prin acest gest public intenţia de a-l creşte pentru a face din el  un om. Această recunoaştere simbolică arată că educaţia este o creştere de ordin spiritual, spre un scop transcendent. Or, şcoala de la noi, (atâta  câtă a mai rămas, deoarce copiii nu mai beneficiază demult de şanse egale şi nici nu  sunt selectaţi pe criteriul capacităţii, ci doar pe acela al bunăstării materiale a părinţilor), nu mai are drept scop formarea omului, ci dizolvarea lui. Aşa zisele reforme succesive nu au îmbunătăţit deloc situaţia de dupa 1989, ba tocmai dimpotrivă. Mărginindu-se la sfera pragmatică, în detrimentul exigenţei  practice a educaţiei, diriguitorii învăţământului postdecembrist au privat copiii de orice scop şi de orice sens. Ei nu mai ştiu de ce merg la şcoală şi nu mai au nicio deschidere înspre ceea ce îi depăşeşte. Ideea educaţiei ca scop moral, dimensiunea ei cea mai înaltă, aşadar, a dispărut cu desăvârşire, iar rezultatele sunt din ce în ce mai vizibile. Este cât se poate de evident că societatea neoliberală  nu are nevoie de cetăţeni responsabili şi nici de oameni întregi, formaţi, ci doar de mulţimi de indivizi atomizaţi, izolaţi, „persoane care devin unităţi într-un rezervor inepuizabil de unităţi asemănătoare”  (E. Wyschogrod, Spirit in Ashes).

A trecut deja un sfert de secol de când  suntem sufocaţi de un spaţiu public parazitat  permanent de un  discurs violent ideologizant, exclusivist, intolerant şi„elitist” în aparenţă, în realitate de o imensă meschinărie şi mizerie morală, menţinut şi  revigorat periodic prin intermediul unor  tactici şi strategii tipic staliniste. În condiţiile în care ideea de spaţiu public al unei democraţii presupune conştiinţă responsabilă asupra faptelor de importanţă supraindividuală; manifestare liberă şi critică în toate evenimentele ce se asociază apărării şi prezervării unor valori fundamentale cum ar fi viaţa semenilor, demnitatea, dreptatea, fericirea, proprietatea; asumarea firească a unor acte de curaj când este vorba despre încălcarea unor drepturi inalienabile ale celorlalţi; promovarea solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă, boală, dizabilitate, sărăcie; comportament generos şi altruist. Nimic din toate acestea la noi.

Vreau să accentuez  că dincolo de subordonarea  dreptului si a moralei faţă de absolutul puterii, în pofida multiplelor valenţe mai mult sau mai puţin modificate ale unui orizont de gândire în care adevărul contează prea putin, a mult prea uzitatului dicton „scopul scuză mijloacele”, graţie căruia politica de la noi este asimilată unui calcul egoist al situatiilor, sau chiar unei „descurcări” în complexitatea inevitabilă a stărilor lumii, toate acestea devenite tipice acestor vremuri de modernitate târzie,  rămâne legitimă, mai presus de orice,  năzuinţa românilor de a supravieţui ca naţiune. Pierderea memoriei este cea mai rea tragedie care i se poate întâmpla unei colectivităţi, fiindcă este inevitabil urmată de pierderea reperelor şi a încrederii în viitor.

Există un tablou al lui Klee, Angelus Novus, care reprezintă un înger cu ochii larg deschişi, cu aripile desfăcute şi faţa întoarsă înspre trecut, identificat de Walter Benjamin şi, pe urmele sale, de Paul Ricoeur ca fiind îngerul istoriei. Ar vrea să zăbovească, să trezească morţii şi să-i adune pe învinşi. Dar o furtună puternică îl impinge fără încetare înspre viitorul caruia ii intorsese spatele, în timp ce, în jurul lui, ruinele cresc pînă la cer. O alegorie despre tîlcul major al istoriei, care depinde de fiecare om în parte şi de toţi la un loc, încercînd să dea o urmare evenimentelor trecutului, dincolo de straniul şi neliniştitorul „orizont al fugii“, sugerat şi de tabloul lui Klee.  Amnezia duce la paralizie, la neputinţă şi la moarte. Este util să întorci capul înapoi, ca să măsori drumul străbătut, ca să-ţi evaluezi atât izbânzile cât şi, mai cu seamă, greşelile. Un popor care îşi pierde istoria se condamnă la a nu mai avea viitor. Pentru că viitorul îşi extrage forţa din memoria colectivă. Numai memoria ne permite să ne integrăm în ciclurile timpului.

Altminteri, Îngerul Istoriei, întorcînd spatele viitorului, nu poate decât să privească  la nesfârşit, cu inima strânsă şi cu aripile întinse, mormanul de dărâmături care se ridică până la cer.

A trecut deja un sfert de secol de când  suportăm o clasă politică lamentabilă şi suntem sufocaţi de un spaţiu public parazitat  permanent de un  discurs violent ideologizant, exclusivist, intolerant şi„elitist” în aparenţă, în realitate de o imensă meschinărie şi mizerie morală, menţinut şi  revigorat periodic prin intermediul unor  tactici şi strategii tipic staliniste. În condiţiile în care ideea de spaţiu public al unei democraţii presupune conştiinţă responsabilă asupra faptelor de importanţă supraindividuală; manifestare liberă şi critică în toate evenimentele ce se asociază apărării şi prezervării unor valori fundamentale cum ar fi viaţa semenilor, demnitatea, dreptatea, fericirea, proprietatea; asumarea firească a unor acte de curaj când este vorba despre încălcarea unor drepturi inalienabile ale celorlalţi; promovarea solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă, boală, dizabilitate, sărăcie; comportament generos şi altruist.

Nedeea Burca