În
măsura în care orice sistem financiar este în mod endogen instabil,
ameninţarea unei noi crize economice se află mereu la orizont. Vremea
soluţiilor ortodoxe a trecut, dar noi opţiuni pot fi explorate în zona
economiei heterodoxe. De la necesitatea proiectului unei noi Bănci de
Dezvoltare Română, aflată în proprietatea statului, până la problemele
şi strategiile stângii europene, trecând prin complexităţile sistemului
financiar, Cornel Ban face un tur de forţă prin cele mai dezbătute
chestiuni de economie politică de la ora actuală. Invitaţia este una de
înţelegere în profunzime a economiei şi categoriilor sale şi ireverenţă
faţă de economiştii cu diplomă.
Cornel Ban este lector în economie politică internaţională la
Copenhagen Business School. A fost Reader în economie politică
internaţională la City University of London, asistent universitar la
Boston University şi cercetător postdoctoral şi lector la Brown
University. Are un doctorat în politologie obţinut la Universitatea
Maryland. A deţinut prestigioase poziţii de cercetare şi predare,
publicând în serioase reviste de specialitate şi volume colective. Este
autorul cărţilor Rulling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local
(Oxford University Press, 2016) şi Dependenţă şi dezvoltare. Economia
politică a capitalismului românesc (Editura Tact, 2014). A colaborat cu
reviste precum Foreign Affairs, Institute for New Economic Thinking
Blog, Washington Post/Monkey Cage, Boston NPR – Cognoscenti, Ziarul
Financiar, ş.a. A fost distins cu numeroase premii precum Book of the
Year Award de la British International Political Science Association,
International Political Economy Group în 2017, Pratt Career Development
Professorship de la Boston University, Outstanding Advisor Award oferit
de Brown University în 2010 şi Block Fellowship de la University of
Maryland pentru 2004-2005. Este coautor, cercetător şi autor în multiple
granturi de cercetare internaţionale.
Cornel Ban
SINTEZA: Alfabetizarea economică – o temă pe care ai deschis-o în
ultima ta intervenţie publică din Cluj. Care este miza unui astfel de
proiect? Mai mult, nu crezi că asta ar putea descuraja şi mai tare
indivizii de la participarea politică? Adică, prevalându-se de lipsa
unei cunoaşteri tehnice a domeniului economic, nu există pericolul să se
retragă şi mai tare din dezbaterile despre economie şi politică?
Cornel Ban: Nu, şi sunt două motive. Primul motiv este că experienţa
istorică, prin care diverse formaţiuni politice de stânga, şi nu numai,
de pildă, sindicatele creştin-democrate îşi asumau o infrastructură de
educaţie economică pentru membrii lor, au reuşit să genereze o bază
socială alfabetizată în ceea ce înseamnă mecanismele reale de
funcţionare ale economiei de piaţă şi, deci mobilizată pe teme economice
de importanţă sistemică. Până la urmă, această mobilizare ne-a dat în
anumite ţări europene nişte forme de capitalism cu faţă mai umană decât
înainte. Al doilea motiv este că sugestia pe care o fac eu de respingere
a econofobiei vine de la cineva cu o diplomă în filologie engleză şi a
doua diplomă în drept. Prima dată când am deschis un manual de economie a
fost în America, la doctorat. Unde nu am făcut nici acolo un doctorat
în economie, ci în politologie, şi am luat câteva cursuri în economie,
nu critică, ci ortodoxă, de la Facultatea de Economie a Universităţii
Maryland. Unul dintre lucrurile foarte simple pe care le-am înţeles de
acolo, care e şi un sfat pentru un filolog sau antropolog şi care îşi
doreşte să se alfabetizeze economic, să devină mai informat şi să spună
ceva care să aibă dinţi în raport cu ordinea existentă, este citirea pe
adâncime a presei financiare. În mod regulat, cu un dicţionar economic
online. Este cel mai prietenos mod de a te alfabetiza şi o investiţie
într-un manual bun de economie heterodoxă. Sunt multe disponibile online
şi foarte bune, dar care presupun efort rezonabil şi de citit lucruri
pe sub mână. Eu însumi, formându-mă astfel (alături de privilegiul de a
audia cursuri cu Carmen Reinhart la Economie la Maryland), am ajuns la
punctul în care nu am nicio inhibiţie de acest gen, după nişte ani, de a
scrie un raport oficial despre Banca Europeană de Investiţii sau despre
sectorul financiar nebancar global pe partea tehnică, de pildă. Mulţi
din mandarinii economiei (gen Adair Turner, fost supraveghetor-şef al
City-ului londonez) petrec mai mult timp cu sociologi, economişti
heterodocşi şi politologi decât cu confraţii lor. Un al treilea motiv
este acela că fix în inima capitalismului financiar global, o diplomă în
umanioare şi ştiinţe sociale este o recomandare foarte bună pentru a
lucra în industria financiară, cât şi în cea tehnică. De altfel, marile
inovaţii în fintech, în creativitatea pieţelor astea de derivative, dar
şi în industria IT, o spune Steve Jobs însuşi, îşi datorează
efervescenţa unor absolvenţi de umanioare din departamente americane
foarte critice în raport cu capitalismul. Ideea că trebuie să fii
economist ca să spui ceva autorizat sau relevant este ridicolă, o formă
de protecţie a frontierei disciplinare făcută de economişti
(atotputernicul minister german de finanţe nu e format în majoritate din
economişti, ci din jurişti).
Aş insista, în acest sens, pe patologiile profesionale ale
economiştilor de formaţie ortodoxă, care şi-au setat disciplina într-o
direcţie care se aseamănă mai degrabă cu econometria pură, decât cu o
analiză sofisticată a realităţii empirice a economiei contemporane
(ştiaţi că modelele macroeconomice de dinainte de criza din 2009 nu
aveau în ele variabila numită „sector financiar”? Pe bune!). Iar
studiile doctorale în economie sunt, tot mai mult, lipsite de valoare
reală în analiza economică de care are nevoie un guvern, cu excepţia
unor zone mai reflexive ale disciplinei (economiştii de la Banca Angliei
sau sucursala Fed-ului din Boston, de pildă). De aceea, una dintre cele
mai importante minţi de la Banca Angliei, cu referire specială la
Autoritatea de Analiză Monetară şi Statistică a Băncii Angliei, Andy
Haldane, este un tip fără doctorat în economie, dar care a înţeles la un
nivel extrem de critic (aproape heterodox) şi de biologie evoluţionistă
aproape, sursa instabilităţii sistemice a sistemului financiar şi a
scris articole în revista Nature despre aşa ceva, nu într-o revistă de
economie. Invitaţia mea este de a fi ireverent în raport cu economiştii
cu diplomă (care, iată, au creat şi legitimat forme de a înţelege
economia ce au dus la dezastrul financiar din 2008), dar cultivând şi
forme serioase de autoeducare. Până la urmă, atâta timp cât trăim sub
imperativele unei ordini economice complexe din punct de vedere tehnic, a
fi cetăţean înseamnă a fi alfabetizat în funcţionarea ei.
– Sunt voci din spaţiul analizei critice care avertizează în legătură cu o nouă criză economică. Tu ce crezi, vine criza?
– Da, normal. Adică, dacă vii dintr-o perspectivă keynesiană
heterodoxă, sistemul financiar este în mod endogen instabil, atâta doar
că nu ştim când se apropie explozia. Nu suntem însă complet blocaţi în
incertitudine. Hyman Minsky ne spune că sistemul financiar are o
tendinţă înnăscută să balanseze între robusteţe şi fragilitate, tocmai
pentru că perioadele de stabilitate dau o stare de automulţumire, uitare
faţă de trecutul traumatic şi încurajează asumarea de riscuri excesive
în piaţă. Suntem, cred, într-o astfel de perioadă de relaxare
periculoasă. Reglementarea sistemului financiar s-a făcut foarte timid,
ca să mă exprim politicos. Băncile au fost ceva mai reglementate decât
sistemul nebancar, lăsat aproape complet dereglementat şi acum, nici
pomeneală să aruncăm o plasă peste el. E un sistem neasigurat, extrem de
fragil şi extrem de concentrat în câteva instituţii financiare mari şi
care în 2013 valora mai mult decât PIB-ul întregii omeniri. O bancă are
asigurare, linii de finanţare la BNR pentru că are depozite acolo. Un
fond de investiţii, un fond de pensii sau un fond speculativ/de risc nu
au aşa ceva. To make it worse, băncile mari reglementate se mişcă şi ele
în umbră, împinse de o combinaţie de factori precum arbitrajul de yeld,
reglementare şi taxe pentru a se angaja în securitizare (sau
transformarea împrumuturilor în valori care ar putea fi comercializate)
şi pieţele repo (pieţe wholesale unde instituţiile financiare strâng
fonduri folosind valorile drept garanţii bancare). Capitalismul
financiar în care trăim este unul în care hiperactivismul băncilor
centrale este permanent şi, deci, la ani lumină de ce spune doxa
neoliberală antiintervenţionistă. E un sistem asistat social de
instituţii publice ca trezoreriile statelor cu bonitate şi băncile
centrale sistemice, ca să simplificăm, dar care nu au nici ele resurse
nelimitate să tot facă salvări de trilioane la 12-20 de ani. Unde mai
pui că acum Banca Mondială ne bagă pe gât ideea că acest sector
financiar fragil este noul miracol al dezvoltării, idee extrem de
nefericită, aşa cum arată profesoara şi compatrioata noastră Daniela
Gabor în Financial Times. Factorii de creştere ai shadow banking-ului se
găsesc la ambele capete ale spectrului inegalităţii sociale. La un
capăt avem populaţia îngustă a agenţilor bogaţi în lichidităţi, care
generează cantităţi mari de bani şi caută investiţii sigure. La celălalt
capăt găsim o creştere a cererii de credit de către o populaţie
generală, săracă în lichidităţi, care trăieşte o mobilitate inferioară
şi/sau venituri stagnante. În această lume, instituţiile shadow
banking-ului au permisiunea de a se comporta ca rentieri, deoarece
politicile băncii centrale extind plase de siguranţă băncilor shadow,
care ajung să reprezinte o formă de rentă reglementată. Aceste plase de
siguranţă nu sunt, aşadar, acele mecanisme directe şi apolitice precum
ne lasă economiştii să credem. De fapt, ele sunt forme problematice de
stratificare instituţională, generate de opţiuni politice specifice
legate de modul în care trebuie gestionate în general relaţiile
stat-piaţă şi în mod specific alocarea de credit. Cea mai eficientă
soluţie economică pentru a redresa acest dezechilibru structural nu este
atât mai buna reglementare a shadow banking-ului, ci politicile
macroeconomice care redistribuie bogăţie pe scară largă.
Totuşi, redistribuţia prin intermediul unui canal fiscal este
complicată. Principala cauză, iarăşi, este shadow banking-ul care
scurtează braţul fiscal al statului. Majoritatea entităţilor de shadow
banking sunt înregistrate în paradisuri fiscale, şi astfel ascunse, ele
putând modifica magnitudinea, sincronizarea şi caracterul expunerii la
puterea statului a taxelor individuale şi ale corporaţiilor, schimbând
ce, unde şi dacă o taxă trebuie recoltată. Cei care militează pentru
austeritate ar trebui mai întâi să dea piept cu faptul că cealaltă
opţiune este să taxezi în mod progresiv marea bogăţie, reciclată legal
prin intermediul canalelor shadow banking-ului în paradisuri fiscale. Pe
scurt, fără acest sector financiar, nici furişarea profiturilor din
faţa fiscului nu ar fi atât de răspândită.
În ciuda dezastrului din 2008, azi, puţine lucruri sunt cunoscute
referitor la faptul că alte instituţii shadow au beneficiat de mai
puţină presiune de reglementare, mai mult, ne vedem întorcându-ne la o
viziune benignă asupra inovaţiei financiare în sistemul de reglementare
internaţional, dacă şi cum au regândit statele rolul lor în viaţa
financiară sau cât din implementarea reglementărilor existente a fost
afectat de nivelurile inegale de capacitate administrativ-birocratică şi
expertiză în rândul elitelor care lucrează pentru macroprudentele
agenţii de supraveghere. Putem face ceva pentru a întârzia un alt
dezastru şi cu tendinţa adiacentă de a-i pedepsi pe cei mai slabi?
Răspunsul depinde de rezultatul luptelor în interiorul statelor
împotriva inegalităţii şi între cei care clamează cunoaştere întemeiată.
Un alt subiect care ar trebui discutat la stânga este natura
proprietăţii în sistemul bancar. Toate ţările cu competitivitate mare la
export (Germania, China, Coreea de Sud) se bazează pe bănci de stat
foarte mari. Foarte mare însemnând aici minim o treime din sistemul
bancar. Aceste bănci au un mandat politic defalcat pe departamente
speciale, care reflectă priorităţile de dezvoltare economică decise de
priorităţile momentului şi care nu sunt finanţate adecvat de sectorul
privat. De exemplu, în Germania, KfW ţinteşte finanţarea pentru locuinţe
accesibile, cercetare, digitalizare, mediu (este responsabilă pentru
boom-ul în locuinţe cu amprentă energetică scăzută şi energie solară),
transport public, IMM-uri. KfW este o instituţie bancară publică a
guvernului, care se finanţează de pe pieţele de capital, dar cu garanţia
dată de statul federal şi, deci, se împrumută foarte ieftin. Întrucât
KfW nu este sub presiunea de a da dividende uriaşe acţionarilor privaţi,
îşi permite să dea împrumuturi la dobânzi mai mici decât băncile
comerciale private. Conform revistei Forbes, este cea mai sigură bancă
din lume, ceea ce se întâmplă în condiţiile în care consiliul său de
supraveghere are nu doar membrii ministerelor economice şi patronatelor,
ci şi ai centralelor sindicale care împing pe agendă problematica
locuirii şi a slujbelor bine plătite din sectoarele de nişă ale
viitorului. Oricum te-ai uita la această instituţie elementară a
economiei politice germane, numai neoliberalism pur si dur nu este.
La fel, nu ai cum să înţelegi succesul Coreei de Sud fără a ţine cont
de banca lor de dezvoltare. O ţară subdezvoltată în raport cu România
în 1970, a ajuns a şaptea putere economică a lumii acuma… A ajuns să le
sufle în ceafă japonezilor pe piaţa americană de maşini. Ori ţările din
Europa de Est care au redus dezbaterea economică la stadiul „statul e
rău” şi „sindicalismul e mineriadă” ajung să-şi plângă acum condiţia de
periferie, pentru că (excepţie făcând Polonia) nu mai au această pârghie
a băncii publice de dezvoltare. Ăsta e motivul pentru care noi, în
Cluj, avem tramvaie din Polonia, finanţate de această bancă, pentru că
au grijă de acest proiect, creat de această Bancă de Dezvoltare
poloneză, de împrumuturi pe termen lung, în care îşi asumă riscurile din
inovaţia tehnologică, iar atunci muncitorul polonez de la fabrica de
tramvaie poate fi plătit mai bine, pentru că Banca de Dezvoltare dă
firmei sale finanţare pentru inovaţie în zona motoarelor electrice de
calitate. La următoarea criză, naţionalizarea de bănci (inevitabilă, o
ştim din ultima criză) trebuie să fie baza unei bănci de dezvoltare
mari.
În momentul în care, să zicem, băncile greceşti din România vor intra
în colaps, în loc să le vindem la Banca Transilvania, să fie preluate
de Eximbank, care ar putea să devină bancă de stat, un 15-20% din
activele totale din sistemul financiar românesc. Obiecţia că nu, statul
nu poate că e corupt, e obositoare. Brazilia, o ţară cu o corupţie
arborescentă, are de decenii o bancă de stat enormă care e în Forbes
100, are un portofoliu de împrumuturi mai mare decât Banca Mondială şi e
o insulă de excelenţă într-o mare de haos administrativ. Brazilia a
ajuns de la exportatorul de cafea în ţările cu risc, la exporturi de
avioane şi alte bunuri cu valoare adăugată mare, în principiu datorită
acestei bănci. La brazilieni, când a venit criza mare în 2009, banca
asta a mărit împrumuturile, în timp ce băncile private le reduceau
creând instabilitate foarte mare, intervenţia BNDES dând economiei un
airbag necesar. Deci poţi să ai nişte pârghii şi contrapârghii, chiar în
interiorul sistemului capitalist, în termenii lui, care să protejeze
societatea un pic mai mult. Nu înseamnă transformare sistemică, dar e o
bază materială a unei coaliţii sociale progresiste şi culmea e că, până
acum, şi Comisia Europeană cere aceste bănci în statele membre, pentru
că ele sunt cei mai buni intermediari ai sutelor de miliarde de euro de
la Fondul Juncker, acest New Deal european, din care noi nu am reuşit să
atragem decât mărunţiş, şi acela intermediat de Arcelor Mittal!
– Dacă aşa stau lucrurile, iar aceste propuneri de bun-simţ sunt
fezabile şi dezirabile, de ce nu au ele loc? Există motivaţii ideologice
în spatele unor practici economice non-ideale? Pe scurt, de ce nu mai
avem o bancă centrală de dezvoltare de stat?
– Am scris în Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a
capitalismului românesc (Cornel Ban, Editura Tact, Cluj Napoca 2014). Am
spus şi acolo că este vorba despre indigenizarea unui neoliberalism
feroce, prost informat, auto-culpabilizator, autoorientalist,
distructiv. Şi care nu este un dat. Sunt ţări din Europa de Est care
nu-l au şi alte ţări care îl au. De pildă, slovenii nu îl au. Dincolo de
discursul jurnalistic despre terapia de şoc, Polonia a tăcut şi a ţinut
în proprietate publică foarte mulţi piloni esenţiali ai economiei,
piloni din păcate mobilizaţi actualmente de un proiect politic
reacţionar. În Cehia, de pildă, au un sistem foarte bun de redistribuţie
socială, foarte progresist. Cu sărăcie mică, cu inegalitate mică. (Deşi
trebuie mereu să fim atenţi la cifre când vorbim despre inegalitate în
Europa de Est, pentru că aceasta se datorează faptului că adevăraţii
proprietarii de capital nu locuiesc în ţările astea, iar astfel
inegalitatea este mai mică, dar doar în mod artificial). Oricum este un
dat că riscul de sărăcie şi excludere socială în ţări ca Cehia şi
Slovenia este la nivel de Scandinavia. Ideea facilă, răspândită şi la
stânga românească nombrilistă, că postcomunism înseamnă, în mod necesar,
neoliberalism feroce, sărăcie de masă, precarizare totală ţine în
Rusia, Ucraina, Romania, Bulgaria, Letonia, dar nu peste tot. Situaţia
de la noi este rezultatul acestei indigenizări a unei ideologii, care a
căpătat forme extrem de fundamentaliste dublate de neomedievalism
instituţional şi care, cu puţine excepţii, nu are apetenţă la a-şi
actualiza ideologia economică măcar în raport cu, să zicem, FMI-ul.
Dreapta are o problemă de informare şi provincialism intelectual până la
urmă. Refuză să citească analize comparative. Rămâne la replici de
tipul „teoria sau manualul spune că“. Manualul e un punct de plecare,
însă analiza comparată cu sisteme cu care eşti în competiţie în
contextul globalizării, este altceva şi nu este favorabilă
fundamentalismului pieţei.
În cartea mea, Ruling Ideas. How Global Neoliberalism Goes Local
(Cornel Ban, Oxford University Press, Londra 2016), am discutat, prin
comparaţie cu Spania, şi despre elita care face politici publice în
România. Mă refer aici la elita tehnică. (Există şi elita netehnică,
amatoristă, foarte bine reprezentată si ea.) Elita respectivă nu este o
elită cu doctorate grele la LSE, unde şi, dacă ai studia cu un economist
ortodox, după ce te întorci acasă în ţara ta şi ai probleme concrete de
rezolvat, care nu intră în modelele macro cu care ai lucrat in Londra,
totuşi vii cu un statut, care îţi dă încrederea profesională să fii în
dezacord informat (nu retoric, cu tulnice şi iţari) cu, să zicem, Camera
de Comerţ Americană sau FMI. În Spania a fost exact invers. Spania şi-a
trimis oamenii la doctorate în cele mai bune şcoli din lume încă de pe
vremea lui Franco şi asta le-a dat o reflexivitate intelectuală mai mare
când erau la timonă în banca centrală, Ministerul de Finanţe,
Trezorerie. Când a izbucnit criza la ei în 2007, principalii consilieri
de politică economică ai premierului şi care aveau acel profil extrem de
cosmopolit erau practic keynesieni asumaţi.
– În ultima ta apariţie publică, aici la Cluj, spuneai că te-ai
săturat de acest discurs conform căruia România este o ţară săracă. Ai
şi prezentat o serie de date referitoare la diverse aspecte ale
dezvoltării economice, care pictează un alt tablou decât acela al unei
sărăcii economice generalizate. Aşadar, poţi să prezinţi această
realitate materială a economiei, dar să o şi pui în oglindă cu ideologia
din jurul acestei realităţi?
– Există oare o relaţie de corespondenţă, de izomorfism între
ideologie şi baza materială a capitalismului românesc? Eu unul văd un
ecart si nu o corespondenţă. În sensul că, ideologia dominantă a
structurii materiale nu mai cere acum neoliberalism debordant.
Contradicţia asta între structură şi suprastructură vine pe trei
niveluri. Primul nivel este cel al hemoragiei demografice. Actualmente,
expansiunea capitalului în România are ca principală piedică lipsa de
corpuri umane disponibile. Cele care sunt disponibile, din pungi
geografice de sărăcie, cam 400.000 de oameni, din locuri precum
Teleorman, unde avem o rată a şomajului de 8%, aceia nu pot veni în Cluj
din cauza faptul că nu îţi pot permite chiria. Ori neoliberalismul
românesc pur si dur zice că piaţa imobiliară şi nu bugetele publice se
ocupă de problema locativă. Deci nici vorbă de locuinţe sociale şi de
serviciu. Că acelea sunt pentru categorii extreme, nu pentru forţă de
muncă care se relochează. Aşadar, avem un plafon în zona braţelor de
muncă disponibile. Ideologia necesitată de baza materială a expansiunii
capitalului românesc de fapt cere mobilitate, locuinţe sociale şi
transport public bun, nu bazat pe piaţă imobiliară şi pe maşini
personale.
A doua limită a expansiunii capitalului românesc este reprezentată de
un sistem financiar dependent de priorităţile şi panicile „băncilor
mamă“ din Europa, mai degrabă decât de majoritatea băncilor noastre.
Dar, aceste priorităţi nu se suprapun neapărat cu imperativele
capitalului local. Aşadar, în timp ce în 2000 sectorul manufacturier a
primit 56% de credit, în 2008 acest procent a ajuns la 20, depăşit de
creditul pentru gospodării şi sectorul de servicii, restul fiind
finanţat de resursele proprii ale companiilor şi accesul la băncile
mamă. Contrastul cu finanţarea răbdătoare oferită de băncile de
dezvoltare publică din Germania este pregnant. Mai degrabă decât să îşi
ia finanţarea de la băncile „locale“, ei fie s-au autofinanţat, fie
şi-au adus propriile linii de credit. Până în 2008, împrumuturile
extra-frontaliere între bănci au ajuns la 14% din totalul creditului
pentru corporaţii, iar statisticile băncii centrale confirmă că, între
2008 şi 2017, creditul către firme nonfinanciare se afla într-un trend
de declin constant, cu titluri guvernamentale în creştere, iar
împrumutul către gospodării reprezentând mai mult de jumătate din
totalul de împrumuturi non-guvernamentale. Gândiţi-vă că un studiu pe
11.000 de firme, efectuat de BNR în 2018, a relevat că doar 20% dintre
ele au folosit sectorul financiar pentru a se finanţa, cauzele citate
fiind nivelul taxelor şi garanţiilor bancare. Mai mult, împrumuturile
corporaţiilor domestice de la băncile încorporate în străinătate şi de
la sediile corporaţiilor bazate în străinătate ale firmelor de împrumut
domestice au crescut cu 40% între 2007 şi 2017 (în valoare de 36,7
miliarde de euro), cu două treimi din acele împrumuturi provenind de la
cele din urmă. Într-adevăr, de la Marea Criză Financiară, datoria
străină între subsidiarele firmelor multinaţionale şi firmele mamă s-a
dublat, ajungând la 26,8 miliarde de euro în 2017. În contrast,
împrumutul corporativist domestic de la sectorul financiar român a fost
de 24 de miliarde de euro în 2017.
Simplu spus, „economia reală“ a României depinde mai mult de
împrumuturile între companii în interiorul firmelor multinaţionale decât
de întregul sector financiar domestic. Aceasta este o măsură de
dependenţă investiţională, dar şi una de vulnerabilitate financiară. Din
2010, majoritatea datoriei corporativiste străine a fost pe termen
scurt şi a avut o contribuţie critică la creşterea datoriei externe
totale pe termen scurt, în 2018, la 90% din nivelul înregistrat la
vârful crizei financiare în 2008.
Ideologia neoliberală despre privatizare, superioritatea intrinsecă a
capitalului privat şi aşa mai departe nu se mai potriveşte azi cu
necesitatea de a muta economia spre producţia de nişă şi inovaţie, unde
ai nevoie de capital răbdător, cu împrumuturi pe termen foarte lung şi
risc mare, eventual date de o bancă de dezvoltare publică, funcţionând
ca un angelic investitor gigant, dar şi cu un mandat social şi de mediu
foarte activ. Baza de cercetare industrială a ţării noastre a fost
eviscerată în 1990 prin intermediul valurilor de tăieri bugetare şi
privatizări. În consecinţă, între 1990 şi 2014, numărul de invenţii
certificate a scăzut de cinci ori, iar în 2018, avocaţii specializaţi în
protecţia inovaţiei au descoperit că în medie inovaţia se sprijină mai
mult pe eforturile unor indivizi eroici, mai degrabă decât pe structuri
organizate, precum platformele de cercetare şi dezvoltare. În ceea ce
priveşte investiţia străină directă, aceasta tinde să se concentreze pe
utilizarea forţei de muncă locală cu preţ moderat, lăsând operaţiunile
de cercetare şi dezvoltare în alte locuri. Capitalul domestic este şi
mai puţin înclinat să investească în inovare. În general, din 2008
încoace, partea de cheltuieli pe cercetare şi dezvoltare a sectorului
privat este de aproximativ o zecime raportat la acele ţări occidentale
unde manufactura are o pondere similară din PIB, precum Austria sau
Suedia. În timp ce cheltuiala medie pe cercetare şi dezvoltare din PIB a
ajuns la 2% în UE (cu maxime de 4% în Suedia şi Finlanda), în Romania
este de aproximativ 0,5%, un nivel similar cu cel al DME-urilor poloneze
şi slovace, dar la jumătate faţă de Ungaria sau Republica Cehă. Chiar
şi la acest nivel scăzut, cheltuielile cu inovaţia cad mai mult pe seama
sectorului public. În timp ce mai mult de jumătate din cercetare şi
dezvoltare în UE este făcută de firme private, în România acest procent
este de doar 23%, cu cea mai mare parte de cercetare şi inovare
originând în sectorul public, unde doar 12% dintre directorii români
consideră că dezvoltarea unui ecosistem de inovaţie care să genereze
creştere ar trebui să fie o prioritate pentru guvern. Resursele
alternative pieţei de finanţare a cercetării şi dezvoltării întârzie să
apară, iar Bursa de Valori din Bucureşti a eşuat să promoveze equity
finance sau finanţarea de proiecte la un nivel adecvat. Capitalul de
risc pentru start-up-uri a trecut de la un nivel aproape inexistent în
2018 la un nivel aproape nesemnificativ în 2018. Spre deosebire de
România, în Slovenia putem vedea că investiţia privată în cercetare şi
dezvoltare este apropiată nivelului din SUA sau din ţările nordice.
Pentru a ieşi din această încurcătură, avem nevoie de mai mult stat, nu
mai puţin, mai multă coordonare şi mai puţină naivitate despre piaţa
liberă.
– Vrei să închei în aceşti termeni pesimişti? Ai spus că avem o
totuşi fereastră de 10-15 ani în care mai putem schimba lucrurile. Ce-i
de făcut?
– Pentru stânga, parametrii viitorului se discută în primul rând în
termenii condiţiilor de viaţă ale celor ce trăiesc din salariu, precum
şi ale celor care din considerente de vârstă sau condiţie fizică sau
psihică nu pot fi angajaţi. Din acest punct de vedere, atâta timp cât
trăim jalonaţi de un sistem capitalist global, lucrurile sunt clare:
dacă nu ai resurse naturale scumpe sau nu eşti paradis fiscal, aceste
condiţii de viaţă nu se pot îmbunătăţi semnificativ fără o masă
salarială tot mai bine pregătită şi mai sănătoasă, un stat administrativ
capabil şi un capitalism structurat pe adâncime de dialog social.
Să le luăm pe rând. Primo, cu privire la muncă, dacă lucrurile
continuă pe actuala tendinţă de subfinanţare şi/sau privatizare a
bunurilor publice, în 15 ani vom avea foarte probabil următorul cerc
vicios: un procent foarte mare de oameni fără studii terminate trăind în
general ca migranţi transnaţionali, operând în sectoarele informale sau
precare din Occident, un procent mare cu diplome, dar neangajabili în
sectoarele cu valoare adăugată mare şi o categorie numeroasă lăsată
complet în afara oricăror sisteme de educaţie. Toţi vor fi lăsaţi pe
plase sociale reziduale, de supravieţuire în condiţii nedemne, cu
expunere enormă la boală şi bătrâneţe şi trăind într-un stat în care
decenii de neglijare a capacităţii de a colecta impozite, în paralel cu
rentele fiscale date celor puternici, va însemna lipsa totală de
speranţă pentru ei. Pe fondul incapacităţii funciare a municipalităţilor
de a face din transportul public principala platformă a mobilităţii
precum şi a inapetenţei lor de a face o prioritate din locuirea
accesibilă prin investiţii dramatice în locuinţe de serviciu şi sociale,
alocarea resurselor umane disponibile va fi şi mai ineficientă decât
acum, în oraşe segregate, blocate de trafic si cu preţuri aiuritoare la
costul locuirii în zonele cât de cât viabile. Şi cercul vicios se
lungeşte: după treizeci de ani în care a scos rate de rentabilitate
duble faţă de media occidentală, capitalul mobil se va scurge treptat
spre următoarea destinaţie, arătând cu degetul spre forţa de muncă prea
nepregătită, bolnavă şi decimată de migraţie de masă, îmbătrânire şi
navete absurde. În consecinţă, statul va avea şi mai puţine resurse de
impozitat şi, deci, de a face ceva pentru marea parte a societăţii
dincolo de gesturi simbolice.
Al doilea motiv pentru care ne-au mai rămas doar 10-15 ani la
dispoziţie este puterea redusă de anticipare, monitorizare şi coerciţie a
statului administrativ. Viitorul va fi destul de sumbru (mai ales pe
fondul dereglărilor climatice) fără un stat administrativ capabil să
adune date statistice bune, să-şi monitorizeze şi măsoare intervenţiile
în economie, să cultive priorităţi care să împingă ansamblul economiei,
nu numai o parte din Cluj şi Bucureşti, în afara spaţiului destul de
infernal al producţiei de semiperiferie. Un stat în care măcar ANAF
reuşeşte să aibă o capacitate de execuţie a mandatului sau comparabilă
cu BNR şi SMURD ne-ar mai da ceva speranţe. Din experienţele istorice pe
care le avem, e clar că, în cel mai bun, caz durează minimum 10-15 ani
să obţii o capacitate instituţională decentă de acest gen într-o masă
critică de instituţii statale. Lucrul acesta este valabil în principal
pentru stânga, care nu are alt instrument serios de a coopta şi/sau
constrânge capitalul pentru a face loc priorităţilor salariaţilor.
Până acum, dincolo de câteva semne firave de suces (salariile mai
mari din sectorul public au mai oprit din hemoragia de personal
calificat), avem puţine motive să fim optimişti că lucrurile se vor
îmbunătăţi vizibil, starea jalnică a administraţiei ţării de a absorbi
cei 5% din PIB din fonduri eurpenene sau Juncker, la care avem acces pe
hârtie doar pentru că suntem membri UE fiind înspăimântător de
simptomatică în acest sens. Cu câte spitale regionale şi miliarde de
euro în evaziune fiscală, cu câte mii de kilometri de transport public
sustenabil, şi vieţi biruite de boală, proastă instrucţie şi lipsa de
mobilitate reală plătim acest eşec?
Statul slab pe care îl avem nu este ideal nici pentru capital. El
irită capitalul mare prin improvizaţiile fiscale şi de reglementare
aproape continue, de incapacitatea de a pune capăt întârzierilor de ani
de zile la reconstrucţia infrastructurii pe care companiile private le
cauzează cu impunitate, sau de mişcările browniene din interiorul
birocraţiei, dar îl compensează până la urmă cu tot felul de rente,
capitalului mare, având capacitatea materială şi instituţională de a
acţiona concertat în acest sens. Prin contrast, capitalul mediu şi
mijlociu nu o are în aceeaşi măsură şi atunci, gemând sub presiunea
arbitrariului administrativ atât de frecvent (am toată înţelegerea
pentru micul antreprenor vizitat de funcţionari care amendează şi
propresc la foc automat) se lasă de luptă, se luptă cu cine poate
(angajaţii pe minim, asistaţii) sau se înrolează în pujadismul pe care
îl vedem reprezentat de retorica (şi nu neapărat de practicile) lui
Vicktor Orban.
În fine, al treilea motiv este legat de relaţiile antagonice dintre
muncă şi capital. Nu ai cum să intri în producţia de nişă fără o
implicare masivă a statelor şi sindicatelor. Însă atât capitalul cât şi
statul resping sindicalismul. Pe linie. Echivalarea între stânga şi
comunism continuă. Soluţiile individuale si conflictul prevalează asupra
acţiunii colective si instituţiilor care pot forja compromisul. Să ne
amintim de astă vară, când au fost date legile împotriva celor mai
nefericiţi dintre români, aşa-zişii asistaţi sociali: să fie tăiaţi de
la orice ajutor social, pe ideea sinistră că, odată traumatizaţi, vor
intra pe piaţa muncii, ceea ce este o gândire total nesociologică în
raport cu sărăcia reală a acestor oameni pe fond de boală, excludere
socială şi stres continuu. Punctul nostru de plecare este extrem de jos
şi deprimant. Ce să vorbim de relaţii industriale coordonate, de pus
capitalul la compromisuri, paşi sunt mulţi până acolo. Dar alternativa
în interiorul sistemului capitalist nu există. Previziunea pe care aş
face-o e una legată de un status-quo infernal sau un purgatoriu constant
şi care are nişte nişe care merg înainte şi care se simt salvate, pe un
fond general de stagnare.
Prospectiv A-z
Se ating multe
puncte bune, insa Cornel Ban ramane cantonat in eroarea, imputabila
economistilor ortodocsi, de a ignora geopolitica. Ceea ce a facut si
cand analiza aspecte ale ceausismului. Considerand si geopolitica,
plecand dela ipoteza sferelor de actiune
pe model Yalta, observatiile sale nu se schimba neaparat, insa se poate
clarifica mai bine ce-i de facut mai intai--de exemplu, a se re/vedea https://www.facebook.com/groups/AtelierGP/permalink/2420620714668162/.
De
fapt, Ban nu ofera in discutia de fata o solutie de Stanga--taxarea
(progresiva) nefiind fezabila din cauza circuitului obscur al banilor
(shadow banking) din/spre paradisuri fiscale... Indirect, solutia ar fi o
banca nationala de dezvoltare, numai ca cel care a gandit cel mai
recent despre ceva in genul asta tocmai a infundat puscaria. Faptul ca
polonezii au o astfel de banca ar trebui sa dea de gandit in plus despre
CE SE PERMITE SI CE NU SE PERMITE FIECAREI TARI IN FUNCTIE DE LOCUL
PRESTABILIT.
Foarte provocatoare deschiderea aceasta: "crasa incompetență socio-politică a elitelor sale active la anul 1990"
Atentie
la fereastra de 10-15 ani la care ne trimite Cornel Ban! Daca lucrurile
merg ca pana acum, asa va fi, dar dupa 10-15 ani contextul de acum cel
ma probabil va genera schimbari dramatice. Totusi, cum se uita Ban la
acest viitor se vor fi uitat si cei care au decis pentru si in numele
Romaniei... Adica avem un self-fulfilling prophecy... Nevoia de
schimbare dramatica (si endogena) de paradigma in Romania e musai.
Smaranda DobrescuIn urma cu 2-3
ani, odata cu accederea lui Corbyn la conducerea laburistilor inca se
simtea in Europa o nevoie mare de o stanga manifesta. O noua stanga
europeana era pe punctul de a aparea, iar laburistii ar fi putut juca
un rol important in a fructifica acest
trend.Era vital ca in lunile urmatoare sa se creeze o alianta
europeana de partide politice, sindicate, societate civila, ecologisti
si alte forte sociale oponente austeritatii care sa construiasca o
“Europa diferita”. Pentru ca nu s-a reusit, nevoia de o altfel de Europa
ramasa neindeplinita a condus la o reactie negativa fata de UE si in
consecinta in loc de intarirea stangii s-au dezvoltat partidele
populiste si eurosceptice. Fata de propunerea D-lui Ban am cateva
observatii:
1. O tara precum Germania sau Franta sunt
capabile sa impuna bancilor centrale comportamente satisfacatoare
statului si economiei. La noi, incercarea de a constitui un fond suveran
de dezvoltare a agitat ca prima problema necesitatea unui management
strain. Semn ca nu suntem de capul nostru.
2. In prezent
exista o Banca Europeana de Investitii, o Banca Nordica de Investitii
si multe altele, toate capitalizate de catre state sau grupuri de state
in scopul finantarii proiectelor aprobate prin imprumuturi de pe pietele
de capital. Ratiunea pentru acest fel de institutii
deriva din ceea ce marele teoretician socialist Adam Smith numeste
responsabilitatea statului pentru cresterea si mentinerea lucrarilor si
institutiilor publice, ceea ce confera un mare avantaj societatii, de
care nu vor profita societatile private. Cu alte cuvinte, statul ar
trebui sa aibe intotdeauna o functie de investitie. Delegand aceasta
functie unei institutii dedicate, ar putea fi avantajos pentru
prezentarea conturilor publice. Azi, circumstantele economice
particulare ofera un al doilea motiv pentru crearea unei banci nationale
de investitii. In conditie de deflatie sau semi-deflatie, o proportie
mai mare decat in cazuri normale de economii private sunt tinute in cash
sau echivalent pe termen scurt. Bonuri de tezaur. O banca de investitii
nationale ar putea trage aceste economii in cadere prin emiterea de
bonduri pentru dezvoltarea infrastructurii. Oferind un mic premiu,
astfel de bonduri ar putea atrage investitori pe termen lung cum ar fi
fondurile de pensii, care altfel ar inregistra randamente zero sau real
negative.
3.Quantitative easing pentru populatie este o
versiune a acestei idei mai neortodoxa dar si mai interesanta. Conform
QE conventional, banca centrala cumpara titluri de stat de la banci sau
corporatii si se bazeaza pe extra cashul pe care il tipareste pentru a
stimula cheltuielile private. Studiile sugereaza, totusi, ca multi din
acesti bani merg intr-o activitate speculativa, riscand bule ale
activelor, mai degraba decat sa fie canalizate spre investitii
productive.
O alternativa ar fi sa distribuie banca
centrala banii noi direct spre asociatiile de locatari, consiliile
locale si spre bancile de investitii nationale sau regionale – pentru
orice organizatie care ar putea sa realizeze proiecte de
infrastructura.. Este exact ceea ce propune Corbyn.
4.
Propunerea lui Corbyn, contrar finantarii monetare ortodoxe, nu ar
suplimenta datoria nationala- ceea ce este un avantaj major. QE
orthodox- sa-l numim monetizarea prima, se intentioneaza a fi inversa,
adica cu taxare folosita pentru a creste cantitatea de bani rascumparata
prin bondurile guvernamentale detinute de banca centrala. Speranta
viitoarei evolutii a taxei ar fi sa determine oamenii sa economiseasca
parte din noii bani, in loc sa-i cheltuiasca.
QE
neortodox- monetizarea de tip 2 evita aceasta problema, deoarece
imprumutul bancii centrale nu va fi returnat. Activele sale nete contra
datoriilor guvernamentale. Iata de ce ideea nu ar trebui respinsa
apriori.
Exista o puternica campanie pentru monetizarea 2
in cadrul eurozonei, care se confrunta cu cresterea zero cat si cu
deflatia. Intradevar, in timp ce programul QE aplicat de Banca Cenrtrala
Europeana in trecutul recent consta in principal din cumpararea de
datorii suverane, BCE va cumpara si datorii efectuate de Comisia
Europeana si Banca Europeana de Investitii –elemente cheie tipice
monetizarii 2. Si astfel va fi ajutata finantarea investitiilor in
infrastructura.
5. Corbyn ar putea fi laudat nu criticat
aspru pentru ca a adus in atentia publica aceste teme serioase privind
rolul statului si cele mai bune cai de finantare ale activitatii sale.
Faptul ca este contracarat pentru ca a facut asa ceva ilustreaza
complacerea elitelor politice actuale. Milioane de europeni au
sentimentul ca ordinea economica esueaza in servirea intereselor lor. Ce
vor face ei daca protestele lor vor fi pur si simplu ignorate?
6.
Corbyn a vorbit in acest context si de nevoia de reasezare a
fiscalitatii si de nationalizare a unor mari societati. Desigur toate
aceste lucruri presupun existenta unui stat puternic, cu o suveranitate
minim stirbita in cadrul Uniunii monetare. Putem noi vorbi de asa ceva
in lipsa resuveranizarii? Cam utopic apare acel vis frumos fluturat de
redutabilul economist pe la nasul nostru.!
