Criza economică a Vestului scoate în relief o serie de probleme legate de arhitectura Uniunii Europene, această casă iniţial concepută pentru a face imposibil războiul pe un continent pestriţ în care nicio putere nu e destul de mare pentru a-şi impune de una singură pacea. În timp, casa europeană s-a extins până la punctul în care lipsa unei arhitecturi pe măsura proiectului riscă să facă din aceasta fie un castel kafkian, fie un castel de cărţi de joc.
I. Următoarea haltă: Alegerile europarlamentare din mai 2014
Următorul stress-test european va fi dat cu ocazia alegerilor europarlamentare, care vor fi câştigate de promotorii celei mai credibile soluţii de ieşire din criză. Cel puţin în teoria sistemelor democratice. Numai că asumpţia de omogenitate fiind nesatisfăcută în practică, popoarele europene nu văd aceeaşi soluţie, ele având în mod obiectiv probleme diferite. Pentru o ilustrare a spaţiului opţiunilor electorale se poate urmări tabelul din Anexa 1.A.
Chiar şi în condiţiile aparentei cacofonii de opţiuni electorale, se poate observa problema comună a europenilor şi anume decuplajul dintre decizia tehnocraţilor de la vârf şi alegătorul individual. Mai grav, tehnocraţii europeni nu sunt specialişti obiectivi şi echidistanţi, ci prea adesea portavocile intereselor câtorva ţări mari. Parlamentul European a devenit o perdea de fum birocratic cu care se încearcă legitimizarea deciziilor tehnocraţilor europeni.
Ca exemplu de inadecvare a deciziilor europene cu nevoile specifice să luăm limita uniformă a deficitelor statelor, deşi acestea sunt în etape diferite de dezvoltare economică. În particular, ţările foste socialiste au încă spaţiu masiv de creştere şi dezvoltare pe care nu-l pot parcurge din cauza limitei unice de deficit prevăzută de Pactul Fiscal. Problema cu această limită este atât la nivel conceptual (cuantumul de 3% fiind mai degrabă arbitrar), cât şi cu un trecut de aplicare neuniform (vezi situaţiile Franţei si Germaniei când ele însele încălcau această limită fără repercusiuni). O ţară în dezvoltare ca România ar trebui să poată pleda cu succes pentru depăşirea limitei de deficit în cazul proiectelor demonstrabile de dezvoltare durabilă.[1] Smaranda Dobrescu, in calitatea sa de reprezentant al Parlamentului României la Adunarea Interparlamentară de la Copenhaga din 1993, susţinea acest punct de vedere ca reprezentantă a unei ţări aflată sub acord FMI şi care demara o construcţie nouă economică, fiind încă marcată de lipsuri diverse. Recomandarea Smarandei de atunci a rămas la fel de actuală.
Cazul de mai sus nu este unic, ci reprezentativ pentru următoarea stare de fapt: poziţia ţărilor din estul Europei nu este nici expusă nici discutată, atât în cadrul Comisiei Europene, cât şi la nivel de ţară în cazul României.[2]
Şi atunci este vorba despre o Europă împărţită, începând dela nivel discursiv, între cele câteva viziuni ale statelor mari sau o Europă a naţiunilor în care şi vocea celor mici să fie ascultată şi respectată? În al doilea caz, singurul legitim pentru România şi ţările estice, ar trebui să avem un compact european prin care necesităţile estului să fie explicit adresate în cadrul unei politici de dezvoltare armonioasă. Să ne amintim, dezvoltarea armonioasă la scară europeană a fost motivul principal de a plăti preţul foarte ridicat al aderării la UE al românilor/esticilor. Numai că esticii trebuie să-şi ridice glasul în formularea acestor cereri şi soluţii, care să se regăsească inclusiv printre opţiunile electorale. În sensul acesta vine şi iniţiativa de faţă a Grupului Prospectiv.
II. Efecte negative vizibile ale funcţionării Uniunii Europene
Ceea ce a început ca o criză financiară şi economică în 2007-2008 s-a transformat repede într-o criză politică. Comisia Europeană şi-a impus deciziile, iar partidele de Dreapta le implementează de ani buni fără să dea vreunul din rezultatele aşteptate de populaţie. Dintre aceste rezultate evident negative ale funcţionării UE, putem enumera:
1. Accentuarea diferenţelor dintre ţări, polarizare: nord vs. sud, respectiv centru vs. periferie
Cazul Germaniei. Aceasta, când şi-a impus viziunea sa despre lume (economie, model social etc.), mai ales prin moneda unica europeană şi politicile aferente, a fost de departe principalul beneficiar al Uniunii Europene din anul 2000 încoace. Beneficiile Germaniei sunt reflectate nu numai de creşterea exporturilor, cât mai ales de poziţia hegemonică pe care şi-o consolidează dela declanşarea Crizei încoace. Pe fondul acesta, cumulat cu scăderea competitivităţii Sudului, se observă că armonia europeană se dezechilibrează accentuat pe multiple paliere. Aparent paradoxal, multe din recomandările cu aparent fond moral ce pun în mişcare guvernele europene, au darul de a favoriza Germania şi defavoriza celelalte naţiuni. Există însă riscul real ca aceste tendinţe de moment să-şi capete o logică şi dinamică proprie, care să accentueze până la disoluţie polarizarea europeană.
De exemplu, firmele Germane pot intra în logica unui ciclu autonom prin care să absoarbă capacităţile productive din celelalte ţări europene.[3]
2. Diminuarea democraţiei în UE
Cu fiecare iteraţie majoră a sa, procesul politic din Europa devine tot mai kafkian. Popoarele europene resping adesea aceste iteraţii, atunci cand li se da şansa să voteze--deşi totul apare ca şi cum ocaziile în care cetăţenii se pot exprima la urne sunt evitate. Procesul este în constantă evoluţie către centralism, la mâna unor birocraţi sau judecători nealeşi, către anularea legilor adoptate de parlamentele alese, către tratate constituţionale încheiate fără consultarea popoarelor, şi către o monedă impusă în grabă, dar cu un rol cheie în impunerea unui model hegemonic.[4]
Iată un bun motiv pentru care toate instituţiile europene de decizie trebuie să dobândească legitimitate conferită democratic de alegeri: când populaţia trebuie să suporte vreo reformă sau alta, se acţionează într-un ciclu la vedere de tip cauză-efect. În cazul de acum, să luăm doar exemplul băncilor: acestea au instrumentat Criza, dar măsurile de austeritate sunt suportate de cetăţeni, care suferă de ani buni în condiţiile în care băncile urcă în continuare în profitabilitate. Şansele sunt ca un corp politic reprezentativ să fi gestionat altfel situaţia, înaintea si în timpul Crizei.
La alt nivel decizional, reducerea drastică a rolului sindicatelor a constituit o pierdere a unei importante voci a dialogului social. Mişcările recente ale guvernanţei economice europene şi în special acţiunile Troicii relativ la reducerile de salarii au dus la subminarea semnificaţiei istorice, sociale şi culturale a autonomiei sindicatelor. Legitimitatea sindicatelor, care nu mai sunt considerate de către lucrători ca actori autonomi, ci mai degrabă ca instrumente ale executivului de la Bruxelles, a avut mult de suferit.
Conform Tratatului de Stabilitate, Coordonare si Guvernanţă, este necesar ca Banca Centrală Europeană (BCE) să joace un rol şi în realizarea ocupării depline și a progresului social, combaterea excluderii sociale și promovarea justiției și protecției sociale, economice, și teritoriale, în realizarea coeziunii sociale precum şi solidaritatea între statele membre--cititorul atent remarcă faptul că aceste roluri sunt vectori ai armonizării, un principiu fundamental al statului social. Cu toate acestea, după cum profesorul belgian de economie politică, Paul De Grauwe, a subliniat, aceste obiective au fost considerate ca având o importanţă secundară de către BCE, care menține pe baza unei teorii discutabile că împlinirea lor este asigurată în mod automat de către stabilitatea prețurilor. Acest fals raţionament a stat de altfel la baza diminuării dialogului social de la nivelul comitetelor de întreprindere şi în cadrul tripartitei guvern-patronate-sindicate. Eludarea de această manieră a mecanismelor democratice are corespondent şi în înlocuirea prerogativelor statului social de către responsabilitatea socială corporatistă. Acestea sunt cazuri în care sferei private îi este încredinţat rolul atât de arbitru cât şi substitut al instituţiilor democratice în relaţie cu cetăţeanul european.
Noi românii, puternic îndatoraţi Troicii, ne întrebăm cum de a fost posibil ca Europa să cedeze aspectele vitale ale economiei româneşti în seama FMI, o instituţie cunoscută mai ales pentru soluţiile sale neoliberale şi un lung şir de eşecuri?[5] După ce că nu există legitimitate democratică a Comisiei Europene, românii trebuie să suporte consecinţele austerităţii impuse de organisme cu atât mai puţin democratice.
3. Efectele prezenţei României ca stat membru al UE, după 6 ani de integrare si 16 ani de la semnarea Acordului de Asociere
Întrebarea generală a românilor este dacă se vor vedea vreodată efectele pozitive ale integrării noastre, altele decât libera circulaţie a persoanelor, ale cărei costuri si beneficii nu sunt înţelese în întregime.[6] Insatisfacţia nu este doar o percepţie subiectivă, ea este fundamentată de mai mulţi parametri critici ce s-au înrăutăţit odată cu Criza. România este adesea pe ultimul loc, cel mult pe penultimul, în lista ţărilor europene ţinând cont de următorii parametri:
- Ocupare reală în muncă (4,3 mil. contracte de muncă la 19 milioane locuitori), nivel de trai, salariu minim, salariul mediu, pensia minimă, pensia medie, procentul din PIB alocat învăţământului, sănătăţii şi cercetării, cheltuielilor de asistenţă socială.
- Indicele Gini= 27,4 în 2011 este cel mai scăzut din cele cunoscute în lume, în scădere de la 30 din 2009.
- Locul penultim în Europa la PIB-ul pe cap de locuitor şi 70 în lume în 2011
- Nu s-a înregistrat fenomenul de dezvoltare durabilă în cei 6 ani, atât dpdv economic cât şi în ce priveşte dezvoltarea umană.
- Austeritatea începută în 2009 a alternat stagnarea cu scăderea ocupării şi creşterea şomajului.
- A crescut decalajul între aspiraţiile si nevoile cetăţenilor şi deciziile de la Bruxelles, înregistrându-se un important deficit de reprezentare. Nevoile specifice românilor nu se regăsesc în deciziile UE.
- Colectivizarea datoriilor private.
- Asistenţa socială are o pondere din ce în ce mai scăzută în preocupările statului; ştergerea caracterului de stat social.
- Dispariţia dialogului social la nivelul companiilor.
- Catastrofa demografică şi pierderea capitalului uman (populaţie în 1990 :23,2 mil, populaţie în 2013: 19 mil; populaţie stabilită în alte ţări în perioada 1990-2010:414.600). Hemoragia capitalului uman din România a devenit deja un risc de ţară, care ar putea fi atenuat prin demararea urgentă de proiecte majore care să atragă inclusiv repatrierea emigranţilor români.
III. Câteva din cauzele disfuncţionalităţilor la nivel UE
1. Cauze structurale, dezechilibre structurale între state membre, competitivităţi diferite.
S-ar putea răspunde celor care acuză Consiliul European de luarea nedemocratică a deciziilor că de fapt Consiliul este format din politicieni cu grad mare de reprezentativitate ai fiecărui stat şi de aceea deciziile Consiliului ar fi într-adevăr democratice. Numai că aceşti reprezentanţi rareori obţin mandatul parlamentelor proprii şi cu atât mai puţin al cetăţenilor propriilor ţări. În practica de până acum, se observa că în numele eficienţei procesului decizional, în Consiliul European un reprezentant al unui stat membru puternic impune de fapt decizii în domeniile politice relevante, adesea în detrimentul altor state membre. Tot motivată de această eficienţă trebuie să fie şi practica prin care Consiliul European alege când şi ce electorat să consulte, chiar şi într-un caz atât de important ca cel al proiectului de Constituţie europeană. Este ca şi cum democraţia este doar frunza de smochin în spatele căreia elitismul de genul, ‘ştim noi mai bine care vă e interesul’ constituie modus operandi.
După cum au aflat românii, cel puţin preşedintele României nu se adresează Parlamentului ţării sale pentru validarea mandatului ce ar trebui susţinut; ca atare, preşedintele se poate alinia unei rezolvări conjuncturale care ţine de familia politică, alte înţelegeri ce rămân necunoscute populaţiei sau pur şi simplu de părerea personală a preşedintelui.
Europa se confruntă cu probleme dificile legate de deficite, datorii suverane, instabilitatea monedei Euro. În toate aceste aspecte, românii ca şi alţi cetăţeni europeni nu-şi recunosc doleanţele prin glasul reprezentanţilor sau acţiuni necesare. Şocul crizei se amplifică cu nemulţumirile cetăţenilor şi poate îmbrăca forme nedorite dar de aşteptat în viitor, cum ar fi fărâmiţarea Uniunii, conflicte declarate, etc. Am dorit cu toţii o armonizare a intereselor şi aspiraţiilor fiecărei ţări, fiecărui cetăţean. Lipsa armonizării antagonizează popoarele, în special datorită decuplării elitelor de masa cetăţenilor fără cuvant.
Azi statul naţional în UE a fost expropriat de o mare parte din atributele şi puterea sa de către supra-statul UE, în practică şi de forţele extrateritoriale globale, acestea din urma operând într-un spaţiu al fluxurilor necontrolate politic. În condiţiile acestea, statele mici, si mai ales cele din estul continentului, trebuie sa beneficieze de o politică activă de armonizare, în primul rând economică. Prin aceasta s-ar înţelege un plan de dezvoltare economică care să ţină seama de stadiile diferite de dezvoltare ale economiilor europene. Nu se pot aplica aceleaşi politici statelor aflate în ciclul capitalist târziu ca şi celor aflate doar la început. Cel puţin, ar trebui sa asistăm la o distribuire geografică uniformă a activităţilor economice, inclusiv R&D, la nivel european.
Nu considerăm că neajunsurile se datorează doar Uniunii, ci şi statelor.Însă, date fiind nerealizările României, dacă nu vedem şi o politică creativă a europenilor în sensul celor aici argumentate, situaţia ne pare nesustenabilă.
Europa nu are nevoie de îmbunătăţiri incrementale (deficite, etc) care pot chiar adânci problemele structurale. Este nevoie de un proiect cutezător asemănator celui care a dus la crearea Uniunii Europene in anii 1950, un proiect care să ridice Europa la un grad înalt de funcţionare.
2. Austeritatea pe pilotul automat al pactului fiscal
Reducerea salariilor nu conduce la creşterea competitivităţii în ţările cel mai puţin dezvoltate. Dimpotrivă, pe fondul mobilităţii forţei de muncă calificate, productivitatea scade, odată cu ea competitivitatea, determinând scăderea nivelului de trai sub pragul de sustenabilitate biologică.[7] Dintr-o alta perspectivă, Franţa şi Italia, strânse între ţările sudice ale căror costuri de producţie scad rapid şi nordul european al cărui sistem de producţie primează, sunt azi singurele ţări din zona euro care prezintă un deficit de cont curent. În trecut, aceste ţări aveau dezvoltat un sistem propriu prin care şi-au redobândit productivitatea după fiecare criză a sistemului capitalist. Acum, ele sunt forţate să adopte prescripţiile modelului hegemonic în ideea că toţi putem deveni mai germani.
La momentul acesta, este instructivă o privire la cazul Germaniei si efectele reformei pieţei muncii din anii 2000. Germania şi-a redus costurile, în ideea creşterii competitivităţii globale a economiei germane. Consecinţa politicilor economice germane a început ca un fenomen german, dar s-a extins major cu Criza la nivel european şi este de natură foarte îngrijorătoare. Este vorba de deflaţie, care împreună cu fenomenul de deleveraging crează deja riscul pentru economiile mai mici ca o economie ca cea germană sau una cu acces la lichiditate să înghită economiile naţionale europene la preţuri depreciate iraţional de Criză.[8]
3. Băncile, agentul privat al disfuncţionalităţilor
În perioada de după Războiul Rece, Vestul s-a autoîncredinţat pieţelor cu o frenezie şi încredere totală. Capitalismul financiar ajunsese deja modelul economic--vezi ponderea la care sectorul financiar a crescut în economiile Vestului. În acest context, băncile au devenit instituţia arhetipală, excesele, greşelile şi chiar ilegalităţile lor nu sunt niciodată suficient de grave pentru a nu fi considerate ca un cost aproape legitim al eficienţei capitalului.
După Criză, în mod normal, băncile ar fi trebuit să suporte consecinţele activităţii lor nesăbuite--ca exemple, este vorba aici de ‘investiţiile’ în bule imobiliare sau schemele greceşti, concepute si acestea tot de bănci, nu numai de politicieni corupţi. Consecinţele au venit de fapt în forma socializării efectelor negative ale activităţilor private ale băncilor, o forma maximă de hazard moral ce crează premizele viitoarei crize.
În România, băncile au intrat în austeritate înainte de a fi pierdut bani, generând un cerc vicios prin scăderea lichidităţii şi reducerea creditării din economia reală.
Se observă că şi băncile, împreună cu guvernele naţionale, au devenit agenţi de facto ai deflaţiei la nivel european. Se naşte întrebarea, cine are nevoie de bănci într-o altă formă decât aceea a companiilor de utilităţi publice?
IV. Propuneri de îmbunătăţire/schimbare a funcţionării Uniunii
În forma sa actuală şi pe traiectoria existentă, Uniunea Europeană nu are niciun motiv să reziste. Asta se poate vedea şi din multitudinea de perspective divergente din Anexa 1 (A+B). La nivel conceptual, găsim că principiile europene au fost înlocuite de acţiuni conforme cu logica internă a tehnocraţilor şi birocraţilor europeni. Cu tehnocraţii riscăm soarta unui castel de cărţi de joc, cu birocraţii am ajuns deja locuitorii unui habitat kafkian.
Într-adevăr, faptul că atâtea resurse sunt alocate monedei Euro, acest castel de cărţi de joc, pare să ignore motivaţiile sale iniţiale (un plan franco-britanic de a tempera tendinţele hegemonice ale Germaniei) şi faptul că a fost incomplet specificat în faza de proiect. Mai mult, se merge adesea până acolo încât se condiţionează supravieţuirea Uniunii de aceea a monedei Euro. Noi credem ca la Euro se poate lucra, acesta fiind de altfel un proiect în lucru, perfectibil. Problema este lipsa de consideraţie pentru principiile ce au servit bine Europa pana acum, de exemplu armonizarea sau Europa Socială--idei pe care se poate construi un compact european. Dacă se confundă mijloacele (de exemplu, moneda unică sau libera circulaţie de capital şi bunuri) cu obiectivul major, (existenţa unui compact european) nu ar trebui să mire multitudinea de reacţii centrifuge.[9]
1. Propuneri europene existente pentru arhitectura UE (Anexa 2.1)
- Integrare mai mare. Uniunea monetară se extinde într-o uniune politică. Transferul competenţelor de la nivel naţional spre european are loc într-un mod gradual; democraţie supranaţională.
- Integrare bazată pe modelul actual de federalism executiv. Uniunea monetară se extinde intr-o uniune politică; abandonarea principiului ca statele naţiune sunt subiecte de suveranitate
- Menţinerea Uniunii monetare cu preluarea diferenţelor de competitivitate ale statelor. Ofertă de împrumuturi statelor supraîndatorate
- Europa, federaţie de state cu o formă de guvernământ republicană. Guverne autonome ale statelor suverane care se autoguvernează unite la nivel de guvern federal.
2. Propuneri europene legislative existente care prevăd un pachet de şase reforme capabile sa aducă îmbunătăţiri atat în diminuarea decalajelor existente cât şi în oferta de locuri de muncă şi în politica de ocupare (Anexa 2.2)
- Comerţ corect--preţul să reflecte cât mai mult din externalităţile negative
- Salariu minim la nivel European
- UE să finanţeze o parte din datoriile suverane
- Despărţirea băncilor de investiţii de cele de retail
- Politică europeană industrială
- Taxarea tranzacţiilor financiare, mai cu seama a celor speculative.
3. Propuneri pentru România
Propunerile de îmbunătăţire din punctul de vedere al României pleacă de la aserţiunea simplă: dorim ca motivaţia cu care am anticipat momentul aderării, şi anume ‘să fim europeni’ să se împlinească. Substratul politic al nemulţumirii românilor în cadrul UE este acela al pierderii încrederii în semnificaţia votului lor şi implicit în democraţie. La acesta se adaugă procesul de reforme ce a condus la dezindustrializarea economiei. Românii conştientizează că aşteptările iniţiale la ieşirea dintr-un sistem nedemocratic cu o economie centralizată sunt neîmplinite. Eforturile lor par numai să-i fi îndepărtat şi mai mult de viziunea spre care au pornit la drumul foarte anevoios acum 23 de ani.
De 16 ani, România încă implementează măsuri europene în ideea integrării şi armonizării. Pe plan economic, aceste măsuri s-au aplicat atât de bine încât României i-a fost recunoscut statutul de economie de piaţă funcţională în 2004. Deci trebuie că parcurgerea foii de parcurs pe dimensiunea economică a fost în grafic şi s-a întâmplat ca la carte. Numai că un celebru personaj ar răspunde, economia românească e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Să fie dezindustrializarea parte din foaia de parcurs?
În ideea avansată de noi aici, a principiilor ordonatoare de politici, principiul armonizării între ţările Uniunii trebuie sa fie compasul relaţiei UE-România. În sensul acesta, se impune nu doar aplicarea de politici diferenţiate, dar mai cu seama asumarea de către Europa a responsabilităţii atingerii obiectivelor de armonizare. Trebuie spus încă odată în clar faptul că se constată de mulţi ani că liderii români de la vârf au fost nu de puţine ori tutelaţi extern şi nu de electoratul propriu--de exemplu, vezi episodul Referendumului din iulie 2012 sau participarea preşedintelui statului la Consiliul European fără consultare prealabilă cu Parlamentul României. Aceasta stare de lucruri trebuie să responsabilizeze Uniunea Europeană faţă de efectele prezenţei României ca stat membru al UE dupa 6 ani de integrare şi 16 ani dela semnarea acordului de asociere (vezi capitolul II.3 de mai sus).
Sa considerăm acum un exemplu de aplicare a principiului de armonizare pe dimensiunea economică: construcţia avioanelor Airbus A380, un model de mare complexitate tehnologică şi colaborare trans-europeană, care deşi se poate spune că este astfel mai scump, nu s-ar fi putut face în niciun alt fel.[10] Armonizarea de acest gen, ce ar include si România, se face printr-un mix de măsuri care să prevadă politici de dezvoltare economică cu distribuţie geografică uniformă a activităţilor economice, industriale şi de cercetare şi dezvoltare (R&D).
În lipsa armonizării geografice (pe economie şi R&D), România va trebui să-şi reconsidere opţiunile din moment ce nicio ţară nu s-a dezvoltat economic fără protecţionism. O economie ca cea românească, fiind redusă la stadiul de slab industrializată, nu poate deveni vreodată competitivă la nivelul celorlate ţări europene. Lăsaţi la voia pieţei, românii ar fi condamnaţi la aneantizare economică, demografică şi naţională.
La momentul acesta identificăm şi următoarele propuneri urgente pentru România:
- Moratoriu asupra proiectului de regionalizare şi oricare de acest gen ce ar mai apare în condiţii similare--la cerere europeană care n-a fost adusă din timp la cunoştinţa cetăţenilor români pentru discuţie. O astfel de discuţie ar constata consonanţa directivei europene cu un proiect mai larg de arhitectură administrativă europeană, cu rezultate verificate în alte ţări.
- Transparenţă faţă de cetăţenii români în privinţa impunerilor europene la adresa României pentru discuţia acestora în forurile democratice româneşti. Impunerile asumate de politicienii români în secret sunt nule, cel puţin la nivel moral. Intr-adevăr, considerând relaţia de tutelaj dintre UE si România, şi a implementării de proiecte majore prin asumarea răspunderii guvernului (cel mai recent, descentralizarea), este nevoie de cooptarea cetăţenilor români în fixarea şi asumarea directivelor pentru România.
- Măsurarea efectelor politicilor de armonizare europeană la cetăţeni -- parametrii de calitatea vieţii -- şi reglajul politicilor în mod corespunzător.
- Salvarea sistemelor sanitar şi de învăţământ din România.
- Simplificarea birocraţiei la obţinerea fondurilor europene şi evaluarea acesteia cu o metrică realistă bazată mai ales pe absorbţie--numai fondurile nealocate au frauda şi risipa zero
România, împreună cu UE, va avea de decis între protecţionsim şi armonizare. De una singură, la voia pieţei sau a organizaţiilor internaţionale cu şabloanele de subdezvoltare, România va trebui să decidă pentru sustenabilitatea de ţară, pe ce drum va fi posibil.
3.1 Obiective
Pe baza celor discutate până acum, putem spune că relaţia României cu UE are nevoie de democraţie, transparenţă, comunicare şi rezultate. Noi am identificat următoarele obiective:
- Armonizare prin politici diferenţiate
- Democraţie, la toate nivelele decizionale, de la nivel european la cel de firmă
- Bănci transformate pe modelul furnizorilor de utilităţi publice--acest obiectiv, împreuna cu taxarea speculaţiilor finaciare, are rolul de a transforma capitalismul financiar bazat pe credite de consum într-un capitalism al producătorilor şi inovaţiei.
- Menţinerea modelului social european
- Un nou pact fiscal ce prevede deficite bugetare diferite, în anumite cazuri superioare procentului de 3% din PIB, care să ţină seama de nevoile specifice şi de rezolvarea unor proiecte naţionale de reforme şi investiţii pe o perioadă limitată de timp
- Un nou pact de coeziune socială.
Toate aceste obiective le considerăm condiţii sine qua-non ale rămânerii României ca stat membru al unei Uniunii Europene viabile; altfel viabilitatea Uniunii e sub semnul întrebării şi nu are sens să ne amăgim în a continua asocierea cu un castel de cărţi de joc ce se năruie sub propria-i greutate.
3.2 Schimbarea modelului Fondurilor europene de coeziune şi dezvoltare
Tradiţional, fondurile europene au fost unul din instrumentele prin care politicile de armonizare au construit casa europeană. La momentul acesta nu se mai aminteşte în ce condiţii au fost acestea alocate si absorbite, inclusiv prin corupţie şi risipă, doar apreciem gradul de civilizaţie europeană. Între timp, autorităţile europene au ridicat imense bariere birocratice în jurul acestor fonduri, iar efectul (secundar?) este acela al imposibilităţii în practică de absorbţie a acestor fonduri de către ţări ca România, care riscă sa devină net contributoare la bugetul Uniunii.
Justificările ce se pot face în legatură cu corupţia sau inepţia aplicanţilor nu au corespondent în felul în care alte ţări europene cu culturi similare au putut să se dezvolte în trecut. Impunem acum standarde care nu au existat în alte părţi la momente identice de dezvoltare ale capitalului şi instituţiilor locale? Chiar şi cu asemenea standarde, mecanismul de alocare ar trebui schimbat măcar în privinţa marilor proiecte infrastructurale, iar UE ar trebui să-şi ia responsabilitatea cheltuirii acestor sume în România, cu participare mai cu seama a firmelor româneşti la implementarea acestor proiecte.[11]
Este absurd sa se ofere acest morcov imaginar al fondurilor de coeziune si dezvoltare in conditiile reale în care România nu le absoarbe. Azi ne apare clar rolul fondurilor europene, în forma actuală, şi anume acela de a debusola factorii de decizie din Est.
Relaţia României cu UE este asimetrică, am (ce)dat mult mai mult decât am primit. Desigur, se poate spune la un moment că nu este cazul să cerem peste posibilităţi, invocându-se Criza. Numai că rezolvarea situaţiei României nu suportă amânare, relaţia România-UE fiind deja pe o spirala descendentă, nesustenabilă. Este foarte probabil ca acestă stare de lucruri a intrat în calculul recent al liderilor ucrainieni când au refuzat să semneze Acordul de Asociere cu UE, România fiind aidoma proverbialului canar din mina de cărbuni. Acum, demonstranţii ucrainieni nu par să ia în calcul un asemenea argument, dar în mod sigur cetăţenii români (le-)ar spune că nu s-ar mai îndrepta cu acelaşi entuziasm către UE.
Românii sunt obosiţi în aşteptarea dovezilor de solidaritate din partea europenilor. La acest substrat de nemulţumire general al românilor se adaugă sentimentul individual de nemulţumire şi care e perceput în sensul ‘eu, ca cetăţean român-european am avut de pierdut’.
Convingerea noastră este că: 1) merită efortul comun de a rămâne în, si a prospera împreună cu UE; 2) miza imediată a României este cel puţin de a regenera potenţialul de dezvoltare, ca opţiune de cuplare cu un randament mai mare în viitor; 3) Europa trebuie să ne reconsidere ca pe un partener egal căruia îi datorează loialitate şi consideraţie.
În acest moment, decembrie 2013, situaţia politică şi economică în lume este incertă, criza prelungită provocând concluzii şi mişcări neaşteptate, multipolare. Dinamica desfăşurării evenimentelor este deosebită, lumea se agită, întrebările europenilor sau ale altora pornesc de la rădăcinile fireşti şi anume, care este interesul local şi continuă cu analiza oportunităţii altor configuraţii, uniuni, parteneriate, care să le ofere un surplus de beneficii faţă de situaţia existentă. Lumea apare din ce în ce mai mult să funcţioneze pe formula care exclude autarhia.[12] Interesele pot deveni convergente sau divergente, mişcarea si reorganizarea sunt acţiuni consecutive. Dacă Uniunea Europeană este o haină prea grea, de exemplu, flancul sudic european poate avea încă un cuvânt de spus in viitoarea geografie politică; la fel şi alianţele regionale sau bilaterale, chiar cu actori la distanţă.
În condiţiile globalizării, toate alternativele la Uniunea Europeană sunt suboptimale relativ la un proiect de uniune reînnoit ale cărui obiective să fie la fel de utopice ca acelea ale Uniunii Europene a Cărbunelui şi Oţelului din 1951.
[1] A se înţelege prin dezvoltare durabilă nu numai cea economică. De exemplu, dezvoltarea umană este o precondiţie a dezvoltării economice, iar sănătatea şi învăţământul sunt factorii determinanţi ai dezvoltării umane. Cazul medicilor români rezidenţi, care se vad nevoiţi sa părăsească sistemul sanitar românesc, ar putea fi îndreptat printr-o dispensă de deficit corespunzatoare reformei medicale prin care salariile sa crească dela nivelul actual de 250 €/luna.
[2] In ceea ce ne priveste, motivul nu este starea de mulţumire a romanilor, cat reacţia puternica a neoliberalilor care acuza nemulţumirile exprimate fata de UE ca fiind manifestări anticapitaliste, comuniste sau chiar mai rău. La nivel formal, vizitele actualului presedinte roman la Consiliul Europei, in absenta consultarilor prealabile cu Parlamentul Romaniei, invita la neincredere in procesul democratic european si alimenteaza perceptia romanilor ca traiesc intr-o tara de rang inferior in care deciziile luate nu li se potrivesc, nu ii ajuta nici in traiul zilnic nici in construirea unei perspective favorabile pentru viitor.
[3] La nivelul omului de pe strada, unul din efectele unui astfel de ciclu de concentrare a producţiei, chiar dacă iniţial din motive raţional-economice, este şomajul în creştere. O societate, odată şomajul ajuns cronic şi la scară mare, nu-şi poate reface uşor capacităţile de producţie, indiferent de eforturi sau tratament. Această spirală a şomajului este deja discutată în termenii “exportului german de şomaj”.
[4] La mai toate nivelele, elitele europene, adesea nealese, par a spune: ‘credeţi-ne pe noi, suntem experţi, ştim mai bine!’ Realitatea pare să indice contrariul, elitele fiind nişte oameni depăşiti de situaţie, dacă nu (şi) tributari unor interese nereprezentative.
[5] Împrumutul contractat în numele României nu a fost trecut prin Parlamentul României, după cum nu s-au discutat în faţa aceluiaşi for democratic nici folosinţele sale.
[6] A se înţelege prin costuri, de exemplu, faptul că România pierde în continuare capitalul uman. Ca avantaje, sunt redevenţele, satisfacţia de moment a turiştilor şi a emigranţilor.
[7] În România, acest lucru este evident prin reducerea productivităţii odată cu reducerea salariilor. Reţeta simplistă a reducerii salariilor a fost dusă la un asemenea nivel al absurdului încât medicii, ca exemplu de profesionişti dintre cei mai calificaţi ai unei ţări, preferă să emigreze.
[8] Mecanismul reducerii salariilor, în teoria proponenţilor lui, este ceva de genul: scad salariile după care scade si preţul, deci se evita deflatia. In realitate, se observa un fenomen mai complex, cu multe consecinţe necontrolabile; de exemplu, pe de-o parte, preţurile nu scad, decât dacă scade calitatea, pe de alta se elimină produsele neesenţiale, numai că aceasta conduce la şomaj.
[9] Vezi si textul publicat în Tribuna economică nr. 48/2013, “ Europa va rezista dacă va redeveni socială.”
[10] Vezi si Boeing Dreamliner, de asemenea un proiect de mare complexitate, făcut cu zeci de parteneri din diferite ţări.
[11] A nu se înţelege că demersul nostru este o pledoarie pentru acceptarea fraudei, ci un semnal că implicarea activa a Uniunii Europene în derularea proiectelor din România este cu mult mai necesară şi productivă în sensul armonizării europene prin fondurile europene decât aplicarea de standarde duble.
[12] România ultimului deceniu sub Ceauşescu a plătit un preţ imens pentru credinţa acestuia ca poţi opera simultan în afara sistemului mondial şi a celui sovietic. Acum, sistemul mondial cuplează legic aproape toate ţările globului în postura de contribuitori. Depinde mai ales de elita fiecărei ţări sa calibreze resursele naţionale în vederea unui cuplaj optimal la sistemul mondial.
ANEXA 1: Tendinţe politice actuale în Europa
Din datele compilate mai jos, în tabelul cu opţiuni electorale şi sumarul unei discuţii între experţi, se observă că ne apropiem de un adevărat spaţiu de inflexiune cu multiple traiectorii posibile. În contrast cu această complexitate de opţiuni remarcăm lipsa oricărui considerent cu privire la situaţia ţărilor mici, estice, în curs de dezvoltare, precum România.
A) Împărţirea opţiunilor de azi ale diferitelor partide şi grupuri precum şi propunerile acestora de reformă a Uniunii cu care se prezintă în alegeri, se pot urmări în tabelul următor (Jurgen Habermas-Democracy, Solidarity and European Crisis.)
|
Partid/Grup
|
Grad de integrare al Europei
|
Formula organizatorică a Europei
|
1
|
Alianţa Aripa dreapta populistă în curs de a deveni Aripa radicală de dreapta formată din: Frontul Naţional Francez, Liga Nordului, Partidul Olandez al Libertăţii (Geert Wilders), Partidul Libertăţii Austriac, Partidul Flamand (Filip Dewinter)
|
Anti europeni
Spargerea UE şi a zonei euro
Protecţionism
Anti Islam (Geert Wilders)
|
Cooperare economică
Marine Le Pen: “UE este precum Uniunea Sovietică acum: imposibil de îmbunătăţit”.
|
2
|
Grup politic EANM neinstituţionalizat:
( Alianţa mişcărilor naţionale-2009):
Jobbik, Frontul Naţional Belgian, Flamura tricoloră-Italia, Partidul Naţional Renovator –Portugalia, Mişcarea Socialistă Republicană-Spania, Partidul Naţional Democratic-Suedia, Partidul Naţional Britanic-UKIP, Partidul Socialist Olandez;
|
Eurosceptici de extremă dreapta. Jobbik: reprimarea criminalităţii romilor
Fără austeritate
Autoritarism
Împotriva liberalismului sălbatic şi a comunismului
Antisemit
Împotriva imigraţiei;
Nu toate formaţiunile împărtăşesc aceleaşi principii
|
---
|
3
|
Socialiştii lui Emil Roemer-Olanda
|
Mai multă integrare
Referendum pentru transfer de atribuţii către Bruxelles
Referendum pentru pact fiscal
Alocarea de 3 mld E pentru crearea de locuri de muncă
|
Varianta A
Uniune politică
Linii directoare integrate de coordonare fiscală, bugetară şi politici economice
Programe de stimulare specifice ţărilor
Colectivizarea datoriilor statelor
Generalizarea eurobondurilor
Transfer de competenţe către Bruxelles
|
4
|
Mark Rutte-Olanda
|
Fără austeritate
Fără transfer de puteri
Fără ajutor spre Grecia
|
Varianta C
Uniune monetară cu preluarea diferenţelor de competitivitate
|
|
|
|
|
5
|
Alternativa Germană pentru Partidul Germaniei
|
Europeni
Critică guvernanţa zonei Euro
|
Varianta C (parţial)
|
6
|
Radicalii federali
Grupul Spinelli din PE, Grupul federal din PE (Guy Verhofstadt şi Andrew Duft), Grupul Glienicker, oameni de ştiinţă, ziarişti, jurişti germani, Jurgen Habermas
|
Integrare mai profundă
Supra- uniune federală care să rezolve criza
Pierderea drepturilor suverane cu transferare de atribute centrului
Comisia Europeană se va transforma într-un euroguvern constituţional=guvern central al zonei Euro
Uniune politică federală
O nouă Convenţie, un nou Tratat
|
Varianta B
Federalism executiv
Uniune politică, Schimbarea tratatelor,
Democraţie supranaţională, comunitară
De-tronarea Consiliului European
Pierderea drepturilor suverane
|
7
|
Federalişti Streek
|
Federaţie de state naţionale suverane
|
Varianta D
Federaţie de state naţionale suverane autonome
Întărirea rolului statului naţional
|
8
|
Euro realişti moderaţi
Majoritatea europarlamentarilor, majoritatea partidelor politice europene
|
Status-quo
|
Status-quo
|
B) Previziunile a 5 politologi provenind din 3 mari ţări europene şi SUA privind viitorul euro şi al UE în ansamblu
Discuţia a avut loc în cadrul unui forum public la National Press Club în Washington, D.C. Panelisti au fost James K. Galbraith, dela University of Texas, Austin; Ulrike Guérot, dela European Council on Foreign Relations; John N. Gray, profesor emerit la London School of Economics; Christiane Lemke, Max Weber Chair in German and European Studies la New York University; si Emmanuel Todd, antrpolog social la National Institute of Demographic Studies din Paris. Sursa: http://bit.ly/18LAqGK
Aceste previziuni arată o diversitate de percepţii privind evoluţia monedei Euro şi a Uniunii Europene, relevă câteva cauze ale funcţionării deficitare a Uniunii, cauze văzute din unghiuri diferite. Cu alte cuvinte nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte viitorul Uniunii.
- Moneda Euro va supravieţui pentru că sunt multe guverne interesate şi destule fonduri în joc.
- Nu există democraţii funcţionale în uniuni trans-naţionale; euro va cădea în primul rând din cauza ratei uriaşe a şomajului (în speţă cazul Spaniei şi al tinerilor care sunt fără serviciu de ani de zile) şi a ariei prea mari de acoperire a monedei euro, alimentată de economii neunitare, cu programe diferite; marele merit al UE a fost acela de a menţine pacea, dar in plan economic e o alianţă sortită eşecului. Este aproape sigur că moneda Euro nu va supravieţui; chiar şi în cazul unui colaps al monedei Euro, nu va fi aşa un mare cataclism economic la scară mondială, cel mult acest lucru ar echivala cu prăbuşirea economiei chineze, de exemplu.
- Euro va supravieţui pentru că s-a dovedit eficient într-o perioadă dificilă economic pentru toată lumea şi nu doar în beneficiul Germaniei. SUA a investit imens în Europa şi de aceea americanii sunt cointeresaţi în menţinerea monedei Euro.
- Euro nu are cum să supravieţuiască pentru că trăim în culturi diferite cu nevoi diferite cu ‘comportamente economice’ foarte diferite. De exemplu cultura germană este una ‘colectivistă’ şi ‘eficientă’ în vreme ce cultura franceză şi britanică sunt individualiste. Unicul efect al monedei euro este o anumită ‘polarizare’ economică. "Franţa e mai greu de guvernat decât Germania"şi mai puţin eficientă economic. Euro nu este o monedă ‘normală’ pentru că ea nu este menită să servească o economie, ci dimpotrivă, economiile sunt condiţionate să servească Euro. “Dacă EURO va supravieţui, asta se va întâmpla cu preţul democraţiei"
- Zona Euro nu poate să supravieţuiască cu toate statele membre în condiţiile actualelor politici monetare. Asistăm la o distrugere economică a unora dintre statele membre. Sisteme deja fragile şi şubrezite de educaţie, sănătate şi servicii publice se află în pragul colapsului. De asemenea creşterea violenţei sociale este emblematică pentru starea de criză. Rata şomajului este imensă. În cel mai bun caz toate astea vor conduce la o formă de revoltă social- politică. E posibil să izbucnească şi în Italia o astfel de revoltă. Ţările care au autoritate în Europa ar trebui să recurgă la o schimbare de politică. Trebuie stabilizate veniturile celor mai săraci membri ai populaţiei. Soarta zonei Euro depinde în primul rând de comunităţile mai slabe şi mai mici şi nu de cele mari. Trebuie să admitem că a fost o "greşeală" admiterea anumitor state nepregătite economic în zona Euro şi să înţelegem că soarta monedei Euro depinde acum de felul în care reuşesc acestea să se redreseze.
ANEXA 2
1.Variante europene de reformă a Uniunii Europene.( Jurgen Habermas-Democracy, Solidarity and European Crisis.)
A. Integrare mai mare. Condiţiile pentru o monedă unică nu sunt îndeplinite, există dezechilibre structurale între economiile naţionale care cu timpul chiar s-au acutizat. Ele se vor acutiza din ce în ce atât timp cât politica Europeană nu va renunţa la principiul că fiecare stat membru ia decizii suverane în cadrul domeniilor politice relevante fără să ia în considerare alte state membre. De altfel atât Comisia cât şi Preşedinţia Consiliului au căzut de acord aupra cauzei actualei crize şi anume că ea rezidă în proiectarea defectuoasă a unei uniuni monetare care încă persistă în înţelegerea politică a unei alianţe de state suverane. Soluţia prevede atingerea câtorva obiective:
-asocierea la decizia politică la nivelul UE a unor linii directoare integrate de coordonare fiscală, bugetară şi de politici economice a statelor individuale.
-un buget UE bazat pe dreptul de a fixa taxe printr-o administraţie financiară construită cu scopul de a elabora programe de stimulare specifice ţărilor. Prin investiţii publice selective focusate se pot micşora dezechilibrele structurale în cadrul uniunii monetare. Generalizarea eurobondurilor şi a unui fond de plată a datoriei se presupune că vor face posibilă o colectivizare a datoriilor statului, lucru ce ar facilita ECB în sarcina prevenirii speculaţiilor împotriva statelor individuale din zona euro.
Măsurile necesare a fi luate sunt:
-transferul între graniţe de plăti cu redistribuire transnaţională. Din perspectiva legitimizării constituţionale este necesar ca uniunea monetară să se extindă într-o uniune politică.Transferul competenţelor de la nivel naţional spre european ar avea loc într-un mod gradual, pentru a avea suficient timp de revizuire a tuturor Tratatelor. Teoretic democraţia supranaţională este scopul final.O tehnocraţie fără rădăcini democratice nu ar avea motivaţia să acorde suficientă greutate cererilor electoratului pentru o justă distribuţie a venitului şi proprietăţii, pentru securitate , servicii publice şi bunuri colective. Aceste planuri ale Comisiei reflectă tentaţia unificării într-o manieră tehnocrată deşi ea prezintă dezavantajul pericolului creşterii prăpastiei dintre competenţele regulatorii consolidate şi nevoia de legitimare a acestor puteri lărgite într-o manieră democratică.
B. Integrare bazată pe modelul actual de federalism executiv (ex. Canada) Acest tip de organizare este bazat pe procesul de negociere interguvernamental. Paşii care ar trebui făcuţi pentru acest model de democraţie supra-naţională în Europa sunt:
-decizia de extinedere a UE dintr-o uniune monetară într-una politică, cu acces deschis altor ţări europene.
-schimbările necesare ale Tratatelor (dependente de consensul ţărilor sau , libera renunţare a unor ţări la apartenenţă)
-abandonarea principiului că statele naţiune sunt subiecte de suveranitate
-democraţia supranaţională nu conduce la ideea de „Statele Unite ale Europei” sau „Confederaţie”. Comutarea de la ideea de integroeuromentalism spre o metoda comunitară, odata cu de-tronarea Consiliului European. Metoda comunitară este preferabilă din raţiuni normative şi de eficienţă.
-redactarea unei Convenţii pentru revizuirea Tratatelor din partea Consiliului European care poate elabora rezoluţii comune
-revederea atribuţiilor statelor, pierderea drepturilor suverane şi transferarea lor spre instituţii centralizate în cadrul unei democraţii de tip supranaţional.
-reconstrucţia unei Europe noi, chiar cu alţi actori.
Este evident că în această variantă guvernul german este cel care preia puterea şi decizia centralizată în mâinile sale. Eficienţă va fi poate, democraţie, ne îndoim. Evident că celelalte state pot solicita asistenţă pe bază de solidaritate doar dacă ele însele ar fi gata să accepte pasul complementar de transferarea drepturilor de suveranitate cerute spre nivelul European. Altfel, orice asistenţă bazată pe solidaritate ar viola principiul democratic conform căruia legislativul care fixează taxele are un cuvânt de spus în decizia privind modul de alocare şi în beneficiul cui se folosesc.
C. Menţinerea Uniunii monetare cu preluarea diferenţelor de competitivitate ale statelor. Date fiind actualele dezechilibre structurale între economiile naţionale e necesară înlăturarea acestora şi prin oferta de împrumuturi statelor supraîndatorate, astfel încât fiecare să-şi poată îmbunătăţi competitivitatea prin eforturi proprii. Este nevoie însă evident de o puternică solidaritate şi un efort colectiv pentru o perspectivă politică împărtăşită care să promoveze creştere şi competitivitate în Europa ca un întreg. Un astfel de efort ar cere Germaniei şi altor câteva ţări să accepte efecte negative ale redistribuirii pe termen mediu în propriul interes pe termen lung, exemplu clasic de solidaritate.
D. Europa, federaţie de state cu o formă de guvernământ republicană (de exemplu, Germania, SUA, Elveţia, etc.) Federaţia va fi compusă dintr-un număr de state care se autoguvernează unite la nivel de guvern federal. Guvernele autonome la nivel statal sunt definite constituţional, protejate de orice intervenţie unilaterală care ar putea fi luată la nivel federal. Statele acestei federaţii îşi menţin suveranitatea politică deplină pe care nu o cedează statului federal. Această teorie prevede întărirea rolului statelor naţionale, consideră că este nevoie de măsuri asincrone deoarece ţările membre se află în stadii diferite de dezvoltare. În timp ce unele au nevoie de reforme structurale importante, altele necesită doar mici ajustări. Ca atare este necesară diferenţierea deficitului bugetar acceptat şi ca atare modificat sau înlăturat pactul fiscal. Desigur, deficitul acceptat tebuie să fie în limite rezonabile pentru a nu induce distorsiuni suplimentare.Esenţială este punerea de acord a puterii şi politicilor şi înlăturarea lipsei de coordonare eficiente.
2. Propuneri legislative (Fighting for a Socialist six pack, Paul Magnette)
Comsiderăm că ceea ce a început ca o criza financiară şi economică în 2007-2008 s-a transformat repede într-o criză politică. Partidele conservatoare ale dreptei au respectat şi impus recomandările Comisiei Europene, măsuri care nu au dat rezultate. Această politică a devenit un sinonim pentru recesiune, şomaj şi pierdere a credinţei în viitor. Această propunere de şase măsuri are şanse să fie adoptată cu o largă majoritate cel puţin de către actuala şi viitoarea stângă democrată din PE.
- Trebuie să luptăm pentru un comerţ corect. Europa importă bunuri din ţări care au salarii foarte mici, regulile de mediu sunt mai puţin severe şi taxarea extrem de avantajoasă. Producătorii pot produce bunurile lor la costuri mult mai joase decât în Europa. Acest fapt declanşează relocări de activităţi şi pierderi de slujbe în aceste ţări europene. Intenţia este să se ataşeze standarde sociale şi de mediu ridicate unor acorduri de comerţ liber între UE şi ţările terţe precum şi impunerea de tarife vamale împotriva ţărilor care nu respectă aceste norme. Etichetarea pe orice produs a aportului fiecărei ţări la realizarea produsului.
- Avem nevoie de un salariu minim la nivel European. Din totalul de 27 state doar 20 au un astfel de indicator dar la nivele destul de diferite. România îl are pe cel mai jos (157 Euro pe lună) în timp ce Luxemburg are 1874 Euro lunar. Întrucât economiile variază destul de mult este imposibil să impui o valoare unică la nivelul tuturor statelor membre, dar este important să existe o referinţă la salariul mediu din fiecare ţară, lucru care ar reprezenta un prim pas spre o armonizare socială. Având în vedere recomandările Declaraţiei OIM privind justiţia socială pentru o globalizare echitabiăa propunem un salariu minim în cuantum egal cu 60% din salariul mediu pe economie al fiecărui stat membru.
- Dorim ca Europa să finanţeze o parte din datoriile suverane. Când un guvern doreşte să împrumute bani, emite bonduri. Asta crează un contract prin care guvernul se angajează să despăgubească investitorii. După încheierea crizei financiare, investitorii devin refractari să împrumute bani guvernelor temându-se să nu rămână nedespăgubiţi. Acest lucru împinge dobânzile în sus. Guvernele se confruntă astfel cu greutăţi suplimentare într-o situaţie şi aşa destul de dificilă financiar. O soluţie ar fi fost ca Banca Centrală Europeană (ECB) să cumpere bonduri direct de la guvernele UE, adică să împrumute bani acestora la rate mai rezonabile. Totuşi ECB nu are în atribuţii cumpărarea de bonduri, ca şi băncile centrale din SUA şi Marea Britanie. Ea a acţionat indirect, cumpărând bonduri pe piaţa secundară de la investitori privaţi. Drept rezultat ni se pare corect ca ECB să poată cumpăra direct, sau prin banca Europeana de Investiţii, bonduri guvernamentale. În felul acesta ECB ar interveni direct să ajute guvernele, fără să finanţeze investitori privaţi.
- Trebuie să despărţim băncile de investiţii de cele de retail. Dacă deponenţii nu-şi mai pot recupera banii din depozite când doresc întrucât aceştia sunt creditaţi pe perioade de câţiva ani altor companii, lipsa de încredere în sistemul bancar se poate generaliza. Pentru a evita astfel de situaţii guvernele garantează depozitele, manieră care poate determina băncile sub umbrela garantării să-şi asume mai multe riscuri.:”chiar dacă greşim, guvernul va despăgubi depozitarii”. Aşa că, pentru a evita crize suplimentare băncile trebuie obligate să nu-şi ia prea multe riscuri. Soluţia este delimitarea băncilor de retail de cele de investiţii, astfel încât băncile să nu procedeze ca la cazinouri cu banii deponenţilor. UE trebuie de asemenea să-şi creeze o solidă Uniune Bancară. Mai specific, un fond European direct finanţat de bănci ar trebui creat ca să absoarbă şocurile financiare şi să taxeze speculaţiile.
- Avem nevoie de o politică europeană industrială. Drama întreprinderilor producătoare închise rezultă din faptul că nu mai există o politică industrială europeană genuină. Producţia fie este în descreştere, fie este relocată în alte regiuni ale lumii. Milioane de joburi s-au pierdut la nivelul Europei. Mai este necesar un pachet larg de stimulare şi o mai bună coordonare a politicilor economice naţionale. De exemplu industria oţelului ar avea nevoie presantă de un plan de salvare la nivel european. UE ar putea să susţină mai degrabă decât investiţii publice, punerea pe picioare a re-industrialiăarii. În sfârşit, o împărţire a veniturilor generate de instrumentele financiare de inovare ar putea finanţa re-industrializarea Procedeul ar consta în înţelegeri contractuale între firme de reputaţie europeană si guverne ale ţărilor cu o competitivitate mai mică să le cedeze un procent pentru R&D (cercetare-dezvoltare) cu scopul adoptării unor tehnologii superioare care să reuşească să mărească productivitatea şi competitivitatea acelor ţări, indiferent de folosirea sau nu a fondurilor europene.
- Să generalizăm taxa pe tranzacţiile financiare efective. Din cele 27 state membre doar 11 au autorizat deja lansarea taxei pe tranzacţiile financiare (FTT). Se aşteaptă rezultatele punerii în aplicare, un bun posibil început de generalizare. Toată atenţia trebuie acordată în acest caz prevenirii prin legislaţie a efectului indezirabil al taxei, cum ar fi acela al relocării tranzacţiilor.
Text aparut in revista Tribuna economica nr. 1& 2, din ianuarie 2014
