28.1.15

Salariul minim pe economie, problematică generală şi oportunitate românească


Sumar:  În această lucrare, autorii analizează situaţia salariului minim pe economie (SMEC) din multiple perpsective: academică, empirică, comparativă şi românească.  Se arată oportunitatea ridicării nivelului SMEC în România ca un mod nu doar de a reduce inegalităţile, mai cu seama a celor rezultate din alinierea preţurilor la nivel european, ci mai ales de a schimba direcţia de evoluţie a binomului productivitate-salarizare, acum aflat pe o spirala descrescătoare.  Acest lucru se poate face, si trebuie făcut, ţinând desigur seama de şomajul suplimentar generat de creşterea SMEC, sens în care sunt prezentate mai multe variante de creştere, fiecare cu analize sumare de impact.  Contribuţiile acestei lucrări vin în sensul includerii situaţiei economiei româneşti în discuția mai largă despre relația dintre inegalităţi-SMEC-somaj şi reliefarea relaţiei adiacente SMEC-productivitate, specifică economiilor periferice din sistemul global; acest al doilea aspect mai cu seamă din perspectiva decidentului politic român.    


Salariul minim
Capitalismul este un sistem de alocare a resurselor şi producţiei eficient, însă dacă este lăsat negestionat el generează şi exacerbează inegalităţile economice.  Inegalitatea economică dintre oameni, mai cu seama cea cronică, are efecte nocive la adresa societăţilor şi chiar a sistemului capitalist pe ansamblu.  Plecând de la aceste premize şi observând creşterea gradului de inegalitate în societăţile vestice, inegalitatea a devenit obiect de studiu al economiştilor şi populează discursurile personalităţilor atât de diverse cum ar fi Papa Francisc sau preşedintele Obama.  
Pentru cei mai mulţi cetăţeni, rezolvarea problemei inegalităţii este legată de venituri, care corespund nivelului de salarizare; mai mult, cei mai afectaţi de inegalitate sunt cei care depind de SMEC.  Wikipedia ne informează că salariul minim dintr-o economie reprezintă remuneraţia cea mai joasă orară, zilnică sau lunară pe care angajatorii o pot plăti legal pentru lucrători. Echivalent, este cel mai jos nivel al salariului la care lucrătorii îşi pot vinde munca lor.  Deşi SMEC este stipulat în multe legislaţii, există diferenţe de opinie în privinţa beneficiilor şi dezavantajelor impunerii sale. Suporterii SMEC consideră că acesta susţine standardul de trai al lucrătorilor, reduce sărăcia, reduce inegalitatea, loializează forţa de muncă si forţează afacerile să fie mai eficiente.  În contrast, oponenţii SMEC susţin că acesta măreşte sărăcia, măreşte şomajul (în special printre lucrătorii cu productivitate scăzută) şi aduce prejudicii afacerii.
Odată indicată legătura dintre inegalitatea economică şi SMEC vom explora câteva din perspectivele economice schiţate mai sus pentru a putea aborda binomul inegalitate-SMEC din perspectiva românească.


I.Teorii economice legate de SMEC
Mitul pierderii slujbelor
Pentru unii, convenţia economică spune că o creştere a SMEC va reduce numărul de locuri de muncă, deoarece creşterea costurilor salariale nu poate fi transferată la clienţi, asta mai cu seamă în economia globalizată.   Profesorul de economie Alan  Manning, asociat cu London School  of Economics, trece în revistă mai multe studii referitoare la efectele măririi SMEC asupra economiei în SUA şi asupra evidenţei acestor creanţe, urmărind două ipoteze de lucru: (1) legătura dintre mărirea SMEC şi pierderea de joburi, pe de o parte, şi (2) să arate că pieţele muncii nu sunt atât de competitive pe cât le prezumă oponenţii SMEC.  
Ipoteza de lucru 1. Până la mijlocul anilor 1990 majoritatea studiilor asupra SMEC susţineau ideea unui nedorit târg  între nivelele de reglementare şi angajare.  Acest cvasi consens a fost însă zdruncinat, de exemplu, de cercetarea a doi economişti, David Card şi Alan Krueger, pe atunci ambii la Universitatea Princeton.  Ei arătau că legătura dintre SMEC şi pierderea slujbelor este slabă şi nefundamentată. De reţinut este faptul că ei au oferit noi analize făcute în SUA conform cărora SMEC nu are efect asupra angajării, ci chiar poate mări numărul angajaţilor.  În sensul acesta, ei comparau angajarea în restaurantele fast-food din două state adiacente, New Jersey şi Pennsylvania după ce în New Jersey a crescut salariul minim.  Mai degrabă decât o reducere automată a numărului angajaţilor, un SMEC crescut prezintă răspunsuri contractradictorii, care nu ocolesc efectele pozitive, inclusiv la angajator.  Studiul celor doi a deschis numeroase dezbateri, aproape toate îmbrăcând în final veşminte politice.  Între timp, tenorul conversaţiilor academice despre impactul salariului minim s-a schimbat odată cu apariţia a numeroase studii ce atribuie un impact foarte mic asupra angajărilor ca urmare a creşterii salariului minim.  În sensul acesta se remarcă un sondaj, realizat de Şcoala de Afaceri a Universităţii Chicago, al opiniilor exprimate de economişti de vârf: 80% răspund că avantajele ridicării salariului minim depăşesc costurile (http://bit.ly/1bjUgYf).  În februarie 2013 , Paul Krugman, laureat al premiului Nobel analizând studii şi experimente a concluzionat: “Avem de-a-face cu un efect mic pozitiv dacă nu chiar negativ al măririi salariului minim asupra ocupării”. (http://nyti.ms/1h5vuAJ)
”Un salariu minim prea ridicat poate dăuna”
De asemenea, în Franţa, economiştii Philippe Aghion, Gilbert Cette şi  Elie Cohen  estimează că e  necesar să se regândească rolul şi politica SMEC, în cartea lor Changer de modele (aprilie 2014).  Aceşti economişti scriu că un SMEC prea ridicat poate dăuna angajării, încrederii şi mobilităţii sociale.  Conform celor trei, singurele criterii de care trebuie să se ţină cont trebuie să fie cele ale luptei împotriva sărăciei, echităţii şi impactelor economice, în particular asupra competitivităţii şi angajării [I]. 


Până aici, pe baza acestor exemple, ar trebui să deducem că relaţia dintre SMEC şi locurile de muncă se află cel mai probabil pe o curbă, în sensul că o creştere a SMEC poate să corespundă cu o creştere a gradului de ocupare, până la un punct de inflexiune, de unde cele două se pot mişca în sensuri opuse [II].  În Figura 1,  poziţia corespunzătoare valorii celui mai mic salariu minim se află în vecinătatea valorii ajutorului de şomaj (aşa numitul reserve price), poziţia punctului de inflexiune depinde cel mai probabil de des/creşterea economică.  În condiţii de criză prelungită păstrarea prin lege a unui nivel ridicat al SMEC  poate avea ca efect scăderea ocupării la categoria celor angajabili cu SMEC  (tinerii in general). Acest lucru indică odată în plus că statul ar trebui să suporte o diferenţă de SMEC pentru aceste categorii, mai ales dacă nu se înregistrează o scădere a preţurilor de care nivelul SMEC depinde de asemenea.  Această diferenţă care se poate constitui într-o măsură activă de combatere a şomajului, subvenţionată din fondul de şomaj trebuie corelată cu criteriul care a condus la stabilirea SMEC.

Tot din Franţa, Eric Heyer, director adjunct la departamentul analiză şi previziune al Observatorului francez de conjuncturi economice (OFCE) aminteşte că SMEC se situează la 60% din salariul mediu, acelasi nivel din 2008, când Franţa afişa o rată a şomajului de 6,8%.  În cuvintele sale, ”Criza a mărit şomajul, nu SMEC.  Salariul minim nu e responsabil cu şomajul în masă”.  Concluzia sa este totuşi că SMEC  “trebuie să permită fiecăruia să trăiasca corect din munca sa”.
Această dezbatere în jurul SMEC intervine în momentul în care Germania, adesea indicată ca model pentru mini-slujbele sale mai mici de 400 euro pe lună, a decis să introducă un SMEC de 8,50 euro brut pe oră.
Germanii par să acţioneze în cazul acesta ca şi cum dintr-o înţelegere similară a problemelor legate de SMEC, atât cu teoria economică neconcludentă , cât şi cu practica ce expune o clasa întreagă de cetăţeni pauperizarii cronice.  Stimulând  mai întâi patronatul (Reformele Hartz), iar acum intervenind pentru ridicarea nivelului SMEC, apar cele două faţete ale unei politici de gestiune activă  a relaţiei curbilinii dintre SMEC şi rata de ocupare a forţei de muncă.   


Ipoteza de lucru 2. Competitivitatea pieţei muncii este asumată de modelele economice neoclasice.  Problema este că aceaste modele nu sunt confirmate de evidenţă.  
Semnificaţia faptului că pieţele muncii nu sunt competitive este că atunci când  şomajul creşte,  creşte şi puterea angajatorilor (gradul de monopsonie), iar preţul forţei de muncă scade, chiar sub nivelul de subzistenţă.   Această stare a lucrurilor impune cu atât mai mult introducerea unui  SMEC la nivelul acoperirii nevoilor de subzistenţă.
Până acum am observat că practica economiilor de succes şi realitatea contrazic modelul simplificat al economiştilor neoclasici şi păstrarea acestuia în orice condiţii poate conduce la situaţii inclusiv ca aceea din piaţa muncii din România.  La noi în ţară remarcăm că nu este asigurată subzistenţa, dar nici nu se crează acea situaţie în care  angajatorul  autohton să utilizeze optimal forţa de muncă, iar aceasta, la rându-i, fie emigrează, fie nu este suficient de calificată pentru cererile unei economii competitive la nivel global.  În cele ce urmează, ne vom referi la situaţia pieţei muncii româneşti, mai cu seamă din perspectiva acestor fenomene si cum sunt legate de nivelul SMEC, sugerând în final şi soluţii.
Între observaţiile empirice ale studiilor americane care în mod onest rupeau  legătura neoliberală dintre creşterea SMEC şi şomaj,  şi hotărârea germanilor de a creşte substanţial SMEC,  observăm că teoriile economiştilor neoclasici se aplică după necesităţile ţării: fiecare poate lua în considerare posibila dezvoltare generală  a companiilor, gradul mediu de  reinvestire a profitului şi crearea de locuri de muncă, gradul de competitivitate atins care permite un respiro  pentru a ridica  salariile în scopul recâştigării încrederii lucrătorilor. În acelaşi timp lipsa de flexibilitate a pieţelor muncii (lipsa de competitivitate) este generală. Având în vedere concluziile studierii creşterii SMEC, pornind de la cele două premize, ne permitem  să enunţăm că în cadrul general al evidentei posibilităţii de ridicare a SMEC,  fiecare ţara îşi va aplica propriile criterii la stabilirea noului SMEC.
In incheierea acestui parcurs teoretico-empiric, trebuie adăugată următoarea observaţie legată de piaţa muncii în economia globalizată:  Locurile de muncă tind să se polarizeaze între economiile centrale care atrag mâna de lucru cea mai productivă, la costuri relativ mari, respectiv economiile periferice în care productivitatea este scăzută şi corespunzător la costuri, în zona SMEC.  În condiţiile încetării politicii europene de armonizare economică, şi pe fondul mobilităţii forţei de muncă intra-europene, economiile ţărilor periferice din UE sunt condamnate la nivele de productivitate şi SMEC scăzute [III].

Aşadar, ce criteriu ar trebui să aibe în vedere România la stabilirea salariului minim?
Întrucât economiile variază destul de mult este imposibil să impui o valoare unică la nivelul tuturor statelor membre UE, dar este important să existe o referinţă la  salariul mediu din fiecare ţară, lucru care ar reprezenta un prim pas spre o armonizare socială. Având în vedere recomandările  OIM privind justiţia socială pentru o globalizare echitabilă, social democraţii europeni propun un SMEC  în cuantum egal cu 60% din salariul mediu pe economie al  fiecărui stat membru.
Pentru a defini criteriile stabilirii SMEC în România este necesar să evidenţiem condiţiile specifice.


II. Condiţiile specifice ale economiei romanesti: România, pe locul II la lista SMEC din UE
În 2013 EUROSTAT a compilat o listă a SMEC din ţările UE şi SUA.  Dacă această listă ar fi ordonată dupa cât de mici sunt salariile nominale, România ar fi într-adevăr pe locul al II-lea.  
Toate ţările europene au căzut de acord asupra necesităţii existenţei unui SMEC la nivel de ţară.  Din totalul de 27 state doar 20 au până în prezent un astfel de indicator, la nivele diferite.  România îl are pe cel mai jos (157 Euro pe lună) în timp ce Luxemburg are 1874 Euro lunar--situaţie din 2013 [IV].  Începând cu 1 ianuarie 2015, în conformitate cu HG 1091/2014, SMEC a atins pragul de 975 lei= 217,531 Euro lunar. Merită reamintit faptul că în urmă cu jumătate de an Germania a recurs pentru prima dată la introducerea unui SMEC evaluat la 8,5 Euro/oră.


Ca parte a condiţiilor de aderare a României la UE, în economia românească s-a impus o serie de alinieri de preţuri (e.g., energie), aducându-le la nivelul celor vestice.  Asta s-a întâmplat fără o aliniere a veniturilor românilor, care au continuat din multiple cauze economice şi nu numai să rămână în coada clasamentelor europene.  După cum se ştie cuantumul SMEC determină întreaga grilă de salarizare bugetară dar şi salariile din mediul privat. Elementele de calitatea vieţii, concordante cu cele din ţările europene, împreuna cu alinierea preţurilor fac parte din conditiile de convergenta nominală, prima condiţie de îndeplinit în  parcursul spre moneda europeană. Cu alte cuvinte, integrarea deplină, şi cu beneficii depline a României presupune sine-qua-nonul măririi salariilor, în principal pe baza măririi SMEC.  
În principiu, e bine să mărim SMEC ca factor al reducerii inegalităţilor cât şi ca o bună măsură economică.  Într-adevăr, Henry Ford spunea că angajaţii săi trebuie să câştige destul încât să poată fi capabili să şi cumpere celebrul Model T pe care-l manufacturau ei înşişi.  În continuare, vom căuta să înţelegem mai bine problematica nivelului scăzut al SMEC în România dincolo de butada lui Ford.
Problematica asociată nivelului scăzut , în termeni relativi şi absoluţi, ai SMEC în România
În România lui 2014, numărul total de salariaţi este estimat la 5,13 milioane.  Dintre aceştia, o treime (1,71 milioane) sunt încadraţi la nivelul SMEC. (http://bit.ly/1HGr1NO).  Această pondere a SMEC în ecuaţia generală de venituri este o măsură a nevoii unei discuţii a nivelului SMEC dincolo de şabloanele ideologice de Stânga-Dreapta de până acum.   
Autorii disting la momentul acesta cinci mari efecte negative ale menţinerii unui SMEC neoptimal:
  1. Sărăcia şi inegalităţile--A se remarca faptul că acestea nu sunt de departe  numai o problemă a Stângii şi ideologiei acesteia.  Sărăcia şi inegalitatea sunt o problemă a capabilităţii de regenerare a capitalismului însuşi.
  2. Descalificare profesională--A se vedea fenomenul emigraţiei medicilor, care deşi nu este singular sau neapărat cel mai important, este exemplar pentru fenomenul descalificării româneşti prin emigraţie.  În alte cuvinte, un nivel scăzut SMEC trage automat în jos toată grila salarizării pe economie, situaţie care determină în mod hotărâtor decizia de emigrare şi/sau nivelul general de calificare, cu efect direct asupra productivităţii muncii.
  3. Menţinerea economiei româneşti pe spirala morţii--Scăderi succesive ale costului de a face afaceri, asa numitele stimulente ale mediului de afaceri (supply-side),  nu sunt reflectate de o creştere a intensităţii şi/sau cantităţii antreprenoriale în România, dar se observă scăderea sau cel mult menţinerea nivelului productivităţii pe loc.  Acest aparent paradox nu poate fi rezolvat prin continuarea stimulării supply side--continuând, se slăbeşte statul, şi nici nu se oferă stimulente pentru investiţia în înaltă tehnologie sau calificarea angajaţilor.
  4. Stimularea muncii la negru si la gri--Patronii compensează forţa de muncă în afara fiscalităţii, aducând astfel un multiplu prejudiciu statului, angajaţilor, sistemului social etc.
  5. Amânarea cuplării la zona euro, pentru care s-au plătit costurile dar care devine imposibil de realizat fără o convergenţă a veniturilor din muncă la nivel european.
***
Acum câţiva ani autorităţile calculau salariul minim pe economie ţinând cont de un coş minim de consum lunar. După o metodologie aprobată de Comisia Naţională de Indexare (CNI), care a funcţionat ca organ consultativ pe lângă Guvernul României, s-a reuşit să se adopte structura, componentele şi valoarea coşului minim de consum lunar (CMCL), raportat la preţurile lunii octombrie 2000 prin OUG 217/2000, aprobată apoi prin Legea 554/2001. Coşul minim de consum lunar era calculat pentru familia de 2,804 persoane. Structura acestuia se găseşte în Anexa 1.  Din 2005 s-a renunţat la acest parametru instituţionalizat prin lege, coşul minim lunar nemai constituind fundament pentru calcularea SMEC. Din păcate. Astfel s-a rupt, orice legătură între suma reprezentând minimul de supravieţuire pentru o familie standard şi SMEC. De exemplu, desi fără relevanţă legală acum, costul real al supravieţuirii familiei statistice de 2,804 persoane, calculat de Jurnalul Naţional la 28 ianuarie 2009 în baza Anexei 1 atinge şi depăşeşte suma de 2.000 de RON.
Cifrele sunt grăitoare dacă mai adăugăm şi informaţia că doar una din două familii are cel puţin un membru de familie salariat. Legătura între puterea de cumpărare a SMEC şi nevoile de supravieţuire este ruptă.
***
În cazul României prima întrebare pe care ne-o punem constatând raportul dezastruos între cel mai ridicat salariu minim din Europa şi salariul nostru este: Cum se explică? La prima vedere ţinând seama de mâna de lucru extrem de ieftină (vezi cuantumul SMEC) am fi înclinaţi să ne arătăm  miraţi că mari companii din lume nu relocalizează la noi părţi din producţia lor.  Excluzând raţiunile geo-politice, trei ar putea fi explicaţiile pur economice ale acestei conditii: 1. există o imagine de lipsa de onestitate în ce ne priveşte, care ar determina un cost mai mare de operare în România, chiar cu un SMEC scăzut;  2. starea generală a infrastructurilor este sub-standard (drumuri, căi de transport, comunicaţii, infrastructură instituţională);  3. productivitatea muncii este foarte scăzută (forţa de muncă sub/ne-calificată), angajatorii găsind investiţiile în calificarea forţei de muncă suficient de costisitoare pentru ca avantajul salariului mic să nu se mai constituie într-un avantaj comparativ.  
La acest moment, cititorii îşi amintesc ideea că productivitatea şi nivelul salarizării sunt la rândul lor într-o relaţie neliniară.  Explicaţia nr. 3 de mai sus, luată împreună cu fenomenul migraţiei medicilor din România, trebuie să ne dea imaginea fenomenului mai larg:  productivitatea muncii este menţinută jos de o grilă de salarizare joasă care îi face  pe cei calificaţi să părăsească economia românească.  Cum nivelul general al salarizării este foarte influenţat de nivelul SMEC, remedierea lipsei de productivitate cronică se poate face umblând la variabila SMEC.
***
Ca urmare a stagnării economiei româneşti şi a lipsei de perspective de creştere a acesteia şi a pieţei de desfacere, a apărut de peste un an un fenomen suplimentar negativ pentru piaţa muncii: părăsirea ţării de către unele mari companii sub diferite pretexte. Ultimele care şi-au anunţat plecarea sunt ENEL, LAFARGE, Mc Donald`s.  Cauza principală pare să fie că faţă de orizontul de aşteptare privind profiturile, cele înregistrate, deşi repatriate, sunt nesatisfăcătoare.  Mai mult, piaţa nu creşte, atât din punct de vedere demografic cât şi al puterii de cumpărare, profiturile sunt plafonate, dinamismul economiei este neobservabil. O ţară cronic săracă nu oferă perspective.  Cronicizarea sărăciei reiese şi din coeficientul GINI pentru România, care indică lipsa unor inegalităţi majore de venit între treimea de angajaţi la nivel SMEC şi restul.  Pentru sustenabilitatea profitului şi ieşirea economiei din spirala morţii nu este suficient un nivel de salarizare mic, care ce e drept concura la competitivitate; mai este nevoie şi de existenţa infrastructurilor şi a unei pieţe constante sau în creştere a desfacerii, care nu pot fi asigurate fără creşteri salariale şi de productivitate.
***
Actuala structură a pieţei muncii, cu un nivel SMEC atât de scăzut şi cu o treime din forţa de muncă salarizată la SMEC, ne face să gândim că avem de-a face cu un fenomen autoîntreţinut de piaţa muncii la negru/gri.  Astfel, angajaţii primesc probabil bani şi/sau beneficii dincolo de nivelul SMEC, fără ca acestea să fie impozitate.   Această situaţie păstrează într-un blocaj atât forţa de muncă ce nu poate urca firesc pe scara calificării şi salarizării, iar în acelaşi timp privează statul de resurse bugetare cu care să îmbunătăţească nivelul infrastructurilor etc.  Aşa se explică odata în plus de ce relocalizările  în România sunt din ce în ce mai rare întrucât avantajul salariului mic nu este completat şi de o forţă de muncă calificată.
***
În final, situaţia salariilor din România trebuie privită nu numai prin prisma satisfacerii puterii de cumpărare, ci şi a obligaţiei de aliniere a salariilor şi preţurilor la cele medii europene, condiţie primară de trecere la zona euro.


Aşadar, după evaluarea problematicii SMEC-România am putea spune: Neoliberalii, fără a avea o susţinere corespunzătoare în realitate persistă în credinţa unei legături invers proporţionale între SMEC şi nivelul ocupării.  Această credinţă, deşi are gradul ei de atractivitate, e bazată pe pseudo-morală, în sensul că dacă angajatului nu îi convine oferta de muncă şi salarizare existentă acesta este liber şi responsabil să schimbe locul de munca sau să-şi asigure calificări superioare.  Cu genul acesta de morală nu se poate redresa economia, toţi actorii economici fiind captivi ai spiralei descrescătoare.  Dacă admitem atât goliciunea de conţinut a dogmei neoliberale cât si efectele negative ale nivelului SMEC din România, vom proceda în următoarea secţiune la prezentarea şi analiza sumară a unor propuneri de mărire a SMEC.


Propuneri de mărire a SMEC.
Odată admis că e necesar şi bine să crească SMEC,  întrebarea următoare este: La ce nivel?  Clasic, salarizarea şi şomajul/productivitatea se consideră a se afla într-o relaţie liniară;în realitate  sunt indicii că relaţiile sunt curbiliniare.  În cazul acestor curbe pentru România, punctul de funcţionare se află la intersecţia unor coordonate de valoare prea mică, creşterea performanţei economice nu mai poate avea loc într-un proces liniar ci dimpotrivă într-unul neliniar.  În acest caz, soluţia ar fi ca variabila SMEC să fie ridicată incremental, evaluate şomajul suplimentar şi productivitatea periodic, crescut din nou salariul, până la atingerea unei valori care să acopere  preţurile curente cât şi competitivitatea necesară pe piaţă.  Aici remarcăm trei posbilităţi, meritele fiecăreia vor fi analizate sumar:
1) Acoperirea coşului  minim de consum lunar (acoperirea nevoilor de trai esenţiale ale unei persoane la un consum zilnic alimentar de 1700 calorii) pentru o familie de 2,804 persoane.  Revenirea la menţinerea unui raport instituţionalizat  între coşul minim de consum lunar pentru o familie şi SMEC
2) 60% din salariul mediu pe economia românească, în concordanţă cu recomandările OIM şi ale social democraţilor UE.
3) Aducerea într-un interval de timp rezonabil (5-6 ani) a SMEC la nivelul a 60% din SMEC german. În prezent acesta este de 8,5 euro pe ora=1428 euro lunar.  SMEC în România ar putea să fie ţintit la 3795 lei, adica 856 euro.  Atingerea acestui cuantum aparent curajos şi neacordat condiţiilor actuale ale economiei s-ar putea realiza în câteva etape.  Fiecare pas următor se va face în urma unor evaluări ale impactului creşterii SMEC asupra productivităţii şi şomajului (mai ales cel suplimentar).  Pasul următor se va face dacă şomajul suplimentar nu a crescut semnificativ pe seama creşterii anterioare a salariului minim.  Funcţie de rezultate se poate admite şi necesitatea stopării procesului pentru o durată mai lungă de timp dar nu mai jos de 400 euro. În alte cuvinte se testează suportabilitatea cuantumului de către angajatori.
În varianta 1 este necesară revederea Anexei 1 si corelarea acesteia cu preţurile actuale  de consum; Anexa trebuie să aibe în vedere şi nevoile minime de îmbrăcăminte, cultură, informare, etc. care sunt departe de a fi lipsite de importanţă în viaţa unui om.  După calcule preliminarii aproximative, actualul SMEC de 975 lei pare a fi insuficient chiar si pentru o singura persoana de vârstă activă.
În varianta 2 (OIM) cuantumul acestui SMEC ar trebui să fie de 2382x0,6= 1429 lei brut, fata de 975  brut actualul SMEC.  Creşterea ar putea fi făcută în câteva tranşe pentru a observa efectele.  Aceasă variantă  ar putea fi însoţită de o diminuare a datoriilor sociale în sarcina patronului, cum au în vedere, de exemplu, francezii [V].
În varianta 3 valorile incrementale de mărire a SMEC  vor fi mai curajoase în condiţii de creştere economică şi mai prudente pe timpul recesiunilor.
În toate variantele  preconizăm că vom avea următoarele efecte pozitive:
  • Categoria”munca la gri”, destul de răspândită la noi are în vedere plata unui SMEC  de către patron şi acordarea unor beneficii suplimentare sub forma unor facilităţi (bonuri de masă, telefon, abonamente, prime, etc) în compensare, susţinute din profiturile patronului.  O socoteală simplă va determina fiecare patron în situaţia asta să constate că introducând toate bonusurile în salariu îl costa cam la fel cu mărirea SMEC, fără a disponibiliza din lucrători. Efectul va fi o fiscalizare corectă prin fiscalizarea beneficiilor angajatului, mărirea puterii sale de cumpărare, respectiv îmbunătăţirea veniturilor la bugetul statului.  Cresc în acest fel inclusiv şansele ca lucrătorul să fie fidelizat într-o măsură mai mare, iar în timp angajatorul să aibe interesul în creşterea productivităţii muncii acestuia.
  • Va fi un efect direct si imediat de creştere economică din cauza creşterii consumului în sensul ca această creştere a SMEC va fi cheltuită preponderent pe consum de bunuri şi servicii generate în România.
Pe baza relaţiei biunivoce dintre nivelul productivităţii unei economii şi nivelul SMEC, în condiţiile polarizării locurilor de muncă la nivel de economie globală, pentru o ţară ca România, este foarte dificil ca binomul productivitate-SMEC să meargă de unul singur în altă direcţie decât în jos.  Misiunea decidentului politic român la momentul acesta este să schimbe direcţia binomului productivitate-SMEC, iar variabila asupra căreia poate interveni la momentul acesta este SMEC.  Exemplul migraţiei medicilor din România ne arată că dacă lucrurile nu se schimbă, economia românească rămâne legic în zona periferică a nivelului calificării profesionale (productivităţii) şi implicit a SMEC.  În lipsa creşterii productivităţii, angajatorii (străini) vor găsi mereu soluţii de genul alternativei la Piteşti găsită de Renault în Maroc.  În concluzie, prioritatea omului de stat român este pornirea unui ciclu virtuos de atragere şi menţinere a unei forţe de muncă din ce în ce mai calificate în România.


Anexa 1
Coşul minim de consum lunar pentru "familia de 2,804 persoane" cuprindea cheltuielile cu circa :
3,08 kg de făină, 5,8 kg de mălai, 31,9 kg de pâine, 0,5 kg de produse de franzelărie şi panificaţie, 0,7 kg de paste făinoase, 1,4 kg de orez, 2,1 kg fasole boabe, 13,1 kg cartofi, 1,6 kg de morcovi, pătrunjel şi păstârnac, 2,5 kg ceapă uscată, 3,8 kg varză murată şi murături, 0,8 kg bulion, 0,6 kg conserve de legume, 3 kg mere, 0,5 kg citrice, 0,7 kg conserve din fructe, aceeaşi cantitate de carne de bovină, 2,5 kg carne de porc, 2,8 kg carne de pasăre, 0,4 kg de carne de oaie, 2,5 kg de preparate din carne, 0,8 kg de peşte proaspăt şi congelat, 14,8 litri lapte proaspăt, 0,7 litri de lapte bătut, 1,1 kg de telemea de vacă, 0,7 kg telemea de oaie, 0,9 kg brânză proaspătă şi smântână, 42 de ouă, 2,8 litri ulei comestibil, 0,7 kg de untură, 0,561 kg margarină, 2,8 kg zahăr, 0,1 kg ciocolată şi bomboane şi 2,3 litri de băuturi nealcoolice. Coşul minim mai conţinea cheltuieli cu alte produse alimentare, dar şi cu produse nealimentare – confecţii, tricotaje, încălţăminte, cărţi şi rechizite şcolare, medicamente, articole de igienă şi altele – şi servicii – apă, canal, salubritate, energie electrică (84,10 kwh), energie termică (0,86 Gcal), gaze (29,16 metri cubi), abonament radio-tv, telefon (50 impulsuri), transport public (42 călătorii), servicii medicale, impozite şi taxe şi altele.
Valoarea CMCL era actualizată trimestrial de Institutul Naţional de Statistică, valorile fiind aprobate prin hotărâre de Guvern.

Note de subsol

[I] Aceşti autori sunt cunoscuţi ca aparţinând şcolii de gândire economice neoclasice.  Faptul că ei consideră că rolul primar al SMEC este acela de a lupta împotriva sărăciei ar trebui să dea de gândit în plus celor care fixeză nivelul acestuia în economii ca cele ale României.
[II] Cele doua relaţii dintre nivelul de angajare şi SMEC, în concepţie neoclasică şi în modelul postulat de noi ca fiind mai aproape de realitate sunt reprezentate în graficul de la Figura 1.
[III] Aici se cuvine încă o observaţie.  Productivitatea muncii, ca mai toate măsurile economice, nu este nici ea într-o relaţie liniară cu nivelul de salarizare sau SMEC.  După cum se poate vedea din Tabelul 1, mai jos, Luxemburgul nu pare a avea o problemă de productivitate, deşi are un nivel SMEC foarte ridicat.  Trebuie de aceea ţinut în minte faptul că relaţia dintre nivelul de salarizare şi SMEC este la rândul ei una neliniară, aspect a cărui utilitate va fi revelată mai târziu în text.
[VI] Calculele din materialul prezentat sunt făcute la cursul euro/leu al zilei.
[V] În varianta  a 2-a, patronul ar putea fi ajutat prin preluarea unui procent din majorarea datoriilor sale cu munca pe seama creşterii SMEC de către o subvenţie din partea fondului de şomaj sub forma unei măsuri active de combatere a şomajului. Dacă se va recurge la această măsura statul prin facilitatea micşorării datoriilor patronilor cu munca va compensa minusul de venituri bugetare ale bugetului general consolidat  prin impozitarea superioară a SMEC mărit.  O compensare între bugetele sociale şi bugetul de stat se va face în virtutea regulilor bugetului consolidat.


fCh & SD



Text aparut in 'Tribuna economica' nr. 3 2015 si 'Economistul' nr. 1-2 & 3, 2015 

2 comentarii:

Grupul Prospectiv spunea...

Iata si situatia medicilor romani in cuvintele lor din Scrisoarea [deschisa] catre Presedinte autorata de Gabriela Profir pe 15 ianuari 2015:

http://medicrezidentromania.wordpress.com/2015/01/15/scrisoare-catre-presedinte/

Sunt de urmarit si comentariile de acolo!

Ministrul Finanțelor, Anca Dragu Paliu spunea...

Ministrul Finanțelor, Anca Dragu Paliu, a avut o explicaţie halucinantă pentru decizia Guvernului de a nu mai creşte salariul minim pe economie.

Ministrul a dat exemplul celor din statele BRICS, care cuprind Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud, unde locuitorii „sunt săraci şi mulţi şi toţi ştiu să facă câte ceva pe doi lei, fac ceva ce românul nu mai face de ceva vreme“, anunţă televiziunile de ştiri.

Declarația a fost făcută vineri, într-o întâlnire cu jurnaliştii, cărora Paliu a încercat să le explice de ce măsura ar face rău economiei.

Pe salariul minim vom analiza impactul creşterii şi, eventual, vom recomanda ce creşteri pot avea loc. Dar acest studiu trebuie să fie într-adevăr foarte serios, nu-l facem peste noapte. Din câte ştiu, şi alte instituţii europene fac un studiu similar, pentru că această măsură poate afecta semnificativ competitivitatea României, a explicat Anca Paliu.
Ministrul susține că o astfel de măsură, în afara faptului că nu se știe ce costuri va implica, poate duce și la o problemă în mediul privat ce ar fi tentat să lucreze la”negru” pentru a nu majora salariile angajaților.

Degeaba vrem noi să impulsionăm economia cu un pachet atât de generos fiscal, pe care am făcut eforturi semnificative să-l introducem în buget, dacă luăm o măsură care să distrugă mediul privat, impactul ar putea fi pe zona privată, a spus Dragu Paliu.

Executivul condus de Victor Ponta avea prevăzută, în programul de guvernare, majorarea salariului minim pe economie la 1.200 de lei de la 1 ianuarie 2016.

Fostul premier promisese creșteri suplimentare la 1.300 de lei de la jumătatea anului 2016 și la 1.400 de lei de la 1 ianuarie 2017.

Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a crescut, din 1 iulie 2015, de la 975 de lei la 1.050 de lei, majorare de care au beneficiat aproape 1,5 milioane de salariaţi, dintre care aproximativ 490.000 din sectorul bugetar.

Aceasta a fost a doua creștere din acest an, prima operându-se de la 1 ianuarie, când salariul minim pe economie a crescut de la 900 la 975 de lei brut pe lună.