Chevron, Mandela şi hoitarii libertăţii

La moartea lui Nelson Mandela şi la vreme de iarnă în care jandarmii snopesc în bătaie ţăranii din Pungeşti, trebuie reamintit că Chevron a fost identificat drept unul dintre cei doisprezece „investitori cheie” care au oferit regimului de apartheid „produse şi servicii care au contribuit la consolidarea economiei şi modului de viaţă rasist din Africa de Sud”.

Asta se întâmpla în 1985, când guvernul rasist de la Pretoria instala starea de urgenţă în 36 de districte ca răspuns la revolta africanilor împotriva constituţiei lui P. W. Botha din 1983, constituţie care perpetua statutul de paria al negrilor sud-africani. Din 1986, starea de urgenţă a fost extinsă la întreaga ţară şi a durat până în 1990. Zeci de mii de oameni au fost întemniţaţi, mulţi au fost torturaţi în închisoare. Presa a fost cenzurată. Guvernul a trecut la asasinarea liderilor africani în ţară şi peste hotare. African National Congress (ANC) şi Pan-Africanist Congress (PAC) au răspuns cu atentate la asasinatele guvernului rasist dela Pretoria.

În acest context, la mijlocul anilor 1980, a crescut audienţa vocilor care cereau guvernelor occidentale şi corporaţiilor multinaţionale să pună capăt schimburilor economice cu Africa de Sud. Oameni politici, intelectuali şi lideri religioşi au cerut guvernelor, băncilor şi corporaţiilor vestice să „dezinvestească” („disinvestment”), să îşi retragă capitalurile din Africa de Sud. Desmond Tutu şi alţi lideri ai luptei de eliberare naţională din Africa de Sud susţineau că boicotul era singurul mod în care elitele rasiste ale Africii de Sud puteau fi obligate să înţeleagă că trebuie să pună capăt regimului de apartheid. În numele apartheidului, adică al conceptului de „dezvoltare separată”, africanii (adică 71% din populaţia Africii de Sud) fuseseră, vreme de decenii, expropriaţi de pământurile cele mai mănoase, refuzaţi de la exploatarea bogăţiilor subsolului (aur, diamante, uraniu), daţi afară din casele şi cartierele lor pentru a face loc albilor, deportaţi în rezervaţii din care se putea ieşi doar în condiţii speciale, plătiţi cu salarii de întunecată mizerie, malnutriţi, supuşi la munci şi pedepse degradante şi, mai ales, programatic instruiţi (nu educaţi!) pentru a deveni servitori. Pentru a deveni buni, docili, servitori, negrii erau învăţaţi în şcoală să-şi dispreţuiască strămoşii şi să admire „civilizaţia” care îi înrobise: „Istoria Africii de Sud era amuzantă, stăteam neclintiţi, angelic de atenţi, în vreme ce profesorul de istorie ne povestea [...] războaiele duse de Boers împotriva „sălbaticelor şi barbarelor hoarde negre” pentru inima neagră a Africii; eroii ancestrali ai părinţilor noştri, marii şefi despre care auzisem poveşti de la părinţii noştri, erau descrişi la oră drept brute, drept animale setoase de sânge; Tshaka, strălucitul general care a unit triburile Mnguni în puternica naţiune Zulu, era descris drept un psihopat” (povesteşte Bloke Modisane în formidabila autobiografie Blame Me on History, publicată în 1963) Orice încercare de rezistenţă era stigmatizată de către regimul de apartheid drept „comunism” sau terorism.

Nelson Mandela în 1961

Congresul Naţional African, înfiinţat în 1912, era o organizaţie inspirată de învăţăturile creştine şi dominată de reprezentanţi ai aristocraţiei tribale şi meseriilor liberale. Nelson Mandela, descendent al unei familii regale africane, a fost co-fondator în 1944 al Ligii Tineretului (Youth League) din sânul ANC. Patronul spiritual al Ligii Tineretului era zulusul catolic Anton Lembede, care era revoltat de degradarea morală şi materială a africanilor exploataţi de albii din Africa de Sud. Mandela, ca şi ceilalţi fondatori ai Ligii Tineretului era foarte anti-ccomunist şi cerea excluderea membrilor comunişti ai ANC (cf. Anthony Sampson, Black and Gold: Tycoons, Revolutionarties and Apartheid, Londra, 1987). Mulţi lideri tribali africani care făceau parte din conducerea ANC erau de asemenea inamici ai comuniştilor, pe care îi bănuiau pe bună dreptate că urmăreau să le uzurpe autoritatea în numele egalitarismului şi progresismului marxist-leninist.
Apropierea dintre Mandela sau alţi lideri ANC şi comunişti a venit ca urmare a două lucruri. Primul a fost aşa-numitul „Supression of Communism Act” din 1950. Conform acestei legi, orice persoană care protesta împotriva regimului de apartheid era considerată „comunist”. Această lege a transformat inamicii de mai ieri în aliaţi aruncându-i în aceleaşi celule. După cum a precizat Nelson Mandela în ultimul cuvânt la procesul său, el însuşi era un admirator al sistemului parlamentar occidental, al independenţei judecătoreşti britanice şi al separaţiei puterilor din SUA. Conform lui Mandela, ANC a colaborat cu comuniştii aşa cum SUA şi Marea Britanie s-au aliat cu Stalin pentru a lupta împotriva Germaniei naziste (printre ai cărei admiratori se numărau mulţi dintre stâlpii apartheidului, cum ar fi Dr Nico Diedrichs, viitorul prim-ministru John Vorster şi viitorul şef al serviciilor secrete Hendrick van den Bergh): „E probabil dificil pentru albii sud-africani, cu prejudecata lor adânc înrădăcinată împotriva comunismului, să înţeleagă de ce politicieni africani cu experienţă i-au acceptat fără ezitare pe comunişti drept prietenii lor. Dar pentru noi răspunsul e evident. Diferenţele teoretice dintre cei care luptă împotriva opresiunii sunt un lux pe care nu ni-l putem permite la acest stadiu al luptei.”

În al doilea rând, populaţia africană a Africii de Sud a fost radicalizată anti-capitalist – dacă nu pro-comunist sau pro-socialist – de ipocrizia criminală a guvernelor şi corporaţiilor occidentale care justificau continuarea colaborării cu regimul rasist de la Pretoria prin apelul strident la „anticomunism”, la apărarea „societăţii deschise”, a „lumii libere” şi a „democraţiei”. Corporaţiile occidentale care făceau afaceri grase în Africa de Sud acceptau aşadar să persecute forţa de muncă africană – care, până în 1980, nu avea voie să se organizeze în sindicate – de dragul democraţiei. Caltex, o marcă Chevron, a vândut produse petroliere guvernelor rasiste din Africa de Sud şi din Rhodesia (în ciuda sancţiunilor impuse de ONU, cf Elizabeth Schmidt, Decoding Corporate Camouflage: US Business Support for Apartheid, Washington, 1980) de dragul democraţiei şi societăţii deschise. La nevoie, elitele sud-africane ştiau să manipuleze foarte bine limbajul „drepturilor omului” şi al „valorilor euro-atlantice”. Ministrul de finanţe sud-african Barend du Plessis cerea în 1986 susţinerea internaţională a economiei Africii de Sud în numele umanismului şi al „integrităţii actualului sistem financiar internaţional” (sună a 2008-2009?).

Argumentul lui du Plessis şi al altor susţinători corporaţi ai apartheidului era că investind în Africa de Sud contribui indirect la îmbunătăţirea soartei negrilor. Statelor Unite ale Americii nu le-a păsat niciodată ce se întâmplă cu toţi cubanezii afectaţi economic de embargoul pus asupra Cubei lui Fidel Castro. În cazul Africii de Sud însă, acolo unde corporaţiile americane puteau obţine profituri, umanismul îi obliga pe oficialii americani să susţină investiţiile americane. De dragul îmbunătăţirii soartei negrilor şi al teoriei neoliberale conform căreia bogăţia „trickles down” de la bogaţi la săraci. Nimic nu îi scoate mai repede din mizerie pe săraci decât investiţiile masive în bogătaşi. Care apoi le picură în cap săracilor fie ca picătură chinezească, fie ca găinaţ de porc care zboară. Dar iată retorica la care apela du Plessis: „Dacă a existat vreodată un moment în care moralitatea omului să trebuiască să fie la înălţimea tehnologiei de care dispune, atunci acest moment e acum. Dacă a existat vreodată un moment în care compasiunea să trebuiască să fie la înălţimea priceperii noastre în privinţa administrării bunurilor materiale şi a bogăţiei, acel moment e acum. Provocarea celor care au constă în faptul că trebuie să le pese îndeajuns de ceilalţi pentru a-şi împărţi cu ei cunoştinţele şi celelalte resurse ale lor şi pentru a sprijini material ţările în curs de dezvoltare pe drumul spre creşterea sustenabilă, cu tot respectul pentru demnitatea şi respectul de sine al acestor ţări.”

Ameninţat cu ostracizarea de către comunitatea internaţională, ministrul de finanţe al rasistei Republici a Africii de Sud descoperea retorica umanist/creştin/socialistă pentru a cere în 1986 sprijinul băncilor internaţionale în momentul în care Africa de Sud era ameninţată cu boicotul financiar şi economic din cauză că aresta şi teroriza zeci şi sute de mii de oameni. Ronald Reagan, Margaret Thatcher şi băncile germane au răspuns acestui apel şi au susţinut, politic şi financiar, regimul rasist din Africa de Sud.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, după cum spunea în 1986 chiar Clive Menell, vicepreşedintele consorţiului Anglo-Vaal, „marea majoritate a negrilor din Africa de Sud a ajuns să considere corporaţiile, guvernul, apartheidul şi ordinea actuală ca fiind unul şi acelaşi drac.” Liderul minerilor negri Cyril Ramaphosa credea că: „Alianţa dintre marile corporaţii şi regimul de apartheid e veche şi îmbibată cu sângele muncitorilor.” Antipatia faţă de capitalism nu era aşadar atât rezultatul exporturilor ideologice ale Cubei, Uniunii Sovietice sau Chinei, ci o reacţie organică, firească la abuzurile unui sistem care îşi masca violenţa – economică, socială, culturală şi fizică – prin apelul la „anticomunism”, „democraţie” şi „progress”, adică la concepte ne-asumate, ci doar manipulate cinic pentru a masca jaful generalizat.

Mandela a reprezntat demnitatea unei lumi tradiţionale şi ţărăneşti dată prin răzătoarea modernizării forţate care ieftineşte viaţa omului. A unei lumi care a refuzat să se predea. Citind zilele astea panegiricele dedicate lui Nelson Mandela de unii susţinători ai jafului generalizat al României mi s-a părut că cinismul hoitarilor libertăţii noastre şi a lui Nelson Mandela, cinismul celor care ne ucid libertatea pentru a putea mai apoi să se hrănească din ea merită sancţionat. Nu de alta, dar tâmâia folosită de ei miroase al naibii de urât. A ipocrizie. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după Mandela şi suspină după „democraţie” şi „valori euro-atlantice” să spună că nu e nimic „comunist” în a refuza jaful generalizat operat de oligarhia politico-economică a României în cârdăşie cu multe corporaţii multinaţionale. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după prinţul african Mandela în vreme ce condamnă neîntrerupt „tribalismul” românilor să afirme clar şi răspicat că identitatea şi conştiinţa naţională sunt legitime şi stau la baza demnităţii naţionale şi interesului naţional care ne cer să nu ne lăsăm jefuiţi şi batjocoriţi în propria noastră ţară.

La rădăcinile regimului de apartheid s-a aflat un sentiment care parcă nu e străin „elitei” din România de azi, cea care descoperă „mahalaua ineptă”, „pegra pogromistă”, „beţivanul leneş” şi „omul ruşilor” în orice babă care îşi apără ograda. Iată ce spunea Lionel Curtis, om educat la Oxford care s-a dus să răspândească civilizaţia în Africa de Sud la 1900: „Însăşi prezenţa atâtor negri îi face pe minoritarii albi leneşi şi incompetenţi. Raportul dintre albi şi negri e de aşa natură încât nu am prea mari speranţe în privinţa viitorului ţării. Ar fi o adevărată binecuvântare pentru noi dacă negrii, ca şi pieile-roşii, ar tinde să piară din faţa noastră, pentru că acţionează ca şi caria printre dinţi.” Cam ca o carie a albei danturi – artificiale – euro-atlantice a fost şi este considerată şi lumea ţărănească românească atacată astăzi de mâna unsuroasă a Chevronului în mănuşa de box a jandarmeriei.

Dialoguri prospective (II)

Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 50, din decembrie 2013

Capitalismul românesc-sectorul antreprenorial

                                         

În discuţia noastra anterioară, s-a ivit oportunitatea continuării dialogului despre primii paşi pe care ar trebui să-i facă legiuitorii si antreprenorii români pentru a stimula IMM-urile.  Reluăm seria de întrebări si răspunsuri, de data aceasta centrată pe capitalismul românesc şi specific pe sectorul antreprenorial.  

SD: În marea lor majoritate românii sunt profund nemulţumiţi de viaţa care o duc.  Nemulţumirile îmbracă forme diferite începând cu efectele sociale care-i ating zilnic prin săracie, şomaj, deteriorarea sănătăţii, lipsa de perspective--mai ales pentru copiii lor--si sfârşind prin întrebări delicate din sfera politicii de genul: De ce am făcut o revoluţie în 1989; De ce ne-am pus toate speranţele în vremurile noi; De ce am dărâmat comunismul lipsit de drepturi cetăţeneşti, dictatura ce ne-a adus pe marginea prăpastiei prin teamă, ameninţare şi egalitate prost înţeleasă şi am optat într-un glas pentru capitalism, mediu concurenţial, bunăstare, prosperitate şi un viitor al nostru şi al copiilor? DE CE? Spune-mi te rog Flavius, tu care trăieşti de ani buni în capitalismul american cum iţi explici eşecul capitalismului pe care ni s-a părut că l-am creat în ultimii 24 ani?

fCh: La un timp ca acesta este foarte delicat să gândeşti cu voce tare despre capitalismul românesc.  Pentru observatorul avizat, vocea străzii nu este numai împotriva clasei politice şi metehnelor ei, ci şi reacţie la genul de capitalism promovat până acum.  Pe parcursul acestei discuţii, să ne propunem să arătăm nu numai limitările capitalismului românesc de până acum, dar mai ales să schiţăm parametrii fundamentali de început ai unei evoluţii capitaliste sustenabile.

Până acum, România a trecut prin fazele capitalismului primar.  Elita economică românească s-a capitalizat, iar statul a creat multe din premizele favorabile capitalismului multinaţionalelor.  Cu alte cuvinte, s-a aşezat cadrul în care capitalismul este o activitate legitimă sau capitalism în versiunea 1.  Numai că această elită nu pare a-şi fi investit capitalul financiar în economia românească, iar itinerariul multinaţionalelor rareori coincide cu aspiraţiile românilor de mai bine.  

SD: Ne este tuturor evident că acest stadiu al capitalismului, cum îl numeşti tu capitalism în versiunea 1, nu este nici suficient şi cu atât mai puţin satisfăcător. Parte a elitei economice, foşti securişti, potentaţi ai vechiului regim, profitorii revoluţiei şi treptat mari companii multinaţionale sunt în grafic cu misiunea de capitalizare. Au rămas în afara participării la roadele sistemului  nou cei mulţi, majoritari, lipsiţi de cunoştiinţele necesare înţelegerii fenomenelor legice sau abuzive  ce însoţesc acest capitalism primar şi care nu beneficiază cu nimic de pe urma trecerii puterii economice din “proprietatea celor mulţi” în proprietatea unor puţini aleşi. Dacă presupunem că ne-am opri aici, satisfăcuţi de actuala situaţie,  care ar fi evoluţia României?

fCh: În măsura în care capitalismul este făcut pentru toţi, nu numai pentru elite, ceea ce s-a realizat până acum este mult prea puţin.  Considerând că această deficienţă este exacerbată de Criza mondială şi probabilistic va fi şi mai dificil, capitalismul românesc riscă să afecteze percepţia generală despre modul de organizare politico-economic al societăţii.  Cu alte cuvinte, în cazul eşecului de a tranziţiona la un capitalism în versiunea 2, şansele sunt să devenim o republică bananieră.

Este timpul să explicăm faptul că versiunile capitalismului în discuţie sunt definite ad-hoc, iar cheia pentru a le inţelege este dată prin analogie cu Web 2.0.  Din definiţia de la Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Web_2.0, să reţinem doar că în Web 2.0, utilizatorii nu se limitează la condiţia de consumatori, ci devin ei înşişi  creatori de valoare.  Mutatis mutandis, capitalismul în versiunea 2 trebuie să creeze condiţiile prin care consumatorii să poată deveni şi creatori de valoare în capitalism.  La momentul acesta, adăugam doar că în versiunea 2 a capitalismului, rolul principal de creatori de valoare este al antreprenorilor, economici si instituţionali, într-o mişcare de jos în sus.  Statul nu trebuie decât să asigure că accesul la resurse şi arbitraj este egal pentru toţi, adică făcut pe bază de principii care să asigure egalitatea de şanse şi să stimuleze creşterea economică[1].

SD: Ce ar presupune aplicarea versiunii 2?

fCh: Daca suntem de acord până acum, iată şi condiţiile în care versiunea 2 a capitalismului românesc se poate desfăşura: 1) instituţionalizarea relaţiilor cu capitalul, şi 2) profesionalizarea managementului.  Asum în cele ce urmează existenţa antreprenorilor ca fiind o constantă a condiţiei umane, uniform distribuită în timp şi spaţiu[2].

1) Instituţionalizarea relaţiilor cu capitalul

În sistemul mondial la care s-a racordat România, capitalul are multe din funcţiile sistemului circulator din organism.  Asta înseamnă că valoarea este in relaţie strânsă cu capitalul, iar creşterea valorii poate fi aproximată de cât de bine circulă capitalul.  Valoarea, exprimată în termeni de noi produse şi/sau servicii sau creşterea vânzărilor, antrenează creşterea numărului de angajaţi şi a consumului, ceea ce are rezultate  în creşterea de salarii, taxe si profituri.  Profiturile şi o porţiune din salarii trebuie reinvestite în ideea creării unui cerc virtuos prin care din ce in ce mai mulţi devin, cel puţin indirect, participanţi la crearea de valoare în capitalism.   Astăzi problema constă în lipsa instituţiilor care (re-)investesc capitalul românesc, atât de necesar(e) la crearea şi transferul valorii.  Investitorii aceştia instituţionali există în multe forme şi ocupă poziţii succesive în lanţul de creare şi transfer al valorii.  De exemplu, pentru a nu reinventa roata, luăm cazul din Statele Unite unde ideea unui antreprenor este adesea finanţată, in ordine aproximativă, de persoane particulare, parteneriate cu răspundere limitată de venture capital, şi bănci de investiţii, până când deja ideea iniţială a devenit o companie viabilă care este vândută pe piaţa publică de capital.  În România se observă că acest lanţ de investitori instituţionali fie nu există, fie nu operează in aceşti parametri, capitalul zăcând în conturi sau fiind investit în afara României.

SD: În consecinţă, antreprenorii români rămân cu potenţial de valoare neefectuat, iar România la periferia sistemului mondial.  

fCh: Exact. Racordarea instituţională la capital ar  face ca investiţiile să poată activa potenţialul antreprenorial, şi valoarea astfel creată să poată fi recunoscută şi transferată după cum e cazul.  Ar fi un caz de win-win-win, câştigătorii fiind proprietarii de capital, antreprenorii şi statul.

SD: Dacă presupunem că clasa mijlocie s-ar fi consolidat în România şi aparţinătorii acesteia ar dori să-si investească micile sau mediile economii în astfel de instituţii financiare sau pe piaţa de capital sunt aceştia apăraţi de intemperiile pieţei dacă cele câteva acţiuni deţinute reprezintă de multe ori o sutime sau chiar mai puţin din valoarea totală a capitalului? Există vreo garanţie că aceşti mici investitori nu vor fi veşnicii perdanţi ai perioadelor de recesiune? Cum vor fi ei stimulaţi să investească în societăţile româneşti? Cu alte cuvinte, clasa mijlocie are cadrul legal necesar şi încurajant ca să poată contribui la dezvoltarea economiei româneşti?

fCh:  Aici ai atins o problema multipla.  Clasa mijlocie mai intâi se constituie, de obicei ca rezultat al creşterii armonioase a veniturilor şi productivităţii , abia după aceea aceasta clasă ajunge în situaţia de a investi explicit--implic  toţi contribuitorii la Sistemul de Pensii Private şi/sau cumpărătorii de poliţe de asigurare sunt de facto investitori.  Oricum, insistând  un pic pe clasa mijlocie şi experienţa ei de investitor, trebuie remarcat cum a fost descurajata aceasta  de Caritas si FNI.  Acestea au fost adevărate operaţiuni de hocus-pocus prin care economiile micilor investitori au fost lăsate la cheremul unor indivizi fără scrupule[3].  Prin prisma acestor experienţe, mă tem că în România, chiar dacă lumea ar avea mai mulţi bani, ar fi nevoie de o altă generaţie de cetăţeni-investitori, pentru a depăşi neîncrederea la a cărei generalizare au contribuit şi aceste scheme.   

Acum remarc condiţionalul din întrebare şi spun că înainte ca o viitoare clasă mijlocie să dezvolte un apetit pentru investiţii, e imperioasă nevoia ca minoritatea celor cu bani să fie adusă în situaţia de a investi în mijloace productive mai degrabă decât a expatria capitalul sau a-l investi neproductiv.  Pentru asta este nevoie de legi pe două direcţii:  a) o lege a investitorului minoritar, si b) o lege a holdingului.  Legea investitorului minoritar ar trebui să-i dea acestuia drepturi de control şi chiar drepturi limitate de decizie, pe când legea holdingului ar trebui să considere impozitul pe profitul total al unui portofoliu, nu pe fiecare investiţie.   Această a doua lege, a holdingului, ar ajuta şi pe antreprenorii ce ar dori să re-investească în propriile afaceri.  Şi într-un caz şi în altul este vorba în primul rând de dispersarea riscului.  Desigur, sunt obiecţii şi teoretice şi practice la asemenea legi, dar le-aş lăsa pentru viitor, în caz că discuţia noastră ar căpăta amploare.  Vom reveni acum la a doua condiţie a capitalismului românesc în versiunea sa nr. 2.

2) Profesionalizarea managementului

Odata ce capitalul îşi ia locul în circuitul de creare şi transfer al valorii, cealaltă premiză a unui bilanţ pozitiv la sfârşitul unei zile bune de muncă este existenţa managementului profesionist.  Trebuie mai întâi precizat că managerul profesionist nu este întodeauna acelaşi cu antreprenorul.  Managerul profesionist este acea persoană care ia decizii într-o societate comercială pe baza experienţei şi calificării.  Adesea, a fi proprietarul (majoritar al) unei societăţi comericale sau antreprenorul cu ideea de noi produse şi/sau servicii, nu este suficient  pentru a lua deciziile optimale în sensul creşterii valorii.

SD:  Însăşi  Criza ne arată că multe societăţi comerciale româneşti s-au expus inutil unor riscuri ce pot fi acum direct atribuite unor decizii, să zicem, din care au lipsit experienţa şi/sau educaţia.

fCh: Foarte adevarat.  De exemplu, multe din situaţiile la limită din societăţile comerciale româneşti de azi ar fi putut fi evitate prin ceea ce se numeşte cashflow management.  Această activitate, pe care fie o stăpâneşti, fie o sub-contractezi, este sursa multor probleme al căror simptom este resimţit de agenţii economici ca o insuficienţă circulatorie a capitalului.  La un alt nivel al conversaţiei, este ca şi cum am spune că valoarea are nevoie de co-participare pentru a fi creată, iar cultura lui "ce veniţi voi să-mi spuneţi că ştiu eu mai bine" este mai degrabă ingredient pentru dezastru când situaţia ia amploare.  Pentru a preveni crize inutile, şi a crea sisteme ce permit creşterea valorii odată cu creşterea aportului de resurse, managementul profesionist este o necesitate.  Pentru a schimba situaţia lispei de management profesionist nu este cazul ca actorii economici din România să aştepte intervenţie "de sus", ci să înţeleagă rolurile fiecărui gen de competenţă şi să colaboreze corespunzător; aici e vorba de crearea de capitalism de jos în sus, iar în absenţa lui responsabili nu sunt decât antreprenorii.  De exemplu, primele burse de schimburi n-au fost rezultatul explicit al activităţii vreunui guvern cât al nevoii de fluidizare a schimburilor resimţită de cei care activau în sfera economică (resurse + producţie)[4].  

SD: Cum poate evolua în aceste condiţii economia românească?

fCh: Dupa cum se vede, în condiţiile în care circuitul capitalului alimentează preponderent consumul, iar managementul profesionist e un accident, economia românească se află mult în urma celorlalte, iar locul său în sistemul mondial nu poate fi decât periferic.  În economiile performante, capitalul s-a instituţionalizat şi specializat în formele lui multiple începând cu oraşele-stat italiene, iar managementul profesionist s-a constituit la început de secol 20, când propietarii nu mai puteau face faţă complexităţii activităţilor economice ce luau amploare.

SD: Ca urmare noi, românii ar trebui să refacem drumul plin de obstacole a celor care la început de secol 20 au înteles că e nevoie de un management profesionist şi să încercăm diferite maniere pentru a o gasi pe cea optimă tipului nostru de capital sau putem arde în mod inteligent ceva etape învăţând din experienţa altor Europeni, din experienţa de peste ocean?

 fCh: Pentru un exercitiu constructiv, de co-participare ideatică cu cititorii acestui text, sugerez ca e nevoie sa să ţină seama şi de faptul că în România instituţiile capitalismului sunt incipiente, iar observatiile sau contributiile din perspectiva a ceea ce se întâmplă în ţările avansate trebuiesc translatate cu grijă;  în limbaj academic, trebuie controlat pentru stadiul de dezvoltare capitalistă.  Nevoia obiectivă de nuanţare, la rândul ei, trebuie moderată de capacităţile tehnice şi practice ale celor chemaţi să facă ceva despre aceste lucruri.  

Dacă e să mă refer strict la legiuitori, aş merge pe ideea unui minim de legi cadru şi un număr optim de acte normative care sa detalieze domeniile specifice.  Trebuie observat că a vrea să captezi  întreg universul antreprenorial într-un sistem legislativ exhaustiv este, dacă vrei, Călcâiul lui Ahile al europenilor continentali, cel puţin în comparaţie cu situaţia legiuitor-antreprenor din Statele Unite.  În plus, pe fondul unei asemenea optimizări legislative, devine imperativă aplicarea legii fără exceptie.  A nu se intelege greşit, minim de intervenţie legislativă nu este echivalent cu statul minimal, acest camuflaj al neoliberalismului dezlănţuit.  În fond, intervenţia legiuitorului nu este un proces static, se impun evaluări succesive ce pot să conducă la ajustări, asta mai ales în funcţie de parametrii prestabiliţi.  

Schimbând perspectiva, antreprenorii mici şi mari trebuie să înţeleagă la rândul lor că este nevoie de contribuţia lor şi dincolo de obiectul strict de activitate al lor în sensul că ei trebuie să-şi creeze instituţii, ideal pe principiile si scheletul legislativ furnizat de legiuitori.  

Cumva, în timp ce legiuitorii şi antreprenorii îşi fac datoria, investitorii se vor concretiza şi ei.  Să nu uităm, odată ce ecosistemul românesc antreprenorial e racordat la sistemul mondial, cantitatea banilor este elastică--ştiu, tocmai am comis un alt sacrilegiu în religia neoliberală.  Cum am spus la început, talentul antreprenorial este  constant, dar trebuie să subliniez că talentul antreprenorial amplificat de cadrul instituţional este într-adevăr resursa limitată.

---

[1] A nu se înţelege că mai mult decat o minoritate a consumatorilor poate să se transforme în antreprenori, numai că selecţia acestora trebuie sa fie dintr-o baza cât mai largă şi să fie facută pe criterii legitime, mai cu seamă economice.

[2] Se exclud desigur fenomenele de genul Silicon Valley, unde densitatea mare antreprenorială este explicată de ciclul virtuos al banilor şi antreprenorilor din lumea întreagă.  

[3] Trebuie spus că în SUA schemele de tip Caritas sunt interzise prin lege, iar defraudatorii de tip  FNI sunt condamnaţi la închisoare--vezi de exemplu, recentul caz al lui Bernie Madoff.  Costul total al acestor scheme, cauzat de nepedepsirea celor vinovaţi de ruinarea încrederii publice, este mai mare decât cuantumurile ‘aneantizate’ de Caritas şi FNI.  El include şi capitalul social irosit şi observabil ca neîncredere generalizată, care i-a transformat pe români în agenţi oportunişti. În termeni economici, în România a crescut imens costul tranzacţiilor economice, dar despre asta vom discuta în viitor.

[4] Desigur, pieţe au existat dintotdeauna, însă marile pieţe de comodităti şi capital sunt o inovaţie relativ recentă la scara istoriei schimbului economic.

Vin chinezii: O lume „de-americanizată”

Mircea Platon

Cu ocazia alegerilor din 2009, oamenii preşedintelui Băsescu îi făceau reclamă vijeliosului om de partid şi de stat ca fiind singura stavilă a României în calea invaziei chineze. Patru ani mai târziu, pe fondul şubrezirii regimului Băsescu şi a deteriorării tot mai accentuate a situaţiei economice şi a climatului social din UE şi din SUA, vizita la Bucureşti a delegaţiei chineze conduse de prim-ministrul Li Keqia le dă frisoane cruciaţilor băsişti anti-chinezi.

Şi, ca întotdeauna când nu au ce spune, oamenii axei Washington-Berlin-Ambasade-cu-pişcoturi recurg la fumigenele din dotare. Ideea lor e că, dacă tot nu au nimic articulat de zis, măcar să facă aerul irespirabil, să „raise a stink” după cum  zice o veche vorbă americană, deci antitotalitară. Unul dintre băsiştii instituţionalizaţi, dl Ioan Stanomir, ne anunţă astfel că: „Entuziasmul servil” faţă de China „disimulează o ostilitate faţă de Occident de abia mascată.” Tot dl Stanomir precizează şi că: „În acest fals capitalism [chinez] mutant şi castrat de libertate se află rădăcinile unui viitor care subminează însăşi gramatica intelectuală şi economică a lumii europene la care am ales să ne alăturăm.” „China cu care putem fi solidari,” ne anunţă dl Stanomir, „este acea Chină curajoasă şi demnă a lui Liu Xiaobo.”

Dl Stanomir a ocupat însă o „foncţie” importantă în guvernarea boc-băsistă de până în decembrie 2012. E bine deci să ne amintim că, în toamna lui 2010, Ministrul de Externe de atunci al României, dl Teodor Baconschi, anunţa că România nu-şi va trimite ambasadorul de la Oslo să asiste la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace acordat cetăţeanului chinez Liu Xiaobo. Iată ce declara în 2010 dl Baconschi: „Noi nu ne temem nici de represalii, nici de altceva, dar în acelaşi timp înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi. Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul.”

Mă bucur deci că dl Stanomir e solidar cu „China curajoasă şi demnă”, dar aş vrea să fie solidar şi cu România curajoasă şi demnă. Şi aş mai vrea ca această Românie curajoasă şi demnă să îi includă şi pe domnia-sa, şi pe alţi membri ai structurilor politico-propagandistice din România care descoperă retorica „demnităţii” şi „curajului” doar când sunt în opoziţie. Şi niciodată faţă de „partenerii noştri euro-atlantici”.

Dacă ar fi curajos şi demn, dl Stanomir ar scrie un articol denunţând uriaşele profituri făcute de marile corporaţii occidentale de pe urma „falsului capitalism mutant şi castrat de libertate” din China. Ar scrie apoi cum aceste mari profituri subminează „gramatica” lumii occidentale distrugând locuri de muncă şi coborând standardele de protecţie socială şi deci de viaţă ale muncitorilor europeni şi americani. Marile corporaţii trimit locurile de muncă în China şi profiturile în paradisuri fiscale. Numele jocului e: capitalismul global.

Conform altor analişti economici, „capitalismul mutant” rezultat din parteneriatul corporaţii occidentale-China ar fi de fapt benefic pentru că a dus la ridicarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Investiţiile occidentale în China au erodat ţesătura socială occidentală, dar au contribuit la prosperitatea anumitor straturi de muncitorime şi burghezie chineză. SUA au piedut 8 milioane de locuri de muncă în producţie şi vreo 30 de milioane în servicii. China a câştigat 200 de milioane de locuri de muncă în producţie. Dată fiind populaţia Chinei, numărul celor astfel îmburgheziţi ar fi de ordinul sutelor de milioane. De apariţia acestei noi pieţe, potenţial mult mai vaste decât piaţa americană, se grăbesc să profite toate companiile occidentale.

Aşadar, din două, una. Dacă ne situăm de partea drepturilor omului şi a libertăţii şi demnităţii umane, atunci ar trebui să avem în vedere nu doar China, ci şi marile puteri occidentale care jefuiesc neocolonial tot globul, care ne spionează corespondenţa şi ale căror mari corporaţii pun profitul mai presus de demnitatea umană. Dacă alegem să fim pragmatici şi să vorbim de globalizare, modernizare, informatizare, telecomunicaţii, bioinginerie şi a patra revoluţie industrială, atunci trebuie să lăsăm baltă ipocrizia umanitară de care ne servim doar când nu mai suntem la putere şi nu mai putem negocia noi contractele. După cum spunea şi analistul britanic Anatol Lieven, Occidentul, şi mai ales SUA, ar trebui să înceteze să trateze Rusia şi China de pe poziţii de tutore şi să înveţe să respecte ţări cu alte tradiţii politice şi economice. Dacă unele ţări din Africa preferă acum capitalul chinez celui american e pentru că, deocamdată, China înţelege să investească fără a îndoctrina pe nimeni. Nu ţine predici în numele „superiorităţii morale” care îi însufleţeşte pe „partenerii” noştri  euro-atlantici.

Din punctul meu de vedere, două sunt lucrurile pe care România le are de câştigat din relaţia cu China. Primul e recâştigarea spaţiului de manevră necesar unei ţări mici îngrămădite de marile puteri. Dl Stanomir vorbeşte de „ostilitatea” românilor împotriva Occidentului. Dar Occidentul nu pare că musteşte de dragoste frăţească pentru români. Ba, dacă mă gândesc la mutrele veşnic oţărâte aplecate asupra României de înalţii demnitari atlantico-europeni, mi se pare că Occidentul ne-a cam tratat cu dosul.

În al doilea rând, din relaţia noastră cu China am putea învăţa puţină istorie. Istorie a „modernizării” (element de bază al agendei băsiste). China, ca şi Japonia, a fost silită de marile puteri occidentale să accepte regulile jocului euro-atlantic. China a început să se „modernizeze” sub ameninţarea tunurilor occidentale. Să nu uităm că la temelia celebrei „open door policy” prin care, în secolul al nouăsprezecelea, marile puteri şi-au împărţit China în zone de influenţă, stau cele două Războaie ale Opiumului prin care Anglia i-a obligat pe chinezi – care voiau să pună capăt consumului de opium în China – să consume opium. Chinezii numesc lunga perioadă de decădere economică şi socială care a început odată cu primul război al opiumului „secolul umilirii” (1839-1949).  

Dacă elitele României ar juca inteligent cartea chineză, atunci am putea contempla o revitallizare economică a ţării. Pe data de 17 octombrie 2013, agenţia oficială de ştiri chineză Xinhua a anunţat că, dată fiind starea precară a finanţelor Statelor Unite, ne aflăm „într-un moment bun pentru ca întreaga lume stupefiată [de comportamentul american] să înceapă să se gândească serios la construirea unei lumi de-americanizate” ("a good time for the befuddled world to start considering building a de-Americanized world"). Joseph de Maistre spunea că o contra-revoluţie nu e o revoluţie de sens contrar, ci ceva diferit de o revoluţie. O lume „de-americanizată” nu ar fi deci neapărat o lume ostilă Americii, ci o lume în care America ar înceta să mai genereze propria ei „realitate”. Poate că îi e dat Chinei să readucă SUA cu picioarele pe pământ.

China investeşte în întreaga lume si pentru ca vrea să se debaraseze de dolarii americani cei din ce în ce mai lipsiţi de valoare. Specific capitalismului global e să facă bani din orice, adică să transforme totul în nimic. Să sperăm că, în încercarea lor de a scăpa de dolarii şi bonurile de falită trezorerie americană, chinezii vor investi în economia reală şi vor face astfel ceva din nimic.

  

  

Europa unită va rezista dacă redevine socială

Text aparut in Tribuna economica nr. 48, din noiembrie 2013

Smaranda Dobrescu

Dominarea Europei de guvernanţa economică  a creat premiza discutării oportunităţii menţinerii Statului Social şi a Modelului Social European în virtutea  conceptului de responsabilitate socială a patronilor. Treptat s-a renunţat la însuşi caracterul social al statului, fapt ce a detrerminat apariţia unor fenomene sociale critice în majoritatea ţărilor membre.  Dacă Modelul Social era de fapt un mix de politici ale statului menite să diminueze cât mai mult inegalităţile din societate în scopul realizării coeziunii sociale şi implicit a păcii sociale, dispariţia acestor măsuri prezente în Europa ultimei jumătăţi de secol şi care constituiau valorile şi mândria vechiului continent a împins societatea în zona sălbatică a pieţelor şi marilor corporaţii care fac jocul şi aranjează actorii pe tabla de şah. Numărul pionilor a crescut nu doar pe fundalul pierderii unor drepturi sociale, dar şi pe fondul slăbirii mediului democratic.

I.Accentuarea  diminuării contextului democratic în UE

Întrebarea care ne-o punem este cât de departe se va ajunge cu aceste proceduri post- democratice? Va fi posibil să se distrugă autonomia partenerilor sociali în a  gestiona salariile și acestea să fie impuse de la Bruxelles prin constrângeri bugetare făcute direct de acolo? Tratatele europene a priori recunosc importanța istorică a autonomiei partenerilor sociali.Cu toate acestea mişcările recente ale guvernanţei economice europene şi în special acţiunile Troicii relative la reducerile de salarii şi la presiunile pentru competitivizarea salariilor precum şi slăbirea sistemelor de negociere a salariilor au dus la subminarea semnificaţiei istorice, sociale şi culturale a acestei autonomii. Legitimitatea partenerilor sociali, care nu mai sunt consideraţi de către lucrători ca actori autonomi, ci mai degrabă ca instrumente ale executivului de la Bruxelles a avut mult de suferit. Aceasta este prima tendință , spre structuri post- democratice (nereprezentative)

A doua tendință este deconstrucția în curs de desfășurare a Europei sociale : foaia de parcurs promisă pentru Europa socială cerută de Consiliul European din decembrie 2012 nu a fost livrată de către Comisia Europeană . Politicile sociale nu sunt pe ordinea de zi a Comisiei de profil. În schimb , Olli Rehn a recomandat o politică de 10 % reduceri salariale cu 10% pentru Spania ( a se vedea Ronald Janssen ) . Reducerea salariilor este un element central al politicii de austeritate în curs de desfășurare . Sfatul lui Rehn ar putea arunca Spania și alte țări mai mult în criză . Ideea din spatele acestui tip de propuneri este continuarea politicilor de austeritate , care cuprind agenda de reforme structurale și devalorizare a salariilor . O hartă europeana a salariilor arată că, în majoritatea țărilor în care ocuparea forței de muncă este în scădere , salariile sunt în scădere , de asemenea . Harta prezintăa eșecul politicilor de tăieri salariale de fapt.

O a treia tendință este politica mai mult sau mai puțin standard de salvare repetată şi regulată a băncilor comerciale. Sumele acordate acestora depăşesc cu mult în cuantum sumele acordate vreodată ca ajutor de stat sau de ajutorare a vreunui sector economic. Este politica de salvare a băncilor oare o politica permanentă? De ceva timp, s-a dovedit că politica de salvare a băncilor nu a ajutat pentru a pune capăt crizei;  este aceasta,  prin urmare , o parte a unui nou mecanism de ajustare ? Discuțiile pentru  al treilea și al patrulea plan de salvare pentru Grecia au început în perioada premergătoare  alegerilor  generale germane . Planurile de salvare nu au în vedere  salvarea modelului social european , ci deconstrucția acestuia. Ce a reuşit întradevar această politică este performanţa de a avea acum 26,5 milioane de oameni fără un loc de muncă în Europa.

A patra tendință este decalajul tot mai mare între centrul european și periferia europeană . În cazul în care,  înainte de izbucnirea crizei financiare , cineva ar fi prezis șomaj în rândul tinerilor de peste 50 %, (nu undeva în Africa , dar în principalele statele membre ale UE), ar fi fost hilar. Acum , jumătate dintre tinerii din Grecia sau Spania nu pot găsi un loc de muncă și expresia amară a acestora, aceea a unei  generaţii pierdute este pe cale să se materializeze : nu aveţi nicio şansă dacă nu sunteţi unul dintre fericiţii puţini care vorbesc  limba engleză sau germană și pot emigra! Problematica aceasta nu e deloc simplă, teme precum distribuţia europeană a muncii, productivitatea diferită la nivel de ţară dau o complexitate deosebită problemei care ar trebui să apeleze spre rezolvare la un mecanism compensator. Pentru aceasta este nevoie de criterii de armonizare pentru ca şi ţările periferice să fie sustenabile ocupaţional. Mai ales este nevoie de un nou pact de coeziune socială.

Ajutorul de stat pentru instituțiile financiare pe de o parte și măsurile de austeritate adresate salariilor din întreaga Europă  pe de altă parte – sunt două fețe ale aceleiași monede ? O reevaluare elementară permanentă a sectorului financiar și a unei politici interne de devalorizare a salariilor merg mână în mână ca două  medicamente ineficiente ? Deoarece criza a început acum cinci ani , contribuția sectorului financiar ca deschizător al căii de ieșire din criză a fost mai mult decât limitată, iar  taxa pe tranzacțiile financiare nu a fost încă aplicată . Poverile crizei sunt în continuare transferate pe umerii contribuabililor și lucrătorilor iar clasa de mijloc , în special, este supusă la regimuri de austeritate , în unele țări mai mult decât în altele atingând starea de precaritate, adică de incertitudine maximă a viitorului pe toate planurile..E sigur că o redistribuire a veniturilorprin taxare diferenţiată nu ar fi suficientă să mulţumească pe cei foarte săraci,  măsura ar fi însa un prim pas spre atingerea unei echităţi necesare societăţii.

Trecerea la un regim de politică post- democratică a fost însoțită de servicii pro – europene de bază din partea principalilor actori, Comisia, Consiliul și Parlamentul . În cazul acesta care sunt alternativele ? Nu este oare evident ca soluţia politică a problemei trebuie să fie diferită decât cea de dreapta, existentă?? În Europa , partidele social-democrate au pierdut puterea în mod regulat în ultimii 5 ani . Stânga prezintă  pe bună dreptate o mulțime de întrebări critice , dar răspunsul său la criză nu a  fost foarte consistent : se poate baza pe un set de instrumente ale  keynesianismului în raport cu austeritatea, dar este încă evaziv . Nu e de mirare că partidele social-democrate cu o poziție ambiguă macroeconomică nu sunt foarte vizibile pe câmpul de luptă ideologică împotriva austerității . Unii suspectează că mainstreamul  social-democrat susține implicit austeritatea (vezi intentia SPD-ului german de a forma Marea Coalitie cu popularii).. Dacă nu, nu este prea târziu să proclame cu voce tare înainte de alegerile europene care este calea de stânga de a ieși din criză , că ea este diferită , că există o mulțime de posibilităţi pentru o soluţie  fiscală responsabilă,  pentru justiție socială, pentru o schimbare de curs în Europa . Nu este prea târziu să declare public că nu toate deciziile luate de o guvernanță economică post- democratică au fost adecvate și că procedura va trebui să fie revizuită. Cu toate acestea , modul de a învinge politic al stţngii  este deocamdată pavat cu tăcere în problemele cruciale.

Oare chiar există un trend de apropiere a ideologiilor de centru dreapta şi stânga in UE? Oare nu există tendinţa de dispariţie a acestora şi pasarea  responsabilităţilor de guvernare instituţiilor europene din motive pragmatice?

Jürgen Habermas numește Exekutivföderalismus sistemul european , un federalism cu puteri executive prea puternice . Nu ale  Comisiei , care a pierdut puterea în raport cu Parlamentul European la ultima modificare a tratatului şi şi-a pierdut puterea în faţa Consiliului încă de la începutul crizei , dar şi-a crescut competenţele executive relative la partenerii sociali şi parlamentele naţionale şi regionale. Această nouă schimbare de putere s- a întâmplat fără ca publicul larg să fie conștient de ea . Comisia este părtinitoare în favoarea  austerităţii salariilor, a  disparităţii  extreme în distribuția veniturilor și considerării averilor. Comisia nu monitorizează această distribuție inegală  (cum ar trebui ea sa fie reflectată  în coeficientul Gini ) ,dar în loc de aceasta actionează prin a comuta veniturile şi bogăţia de la secţiunile mai sărace ale societăţii către cele mai bogate şi prospere fără să  aibe parte de vreun control.

Această schimbare nu este de neoprit sau  ireversibilă . Dar mai întâi de toate , o dezbatere publică este necesară . În perioada premergătoare alegerilor europene , trebuie să existe o dezbatere cu privire la aceste noi evoluții - tăcerea înseamnă îmbrățișarea generală a politicii  de austeritate atotcuprinzătoare , precum și trecerea cu vederea  discutabilă și deranjantă față de procedurile  post- democratice .

II. Adaptarea guvernanţei  europene  în vederea  satisfacerii  imperativului social

Este necesară  adaptarea  guvernanţei  europene  în ce priveşte politica economică şi socială văzută în grade diferite de la o ţara la alta în scopul satisfacerii cerinţelor sociale? Cu alte cuvinte, are deteriorarea situației  economice și sociale , ceva de-a face cu designul- instituțional al guvernanței europene în sine?

Pentru a oferi un punct de vedere foarte schematic , acest design este încorporat în termeni socio - economici de către Banca Centrală Europeană , care si-a asumat  ca unică misiune atingerea obiectivului unei inflaţii de sub 2%; de Comisia Europeană care stabileşte politica finanţelor publice şi veghează asupra dezechilibrelor macroeconomice; statele membre cărora li se cere asigurarea creşterii economice şi abordarea şomajului. Această divizare a responsabilităților este în mod regulat și în mod explicit pusă pe tapet atât de către BCE cât şi de CE. Este însă la latitudinea statelor membre să revigoreze creşterea economică şi să diminueze şomajul, în timp ce BCE garantează stabilitatea preţurilor şi CE, stabilitatea macroeconomică. De aici derivă întrebarea dacă această divizare de responsabilitati este sau nu în spiritul tratatelor europene. Răspunsul este că atât BCE cât şi CE interpretează rolul lor în termeni extrem de înguşti. Astfel, în conformitate cu tratatul, fără a aduce atingere obiectivului de menținere a stabilității prețurilor , BCE este necesar  printre altele , să joace un rol în realizarea ocupării depline și a progresului social , combaterea excluderii sociale și promovarea justiției și protecției sociale , economice, și teritoriale, in realizarea coeziunii sociale precum şi solidaritatea între statele membre, sarcină deloc neînsemnată. Solutia ar fi ca la masa in care se propun politicile de armonizare, BCE să stea alături de stânga politică.

Cu toate acestea , după cum Paul De Grauwe a subliniat , aceste obiective au fost luate în considerare ca fiind de o importanţă secundară de către BCE, care menține , pe baza unei teorii de valabilitate discutabilă ,că împlinirea lor este asigurată în mod automat de către stabilitatea prețurilor.

În ceea ce privește Comisia Europeană , astăzi, ea acționează precum un  câine de pază nu numai asupra finanţelor publice naționale dar şi în ceea ce priveşte toate dezechilibrele macroeconomice  (bule pe piața imobiliară, adâncirea deficitelor comerciale, creșterea costurilor unitare, etc ). Sub  denumirea de " two-pack ", este necesară inspectarea  bugetelor  naționale înainte ca acestea să fie adoptate. Această consolidare a puterilor sale de supraveghere bugetară se bazează pe larg controversata teorie conform căreia criza EURO este rezultatul unei crize a finanţelor publice. În ceea ce privește problemele legate de creștere și ocuparea  forței de muncă , Comisia pasează responsabilitatea pe guverne , uitând în grabă că de fapt tratatele îi atribuie sarcina de a ajuta la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale cetăţenilor europeni şi de a promova dialogul social. Se vede că indiferent din ce direcţie analizăm sarcinile şi îndeplinirea lor de către instituţiile de decizie europene, ajungem la problema dialogului social care prin prezenţă ar putea asigura reprezentativitatea cetăţenilor europeni la deciziile UE. Acest dialog social a fost  ignorat de catre CE, de componenta de dreapta, contribuindu-se astfel la pierderea treptată si clară a climatului democratic. Cine poate pune dialogul social în funcţiile sale? Evident doar o putere loială ideilor de stânga.

În primul rând , alegerea de a adera la zona euro , a obligat statele membre să  renunțe la controlul asupra politicii monetare , care este acum în mâinile BCE , banca centrală cea mai independentă din lume . Apoi, prin aprobarea orbească  a regulilor inflexibile ale Pactului de stabilitate și creștere și a Pactului  fiscal , politicile lor bugetare sunt acum atât de limitate încât acestea nu servesc  de fapt dezvoltării şi creşterii ocupării. Mai mult decat atat, prin refuzul de a se dota UE si zona euro cu un buget capabil să absoarbă şocuri asimetrice, statele membre au fost lipsite şi de instrumentele de ajustare, care sunt de obicei o caracteristică a uniunilor monetare. Refuzul de a numi un guvern european (fapt cu care am fost iniţial de acord sperând într-o păstrare a autonomiei şi suveranităţii statelor membre) a lipsit acţiunea europeană de coordonarea investiţiilor, a politicilor fiscale, industriale, sociale, de cercetare şi inovare şi de adoptarea unei strategii comune europene de creştere şi ocuparea forţei de muncă.

În absența tuturor acestor instrumente , guvernele din zona euro s-au pus ele însele  în poziția de a se lupta , fiecare pentru sine , pentru a atrage investiții şi  afaceri. BCE și Comisia au binevoit totusi să le ofere sfaturi și recomandări . Acestea din urmă se referă , în special , la sistemele de protecție socială , funcționarea piețelor muncii și a sistemelor de stabilire a salariilor.  In acest stadiu sunt specifice optiunile ideologice care pot sa propună soluţii complet diferite pentru sistemele de indexare a salariilor, protecţia  legislativă a şomerilor, suprimarea obstacolelor în calea pensionării, şi de legare a vârstei de pensionare necondiţionat  de creşterea speranţei de viaţă. Este clar că soluţia stângii în aceste domenii este diametral opusă soluţiei de dreapta care a adus europenii în actualul stadiu nefiresc de viaţă

În rezumat , instituțiile nealese, adica lipsite de reprezentativitate  - BCE și Comisia – s-au derobat de responsabilitățile lor în ceea ce privește creșterea economică și ocuparea forței de muncă , trecându-le la nivelul guvernelor  naţional e responsabile în fața electoratului în această problemă , în ciuda faptului ca au fost deposedate , în mod individual , de control asupra politicii monetare și  bugetare confruntate şi cu  lipsa unui buget european de fonduri necesare inovării şi progresului corelat în Europa. Eliminarea competențelor naționale , prin creșterea capacității Europei de acțiune înseamnă că acestea sunt lăsate fără capacitatea de a alege şi sunt forţate să recurgă la o competiţie socială şi fiscală în scopul de a atrage investiţii de afaceri şi locuri de muncă. Acest dezechilibru în repartizarea responsabilităţilor condamnă ţările din zona euro la inacţiune.  Urmarea imediată este eroziunea structurală permanentă a drepturilor sociale.Încetul cu încetul în loc de consolidarea proiectului european, euro se va goli  de substanţă până când orice sprijin public se va fi pierdut.

Dacă acceptăm această analiză , devine clar că , dincolo de dezbaterea ideologică , această arhitectură instituțională  trebuie să fie modificată , pentru a reflecta o diviziune mai eficientă a responsabilităților între instituții și statele membre pe baza valorilor de integrare , resurselor comune și convergenței.

Degradarea sociala trebuie combătută printr –un mix de politici  monetare concepute pentru a stimula creșterea economică și ocuparea forței de muncă , politicile de redresare și investiții , strategii industriale , politica fiscala , etc.  În toate aceste privințe , aceasta ar însemna stabilirea unui nivel minim de prestații sociale ( salarii minime , asigurari sociale, dreptul muncii, drepturi sociale de bază şi respectarea contractului colectiv de muncă). O  reajustare instituțională de acest tip ar necesita obiective sociale clare pentru a deveni pe deplin parte a guvernanței europene în același mod obligatoriu ca şi  obiectivele bugetare consolidate. Care , la rândul său , înseamnă o monitorizare atentă a evoluției sociale. Monitorizarea situaţiei din statele membre (şomaj, venituri de uz casnic, sărăcia,) va trebui să fie completată de introducerea unor parametri de avertizare automată a depăşirii standardelor minim acceptate (salarii minime, venit minim garantat, accesul la servicii sociale).

Chestiunea politică este aflarea rapidă a răspunsului la întrebarea dacă proiectul european este un domeniu intern cu  formă de Euroglobalizare care se adaptează pentru a se potrivi pieţei sau o zonă comună de dezvoltare economică și convergență caracterizată prin integrare financiară , bugetară , fiscală și socială? Răspunsul la această întrebare politică  trebuie să determine arhitectura instituțională a Uniunii Europene.

III Democraţia socială: Utopie sau o noua şansă  pentru Europa?

Dimensiunea socială a Europei nu se limitează la protecția socială : Care va fi locul de muncă al lucrătorilor într-o economie dominată de forțele pieței ? Ce noi temelii  ale relațiilor dintre capital și muncă, putem lua în considerare?

Social-democrația este în prezent unul dintre subiectele preferate de seminarii , colocvii și discursuri politice. Acest concept ar putea să dea un argument pentru cei care creează prosperitate folosindu-se de  know-how-ul  lor, energia lor creatoare , angajamentul lor sau doar de  munca lor , dar care suferă de presiunea de pe piața forței de muncă , care este în general nefavorabilă  pentru lucrători , sau chiar descurajantă datorită concurenţei acerbe între teritorii , țări și continente ? Sau este acest concept doar  o perdea de fum sau un dispozitiv pentru a reasigura pe cei care de multe ori trebuie să facă concesii , în scopul de a evita un naufragiu ? Ambele interpretări sunt posibile la prima vedere . Social democraţii, chiar şi cei germani care acum se pierd în masa popularilor lui Merkel cu bună voie, au avut câteva puncte forte în politica lor. Printre acestea, extinderea reprezentativităţii lucrătorilor la diferite nivele, acţiunile şi strategiile corespunzătoare acesteia , mi se par foarte corecte. Vorbesc despre consiliile de întreprindere la nivel de companie.

O reprezentare a salariaților în locuri strategice de luare a deciziilor de importanță majoră cum ar fi consiliile de administraţie ale marilor companii are sens doar dacă cunoaştem contextul general, limiteleşi scopul acestor măsuri.În primul rând , rolul sindicatelor ar trebui să fie recunoscut și consolidat în activitatea lor de bază . Capacitatea de a negocia și pe problemele critice este cu siguranță baza " Social-democrației " . Extinderea puterii organelor  reprezentative ale lucrătorilor – in  consilii sau comitete de întreprinderi  - ar fi , de asemenea, parte din acest nou echilibru de putere.

Responsabilitatea pentru reprezentanții lucrătorilor poate fi extinsă şi la  nivel regional (districtual sau al landurilor cu coreprezentări în alte ţări membre )şi trebuie să reflecte rolul şi locul pe care partenerii sociali ar trebu să îl aibe, şi, uneori îl au deja.

Este absolut necesar ca salariaţii să fie reprezentaţi în locuri în care procesele de producţie şi economia de perspectivă sunt hotărâte astfel încât aceştia să-şi exprime opinia şi propunerile lor. Chiar la discuţiile privind planurile de concediere,închidere sau planurile  sociale, prezenţa reprezentanţilor lucrătorilor poate aduce mai multă raţiune şi viteză în luarea unor decizii optime,în găsirea unor compromisuri optime. Compromisul necesar a fi luat între cei care doresc să reglementeze condiţiile de concurenţă şi cei care doresc să le dereglementeze , posibilităţile de punere în aplicare a măsurilor de cooperare care să creeze locuri de muncă si solidaritate implică măsuri strategice, chiar ideologice. Acest nou cadru care ar trebui inventat face parte dintr-un “ New Deal”, a unui compromis social între sindicate şi liderii companiei antreprenoriale, spaţiu de inovare şi soluţii. În cele din urmă pentru a fi social democraţi trebuie să ne plasăm în realitate şi să recunoaştem că lucrătorul trebuie să-şi schimbe mentalitatea: el trebuie să acţioneze în interesul propriu dar şi în cel al companiei sau al economiei.  Acest lucru presupune ca lucrătorul nu poate fi o anexă a unei maşini, nici element al unei proceduri sau să  sufera vreo formă de opresiune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sindicate care ar trebui să-şi schimbe modul de abordare a salariaţilor.De fapt emanciparea lucrătorului, al cărui know-how a fost confiscat, este fundamentul unei adevărate social democratii şi al oricărei politici sociale şi sindicale, dar şi o formidabilă ocazie de creativitate si progres. Plăcerea de a munci care înlocuieşte lucrul chinuitor ar putea permite un incredibil progres în toate domeniile.  Avem nevoie de un nou contract social şi economic care să fie orientat spre un model social şi economic european care inovează o faţă umana  Este probabil calea cea mai buna dar care are nevoie de timp pentru împlinire.

Este adevărat că rolul şi mărimea şi amploarea sindicatelor este in descreştere odata cu schimbarea structurii clasei muncitorilor,  plecaţi din marile aglomerări uzinale citadine, datorită schimbării produselor economiei, a translatării din zona industriei mari în cea a serviciilor. Şi în acest caz doar social democraţia poate şi va trebui să găsească calea optimă de reprezentare şi dialog între partenerii sociali.  

Concluzie: actuala situaţie socială existentă în UE nu mai poate continua. Este nevoie urgentă de o decizie politică cuprinzătoare care să ofere soluţii pentru reprezentativitate, dialog social, şomaj,excludere, lipsă de solidaritate, lipsa şanselor egale. Nu ştiu cum se va numi acea ideologie necesară. Poate că nu se va numi social democraţie, dar ea este legic necesară şi urgentă în a acţiona. In principal pentru a aduce echitate.

Referinte:

‘La cité du travail’ by Bruno Trentin, former secretary general of CGIL.

“ Puterea de negociere a sindicatelor germane și rolul important al muncitorilor "

Comitete si  consilii ale  companiei .

Wolfgang Kowalsky-How Europe`s polity is becoming Democracy “Lite”

Pierre Heritier- Social Democracy: Trap, Utopia or New Horizon for Europe

Christophe Degryse-ETUI, Adaptarea guvernanţei europene pentru satisfacerea imperativului social

Jurgen Habermas-Democracy, Solidarity and European Crisis.