Periculoșii bătrâni

Ioan-Aurel Pop

19-24 minutes

---

”Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”.

Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.

Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”.

Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare.

De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?

Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”).

Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse.

Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor.

Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul.

Unii nu înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că și-a ales, din toată istoria asta lungă și mare, tocmai „epoca de aur” ca să ființeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea judecăți nu erau tocmai curente și nu erau rostite Urbi et Orbi mereu și cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul simț și nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupați, goana după câștig material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.

Dar acum, când stăm cu toții acasă, ce să mai faci cu acești „paraziți”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – și să și răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltător.

De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenționat cu panere pline de covid-19, ca să strice cheful și viața oamenilor folositori de pe lumea asta, să-i infecteze și să-i distrugă. Sigur că sunt și excepții între bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară și pe dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc și ce ne-am face fără indicațiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (și nu le dau numele, fiindcă ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câțiva din cei mondiali și europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace).

Să-l luăm, de pildă, pe președintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani și care se încăpățânează să fie președintele celei mai importante națiuni din lume, cum o spune el însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar și un copil. Să-l luăm și pe domnul Jean Claude Juncker (născut în 1954), care are 66 de ani și care, deși plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând.

Poate că el, totuși, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toată particula ei de noblețe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) și ne-a avertizat senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstrație.

Să notăm delicatețea traducătorului acestui text în românește, care nu a redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”. Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mișună și mușină prin microbii și virușii din praful străzilor și chiar dacă nu s-a demonstrat deloc că nu sunt și ele purtătoare ale ucigașului virus.

Ba, animalele de companie pot să se bucure de libertate, deși se spune că acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu putem să știm ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că și bătrânii sunt oameni? Aș cere timid să fie bătrânii asimilați, pe lângă „măgari și savanți”, și cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Dorința aceasta răsună deocamdată în deșert. Decidenții țării și ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră și dezinteresată pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i izoleze pe bătrâni pentru toată viața. Treaba asta – suntem asigurați – le-ar face și lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi între ei și le-ar face bine și celorlalți, care s-ar simți în siguranță, s-ar vindeca definitiv și nu și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu se propune ca bătrânii să fie gazați, împușcați, aruncați în prăpăstii, cum au făcut alți decidenți din alte epoci și locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici de pe Pământ.

Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicați bătrânii să se miște liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine și nici nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inimă, miloși să sară în apărarea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un gând al unui istoric bătrân, care, evident îți apără bătrânețea sa și bătrânețea bătrânilor în general.

Scenariul acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu tuturor mințile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai brațele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi scoți plămânii nu poate respira, dacă îi zbori crierii nu poate gândi etc. Să știți că unii dintre acești gânditori extravaganți nu sunt originali deloc.

Au mai fost confrați ai lor cu mintea cât o nucă și dăruiți cu putere, care au voit să extermine copiii, alții care au scos din joc maturii păcătoși ca să-i păstreze pe copiii inocenți (trimiși la moarte sigură prin Cruciada copiilor” din 1212), alții care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”, alții care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alții care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanții etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă.

Au încercat mulți să o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii și nici fără bătrâni. Natural, motivările cu grija față de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenții. Tot ceea ce se gândește de către anumite minți rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de protecție, iar protecția înseamnă izolare, restricții de circulație pe ani în șir, ca să le prelungim viața.

De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi-o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit și judecata care-i incumbă este falsă. Toți oamenii sunt sau pot să fie purtători de virus și toți oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au și alte afecțiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulți bolnavi de această gripă au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de ani. Prin urmare, ar fi de așteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne punem numai pe noi la adăpost și să nu dăm mereu vina pe alții.

Natural, este nevoie de o anumită disciplină, de ordine și de restricții severe, dar discriminarea bătrânilor (chiar și când este, aparent pozitivă) devine jignitoare, înjositoare, rușinoasă. Haideți să-i protejăm pe toți oamenii, să nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala și s-o răspândească, să-i izolăm pe cei care au și alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieșire în lesă, a le construi țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeți că bătrânețea este o boală sau un handicap, pentru că nu este.

Iar dacă pentru unii bătrâni este așa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale și fizice, că sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de sacrificiile făcute de ei pentru copii și nepoți, că au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferința fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii și de nepoți. Nu vă mai chinuiți să-i izolați, pentru că mulți sunt izolați oricum, nu-și vor mai îmbrățișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paști iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.

Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești. Luați-ne cu binișorul, fiți gentili și blânzi, dați-ne termene mai scurte pentru rău și mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneți câteodată în față și binele, să alternați avertismentele dure cu raze de speranță, să insistați mai mult pe vindecări, pe gânduri și vorbe bune? Cu folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment nu avem atâția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim supuși doar pătimirilor.

Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor României. Poate că și din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul să-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad bătrân”. E bine să ne-o reamintim acum:

Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă făcea prea multă umbră

Și-atuncea din pădurea sumbră

Se auzi un glas păgân:

„O, voi, ce-n soare cald trăiți

Și ați răpus strămoșul nostru,

Să nu vă strice rostul vostru,

De ce sunteți așa grăbiți?

În anii mulți cât el a fost,

De-a lungul ceasurilor grele,

Supt paza crăcilor rebele

Mulți și-au aflat un adăpost.

Moșneagul stând pe culme drept

A fost la drum o călăuză

Și-n vremea aspră si ursuză

El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,

Ci mort acuma când se duce,

Ce alta poate-a vă aduce,

Decât doar încă un sicriu?!...”

Se duc bătrânii oricum, fiindcă așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate și altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe situații-limită decât noi, ei au și niscaiva soluții pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea și jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea și jocul lor e-nțelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.

*

Vă rog, dragi cititori, să luați cele de mai sus ca pe-o mărturisire simplă, ca pe o lamentație fără nicio importanță, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit și menite să fie puse între paranteze. Vă rog chiar să iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastă a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este și el îngrijorat și care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii și maturii (adică cei aduși pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foști odinioară și ei copii, tineri și maturi).

În Săptămâna Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.

Marian Nazat: Homo Homini..virus

"Timpul ce mă înconjoară nu mai e timpul meu.” Vintilă Horia

Mă întorc de la o instanță prahoveană, acolo unde procesul clientului pe care-l apăr este o excepție de la faimosul decret de instituire a stării de urgență. Pe drum, o sun pe fiică-mea și o anunț că trec să-i aduc niscaiva merinde; o scutesc astfel să iasă cu țâncul din casă în vremurile astea deprimante. Când ajung, o găsesc în fața blocului, ușor stingheră. Mă prefac că nu-i observ fâstâceala. Stă la distanță de mine, de parcă aș fi ciumat. Schimbăm vorbe de prisos, o complezență stânjenitoare. Ia sacoșa, având grijă să păstreze intervalul acela insuportabil dintre noi, și se depărtează. În definitiv, li s-a spus de atâtea ori să se ferească, să nu intre în contact cu babalâcii încât s-a conformat docil. Un medic celebru, de pildă, i-a sfătuit să-și ocolească părinții și bunicii aproximativ zece săptămâni, răstimp în care le pot cumpăra una, alta, însă cu condiția să le lase plasele cu târguieli în pragul ușii. Or, Aldous Huxley ne-a atenționat de mult că repetarea la nesfârșit a acelorași propoziții, îndeosebi a celor vădit neverosimile, le conferă acestora statutul de adevăruri, geaba țipă în pustiu Bertrand Russell că o minciună, chiar dacă e reluată de un milion de ori, tot minciună rămâne. Explică-le sofismul cu pricina internauților îngrămădiți în turmă și dracu’ te-a luat direct în furcile-i ascuțite!

Șovăiesc în loc, descumpănit. Se întâmplă prima oară să nu-mi strâng în brațe copila și să n-o pup. Frati-su, mai mare cu șapte ani, de aproape o săptămână se dă extrem de ocupat și nu s-a sinchisit să vină pe acasă. Rețelele de socializare i-au tâmpit iremediabil, progeniturile noastre sunt cei mai naivi cobai din istoria omenirii. Îi compătimesc și le amintesc că sărmanul Pavel Morozov, prichindelul mujic, avea o scuză turnându-și părintele la securitatea sovietică. Cei de azi n-au niciuna, ei capitulând de bună voie în confruntarea cu minciuna propagată mediatic. Ca să se petreacă mizerabila metamorfoză, mai întâi li s-a băgat în tărtăcuțele crude că ascendenții lor sunt niște neisprăviți. Apoi, li s-a inoculat pervers ideea că răul actual este imputabil ălora bătrâni, edecurilor comuniste. Bașca nostalgice, vasăzică o masă de frânări, de reacționari periculoși, numa’ buni de spânzurat în piața publică! Propaganda otrăvitoare a lucrat neîntrerupt în anii din urmă, cu liotele cretinoide defilând precum sumanele verzi de odinioară pe bulevardele, virtuale, de data aceasta. Alde Liiceanu (nici el vreo trufanda!) au scris cu mânie haștagistă despre „gurile fără dinți”, iar specialiștii în finanțe au arătat tot înspre defavorizații lui Cronos ori de câte ori au încercat să explice dificultățile bugetare ale nației. Oare într-atât de pernicioși să se vădească bieții pensionari, memoria vie a unei societăți obsedată să-și taie rădăcinile? Ca să supraviețuim în continuare dimpreună, puberii au fost siliți să opteze, și la cântatul dintâi al cocoșului ne vor repudia, e la mintea găinii. Cui să mai fie trebuincioși întârziații în etatea înaintată? Și, pe deasupra, purtători de afecțiuni asociate…. Netrebnicilor – urlu la umbrele mefistofelice care se joacă de-a Dumnezeu cu o planetă cuprinsă de groază -, opriți experimentul ! Ne-ați răpit bucuria simplă și naturală, izvorâtă din cuibărirea la pieptul matern și patern, ori la al puilor maturizați dintr-odată. Nu v-ați săturat să distrugeți familia cu conceptul tembel al sexului nedefinit și al căsătoriei contra naturii?Nu v-ați mulțumit că le-ați frânt definitiv șira spinării, acum le transmiteți cinic, prin vocea boss-ului Organizației Mondiale a Sănătății, că nu sunt invincibili și că e cazul să se rezume la rolul lor de răspândaci de vești, și nu de viruși! Blestemați să fiți de-a pururi, ciuma, holera și neamul Covizilor avizi de moarte să vă lovească, nemernicilor! Uf, m-am răcorit nițeluș… În vechime, nu mai rețin la care trib anume, vârstnicii erau urcați cu de-a sila în copaci și hâțânați aidoma roadelor. Cine cădea, avea soarta pecetluită. Astăzi, aparent e altcumva, dar tâlcul euthanasierii nu diferă deloc. De ce m-aș mira, de vreme ce homo homini[2]… virus ?! Plaut s-a înveșnicit prin vocabulele-i nemuritoare, eu nu trebuie decât să le actualizez pandemic.

Îmi recapăt anevoie pacea lăuntrică și privesc înfrânt peisajul dezolant. Un sentiment de revoltă mă copleșește, nu pricep cum odraslele mele evită să mă atingă!! „Omul a fost scos din suflet”[3], bolborosesc resemnat. Curând, vor regreta neapropierea prezentă, în pragul vârstei de 60 de ani orizontul ți se îngustează dramatic și finalul este iminent. Și atunci, la ceasul scăpătatului, pe cine vor mai îmbrățișa? Plec descumpănit, globalismul ne-a învins iremediabil, simt că am devenit părinții vitregi ai pruncilor pe care i-am crescut în dragoste și bună-cuviință. Nici măcar nu mi-au oferit răgazul să le amintesc inevitabilul decalog al manipulării formulat întru trezirea la realitate a maimuțelor cu smartphone. Îl strig din goana autoturismului, însă nu mă aude nimeni, așa că îl scriu aici, nădăjduind că l-o citi careva!

Așadar, autori cu identitate confuză (Noam Chomsky, de pildă, a negat paternitatea textului care circula neîngrădit în hăul înțesat de zombi anonimi), disting zece reguli majore și anume:

1.Creează probleme aparent grave, care să provoace o reacție de panică în rândul populației, astfel încât aceasta să ceară singură măsuri limitative;
2 Distrage-le atenția de la problemele importante prin subiecte minore, dar cu impact emoțional maxim;
3 Pregătește-i treptat pentru politicile dure, acestea aplicându-se treptat, ceea ce le va face suportabile;
4 Amână executarea măsurilor austere, știut fiind că e mai ușor să obții un sacrificiu pentru viitor, deoarece oamenii trăiesc cu speranța că vor reuși să evite acele sacrificii;
5 Infantilizarea populației prin argumente sau mijloace de informare în masă cu discursuri copilărești, puerile;
6 Nu uita niciodată că emoția e dușmanul logicii, al rațiunii;

7.Calitatea educației dată claselor inferioare să fie cât mai slabă;


8. Încurajează mediocritatea și convinge populația că este la modă sa fii mediocru, vulgar, iar a fi prost, needucat, nu-i un handicap;
9 Cultivă sentimentul individual de culpă, astfel încât individul să se considere vinovat pentru greutățile prin care trece, atitudine care-l va împiedica să se răzvrătească împotriva sistemului;
10 Convinge populația că nu există mijloace și strategii de manipulare.

Le corectez, le sintetizez oleacă și le aștern pe hârtie străbătut de un sentiment ciudat de îndoială. Caut un reazem, l-aș ruga pe un stareț să mă povățuiască, dar mi-e teamă că-mi va răspunde aidoma personajului vodolazkinian: „Trăiește, prietine, cât mai aproape de cimitir. (…) Și, în general, trăiește singur.”[4] Și dacă, totuși, m-am ramolit și nu mai deslușesc conținutul realității din jur? Că tocmai ce-am împlinit 59 de primăveri și două stări de urgență…

Despre conservatorism: Viktor Orban si Chris DeMuth

Discutie 6 februarie 2020, transcrierea dupa Youtube

DeMuth: Prim-ministru Orbán, să ne întoarcem până în 1989. La această conferință avem o premisă că mișcarea de conservatorism național de astăzi este o evoluție directă din 1989, dar multe lucruri s-au schimbat. La ce te gândești când te gândești la munca ta curentă și la experiențele tale din 1989, de câte ori ai petrecut cu oricare dintre cei trei protagoniști ai noștri [Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, Thatcher]?

 

Orbán: Am un răspuns la prima întrebare [despre…] transformarea teritoriului estic al Europei și, ulterior,. Dar mai întâi o reacție la numele pe care le-ai menționat. Una dintre primele mele confruntări cu politica occidentală s-a întâmplat când am vizitat-o pe Margaret Thatcher în 1999, ca prim-ministru. Știți, eu eram la acel moment deja prim-ministru, ales în 1998 pentru prima dată și am vizitat-o pe Margaret Thatcher care nu era în funcție. Dar am fost la Londra și m-am gândit [...] ca un semn de respect, aș dori să o văd. Și am bătut la ușa ei [la] apartamentul său privat și ea s-a deschis și mi-a spus: nu sunt total de acord cu tine. Și am spus: bună dimineața! Și în cele din urmă a devenit clar [de ce]: motivul a fost că m-am opus acțiunii NATO pentru a lansa acțiuni militare de pe teritoriul Ungariei împotriva Iugoslaviei, pentru a deschide o linie de frontieră la granița de sud a Ungariei - deoarece asta a dus Ungaria într-un război. Și asta nu a fost bine pentru soldații britanici, care au servit în partea de sud a Iugoslaviei. Așadar, a fost un interes clar britanic de a nu fi total de acord cu mine. Asta a fost întâlnirea mea cu ea.
Și Ronald Reagan pe care tocmai l-ați menționat: știți, generația mea din Ungaria, l-am considerat pe Ronald Reagan drept eliberatorul vieții noastre personale. Fără Ronald Reagan nu ar fi existat nicio șansă să-i împingă pe ruși, Uniunea Sovietică, din Europa Centrală și să scape de comunism. Acest lucru este clar. Și în loc să aibă un argument complicat, o frază a lui Ronald Reagan a schimbat lumea. Propoziția a fost (conform poveștilor sau legendelor): când și-a invitat consilierii pe probleme geostrategice, a spus: ne-am schimbat strategia și avem o nouă strategie. Întrebarea a fost: ce este asta? Și el a răspuns: câștigăm, ei pierd.

 

Acela [a fost] un moment foarte important, deoarece până în acel moment conceptul Occidentului era să păstreze echilibrul cu comuniștii și Uniunea Sovietică, ceea ce înseamnă că ținta nu era să câștige, ci doar să coexiste pașnic. Și el s-a schimbat și a spus că vom câștiga, ceea ce a însemnat că națiunile captive, așa cum am fost noi, ar putea deveni libere din nou. Deci, admirație față de el!

 

Și Ioan Paul [II] [...] L-am întâlnit de mai multe ori, ceea ce nu este un lucru ușor. Este destul de complicat pentru că sunt un calvinist. Iar relația calvinist-catolică din istoria Ungariei este destul de complicată. Dar niciodată nu l-am considerat pe Sfântul Părinte ca lider catolic al Vaticanului. L-am considerat întotdeauna cel mai mare apărător al țărilor din Europa Centrală de pe scena mondială, indiferent de contextul său religios.

Și am o poveste scurtă. [... Am pierdut] alegerile în 2002 după patru ani de guvernare. Iar după înfrângere am fost decorat de […] Sfântul Părinte, care mi-a trimis o medalie, care este cea mai înaltă decorație. Și din câte îmi amintesc, niciun calvin nu a mai primit-o de atunci. Și mesajul a fost că l-ați obținut nu pentru ceea ce ați făcut până acum, ci pentru ceea ce veți face. Deci, știți, chiar dacă [Papa Ioan Paul al II-lea] nu mai este cu noi, am încă o relație personală cu el - chiar și astăzi.

 

În 1990. În 1990 - doar pentru a ajuta să înțelegem ce naiba fac în politică: partidul nostru a fost înființat în 1988, cu doi ani înainte de distrugerea regimului comunist - eram tineri intelectuali, studenți, tineri profesori, cercetători în diverse instituții, […] jucători de fotbal, semi-profesioniști, ca mine. Deci am avut slujbe foarte normale. Nu am vrut să devenim politicieni. Aceasta nu a fost ambiția. Dar în 1988 ne-am dat seama că ceva se va întâmpla în curând, iar structura Uniunii Sovietice [nu] a fost suficient de puternică pentru a supraviețui, regimul comunist [a fost] foarte instabil, așa că [a fost] momentul potrivit pentru a face ceva.

Și în 1988 am creat o mișcare politică cu o limită de vârstă. Limita de vârstă era de 35 de ani. Nimeni care nu avea vârsta de peste 35 de ani nu avea voie să se alăture partidului, deoarece am instituit un partid radical anticomunist. Și ne-am gândit că nu putem [avea] niciun consens și cooperare cu regimul comunist. Am fost [anticomunisti radicali, dar generația mai veche, datorită naturii vieții, [a avut tendința] de a face unele compromisuri asupra gândirii comuniste și a politicii comuniste. Prin urmare, am avut această limită de vârstă - ulterior eliminată din motive evidente. Dar știi, atitudinea noastră a fost întotdeauna puternic anticomunistă. Nu a fost doar anticomunist în ceea ce privește independența națională față de Uniunea Sovietică; nu a fost doar anticomunist, pro-libertate, libertate [...], ci a fost un anticomunism radical împotriva modului de a gândi comunist, modul de gândire marxist - ceea ce continuă să știți. Profesorii liberali și politicienii argumentează folosind cuvinte diferite; dar însemnând același lucru, […] așa cum vorbesc marxiștii. Acesta este motivul pentru care simțim că suntem în continuare aceiași politicieni radicali anticomunisti ca și când eram acum 30 de ani, luptând aceeași bătălie. Acesta este ideea. În acest sens, 1990 are […] relevanță în [politicile] noastre chiar și astăzi.

Nu uitați că politica aici pare probabil o activitate intelectuală. Nu înțelegeți greșit; nu este cazul. [… Voi] sunteți gânditori, dar suntem făcători. Politica înseamnă luarea de decizii, câștigarea și păstrarea încrederii națiunii, obținerea puterii și păstrarea puterii. Dacă nu sunteți suficient de priceput pentru a păstra puterea, cum veți lua decizii care sunt în favoarea națiunii dvs.? [… Este un obiectiv natural al tuturor politicienilor de a obține majoritatea și de a forma un guvern și de a face ceva. Dar dacă nu pot spune ce cred ei, nu o vor spune niciodată. Este atât de simplu.

 

În Ungaria am avut norocul în 2010 să obținem o majoritate de două treimi, având un fundal al mișcării de rezistență anticomunistă, ceea ce rezultă [dintr-o] înclinație naturală de a spune ce gândim, deci ambele elemente [se întâlnesc ...]. este politica maghiară acum […].

 

Nu mi-ar plăcea să educ pe nimeni, deoarece circumstanțele sunt atât de diferite în toate țările. Dar prima condiție pentru a avea succes în politică este [vitejia]. Valoritatea de a asuma […] riscuri. Dacă nu vă ridicați în picioare și nu spuneți ce credeți, oricare ar fi consecințele, nu veți fi niciodată lider și nu veți avea niciodată un mare partid.

[Dar ...] uită-te la PPE. Facem parte din familia PPE. Ce se întâmplă în PPE - suntem suspendați acum, pentru că suntem „oaia neagră” a comunității - [este că] PPE ar dori să facă parte din structura de putere a Uniunii Europene prin orice mijloace. Și dacă prețul este acela de a renunța la anumite valori pentru a face un compromis cu stânga, o fac. Și atunci ne pierdem identitatea pas cu pas. Am devenit o familie politică centristă și apoi liberală și orientată spre stânga. Procesul este [în desfășurare]. Dacă nu ne ridicăm în picioare și spunem: băieți, ne pierdem valorile, ne pierdem profilul, nu știm cine suntem și persoanele care sunt alegătorii noștri nu pot să ne identifice pe [ bază] a valorilor, ce naiba facem? Care este sensul de a fi în politică și de a fi politicieni?

 

Dacă nu spunem asta uneori, […] te vei îndrepta întotdeauna către direcția de stânga, liberală, deoarece mass-media, presiunea, universitățile, viața intelectuală te vor împinge să renunți la tot mai multe elemente din originalul tău ideologie sau principiile și valorile dvs. originale. Și așa suferă conservatorii în Europa acum. Asta este situatia. Încerc să administrez o contrarevoluție, dar am foarte puțini candidați până acum; dar sperăm că se va întâmpla.
Ai reușit să-ți spui mintea, fă ce vrei să faci, pentru că ești șeful unui partid foarte mare. Au avut nevoie de 30 de ani pentru ca acest lucru să apară, astfel încât s-a făcut multă muncă și puteți lua credite doar pentru a fi în această poziție în care se află omologii dvs. din alte țări. Dar ar putea fi ceva despre instituțiile maghiare, cultura politică care v-a fost de ajutor?

 

Da. O.K. Am petrecut 16 ani în opoziție și 14 ani în guvern ca prim-ministru. Deci, cunosc meseria din ambele direcții. Și am o bază pentru a face o comparație a culturii politice maghiare cu altele. Maghiarii sunt foarte complicati, foarte speciali. Te afli într-o situație lipsită de speranță să o înțelegi, dar probabil o poți aborda cumva, deoarece este o națiune fără rude în Uniunea Europeană. Când primii miniștri ai Uniunii Europene se întâlnesc în mod regulat, sunt singurul prim-ministru care nu înțelege limbile nimănui altcineva. Majoritatea prim-miniștrilor înțeleg limba cel puțin a altor două țări; dar eu sunt singurul care este singur întotdeauna pentru că noi maghiarii am ajuns aici într-un mod [miraculos]. Suntem o națiune de est care s-a mutat în Occident și a supraviețuit acum 1.000 de ani.

[T] găină, în 2015, guvernele liberale au eșuat a doua oară, [… în ceea ce privește] criza migrației. Iar guvernele liberale nu au reușit să-și protejeze propriii cetățeni; nu au reușit să-și protejeze propriile frontiere și securitatea propriilor cetățeni; și [nu au reușit] să oprească migrația ilegală. Deci înseamnă că guvernele liberale au eșuat. Iar baza principală pentru guvernele liberale a fost democrația liberală. În acest sens, democrația liberală sa încheiat. Avem nevoie de ceva nou. Îl putem numi iliberal; îl putem numi post-liberal; îl poți numi creștin democratic, orice. Dar avem nevoie de ceva nou, pentru că pe această bază nu putem oferi o bună guvernare oamenilor.

 

Nu uitați că democrația înseamnă două lucruri. În primul rând, pentru a oferi o șansă de participare cetățenilor și, în al doilea rând, o bună guvernare. Democrația nu are sens fără o bună guvernare. [… Este evident că, pe bază liberală, nu putem oferi o bună guvernare oamenilor. Deci, am [dezvoltat] o nouă teorie și o nouă abordare: aceasta este democrația creștină. Și în loc de libertatea liberală folosim libertatea creștină, așa că avem o formulare [a] modului în care descriem sistemul pe care l-am construit. Este foarte unic. Nimeni nu-i place în afara Ungariei. Presa liberală ne atacă mereu, făcând glume [despre] noi. Dar funcționează. Și oamenii îl votează iar și iar și iar.

Cred că atunci când vorbesc despre succesul Ungariei, cu siguranță sunt puțin părtinitoare; dar trebuie să menționez că toate celelalte țări din jurul nostru au un mare succes. Slovacii se descurcă bine; cehii excelent; polonezii sunt mai puternici ca niciodată; Croații se prind; sârbii [încearcă] să intre în Uniunea Europeană; deci ceea ce reprezintă aici nu este doar o poveste de succes a unei țări, ci o poveste de succes a unei regiuni. Și peste tot în această regiune guvernele se bazează pe suveranitatea națională. Sunt toți conservatorii naționali, indiferent de familie de partid din care fac parte la Bruxelles, […] dacă analizați baza principală a politicii lor, sunt toate guvernele conservatoare naționale. Și asta este legat de succesul lor.

 

Puteți avea mari speranțe și așteptări că renovarea - și un nou actual [...] conservatorism național - ar putea veni din Europa Centrală. Dacă doriți să scrieți despre povești interesante și povești de succes, nu doar lucrări critice despre liberali, veniți în Europa centrală și încercați să traduceți și să înțelegeți ce se întâmplă în multe țări [aici].

 

[...]

Criza imigrației din 2015 a jucat un rol major în ascensiunea mișcărilor și partidelor conservatoare din întreaga Europă. Ați avut mai multe succese în stabilizarea situației. Este o problemă rezolvată, [una] nu trebuie să ne facem griji pentru [și] puteți apela la alte lucruri? Sau există probleme suplimentare pentru Ungaria sau pentru Europa sau în general?

 

În primul rând, doar ca o descriere. În Ungaria avem migranți musulmani care se ridică la zero. Deci, nu avem niciunul. Situația maghiară este total diferită de cea a țărilor occidentale și a celor din sud. Matematica pură este să înțelegem unde se vor dezvolta […] țările occidentale în ceea ce privește demografia și [componența] societăților lor. Matematica este un lucru foarte sever. Este evident că vor crea, se vor dezvolta sau vor evolua, o societate care va fi o compoziție a unei mari comunități musulmane în creștere și a unei comunități creștine care este în scădere. Așa vor arăta […] țările occidentale, indiferent dacă ne place sau nu Nu este o dorință; nu este o critică; este o descriere […] a ceea ce se întâmplă - nu doar din cauza crizei migrației [din] 2015, ci din cauza celor 30 de ani precedenți […] și din cauza performanțelor slabe ale familiilor, în ceea ce privește reproducerea națiunilor lor în multe țări.

RADU PORTOCALA: REGIONALIZAREA SI FEDERALIZAREA ROMÂNIEI SE REGASESC ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE

20-25 minutes

---

Atat in textul memorandumului cat si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sunt promotorii ei de azi.

Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii»  in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»
1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa Centrala si Orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gandirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepand cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rand, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamantului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frana in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine».
2- Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cat se poate de virulente in legatura cu acest subiect.
3-Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gandire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atat de diferite si emisa de surse atat de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de-a lungul si de-a latul continentului. Nu mai ramanea decat sa fie lansat principiul contopirii intr-o cat mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Cativa ani mai tarziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. (...) Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atat de stramta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii».
4 - Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamana trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tarziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni Europene (sic!) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii Europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic!). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani (...) in gandirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper».
5- Iar Hitler declara ca «germanii (...) trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa».
6- Incepand cu anii 90, Guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea Europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial. «Aceasta staruinta a Germaniei, de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor. Examinand-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sunt tratate la varful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS».
7-O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atat de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dand dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stanga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost reutilizata in 1962, de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietei Comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tarziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfarsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa Regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin Constructia Europeana).
8-Asadar, atat fenomenul regionalizarii, cat si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducandu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuand temeinica traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat conducerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecand de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana, desi este pur germana, Uniunea Federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sunt de inspiratie germana, iar Ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avand drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «Euroregiunea Prutul Superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «Euroregiunea Dunarea de Jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiunilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este  depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa».
9- Rolul politic, istoric al frontierei se sfarseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cand propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de                  intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incat identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta Autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta Autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavarseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.
10-Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decat doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din Kosovo.
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnalat existenta «Centrului European pentru Problemele Minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de Guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decat o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Suntem Germania, predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari (fostul bloc socialist) in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»
12 - Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboaie mondiale va fi dobandit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl, la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gandirea italiana si germana din anii 30 si 40.Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decat o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decat o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pana acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atat mai mult, cu cat o parte considerabila a clasei politice internationale, preluand fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspandit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunerea Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfarsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta Autonomiei Regionale. Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamantul Secuiesc si in Transilvania. Sunt multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. (...) Nu exista alta alternativa decat autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. (...) Ma bucura nespus de mult ca sunt si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. (...) Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si cativa dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La randul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugand ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene.
13-Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei etc.).
14 - Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale Constitutiei Europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca, daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: Constitutia Europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decat faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparand. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intamplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoasterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamant a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intampla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa se mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi  insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n ci a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adancile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramana intreaga.


Radu PORTOCALA
Note:
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture ; Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online

Mircea Dogaru abordeaza aceasta problematica din perspectiva momentului

Wolfgang Streeck arata dinamica dintre State mici/faramitate -- Democratie -- Capitalism

Wolfgang Streeck: Cum se va incheia capitalismul?

F.A Hayek ( 1899-1992) este fara indoiala cel mai remarcabil dintre economistii austrieci moderni si un membru fondator al Institutului Mises.
Articolul lui Hayek din 1939 construiește o punte între economia austriacă, „liberalismul autoritar” interbelic al lui Schmitt, ordoliberalismul german postbelic și neoliberalismul Uniunii Monetare Europene din anii 90.
Pornind de la aceasta viziune a lui Hayek, Wolfgang Streeck dupa ani buni de la infiintarea Uniunii Europene faca o analiza a naturii acesteia in cartea sa EURO-Uniunea sau *Lasati orice speranta cei care ati intrat (mici) in EUropa!
In principal Streeck uemareste sa analizeze in ce masura teoria lui Hayek se poate aplica functionarii Uniunii Monetare care este UE.
1). Consiliul European. Este format din șefii guvernelor naționale și este susținut de diverse consilii de miniștri, în special de finanțe și afaceri externe. O importanță deosebită o are aici așa-numitul Grup Euro al miniștrilor finanțelor din statele membre ale Uniunii Monetare Europene (UEM). Consiliul este legislativ și executiv al multinaționalelor europene, o combinație non-statala care este de la sine o trăsătură definitorie a unui regim de autoritarism.
 Odată ce a fost luată o decizie, in Consiliu este aproape imposibil ca publicul național și reprezentanții acestora să o anuleze, efect care a fost studiat în diferite contexte sub rubrica diplomație pe mai multe niveluri. Guvernele vor aduce deciziile în dezbaterile naționale privind ratificarea și vor considera că puterea lor va fi crescută, deoarece ne-ratificarea ar afecta poziția lor cu celelalte guverne și, prin urmare, ar slăbi poziția țării în negocierile viitoare.
O altă consecință a primatului  Consiliului în guvernanța economică europeană este aceea că redefinește conflictele de clasă ca si conflicte internaționale, transformând problemele de distribuție între clase în probleme internaționale. Acest lucru nu numai că încurajează coalițiile încrucișate la nivel național, dar, de asemenea, atenuează conflictele economice, întrucât le înglobează în pachete de emisiuni mai mari, le predă diplomaților și, mai ales, le confunda cu probleme de pace internațională. Astfel, diplomația ocupă locul luptei de clasă, iar cooperarea internațională are prioritate asupra justiției sociale, atât timp cât conflictele de clasă reprimate pot fi împiedicate să revină sub forma ostilităților internaționale. Chiar și atunci, totuși, economia de piață capitalistă va rămâne probabil protejată de corecția egalitaristă, de exemplu, de către țările mai puternice din punct de vedere economic care își apără interesul prin atragerea instrumentului de suveranitate națională. Acesta trebuie înlocuit insa cu un amestec de pretenții tehnocratice către expertiza superioară și supunere adaptata  „realităților globalizării”.
Întrucât acest lucru nu poate fi întotdeauna suficient, arhitecții regimului neoautoritar politic-economic consideră că este necesar să ofere publicului o previzualizare a democrației internaționale, un trailer al lucrurilor viitoare, sub forma așa-numitului „Parlament European” cu„ alegerile europene ”. Desigur că „parlamentul” nu are niciun executiv de control; îi lipsește dreptul de inițiativă legislativă; și nu poate schimba constituția „Europei”. Regulile jocului european sunt scrise de către directorii naționali sub forma unor tratate internaționale incredibil de complexe și, chiar și pentru specialiști, complet iligibile. La fel cum nu există o majoritate guvernantă în Parlament, nu există nici o opoziție: alegătorii care sunt sceptici sau care nu le pasă de construcția europeană se abțin de la vot și, într-adevăr, în număr tot mai mare.
. De zeci de ani încoace, activitatea „Parlamentului European” este administrată de o Mare Coaliție centristă, care funcționează ca un lobby puternic pentru relocarea puterii de decizie din democrațiile naționale într-o „Europă” imunizată împotriva așteptărilor democratice și lipsită de oportunități pentru , în termenii lui Schmitt, interferența „democrat-pluralista” cu ceasul capitalist al pieței libere. Europenizarea de astăzi este în mare măsură identică cu o golire sistematică a democrațiilor naționale de conținut politico-economic, eliminând resturile democrației „sociale” potențial redistributive, adăpostite în statele națiuni, intr-o economie care a trecut de mult peste granițele naționale într-o politică construita drept „Piața unică”.
În orice caz, prezența la vot a scăzut din nou, la 43% și nu mai puțin de 15% dintre cei care s-au deranjat să voteze au votat pentru partidele clasificate drept „anti-europene” de către „adevărații europeni”. Indiferent, Spitzenkandidat al cărui partid a câștigat 30% din scaune (adică susținerea a aproximativ 13% din electorat) si-a revendicat victoria.
Se stie ca cu cât este mai divers un regim multinațional din punct de vedere al structurilor și intereselor economice naționale, cu atât este mai puțin probabil ca organul său de conducere să poată lua măsuri discreționare pentru a corecta rezultatele piețelor.  E adevarat ca federațiile de state pot fi cele mai bune asupra eliberarii economiilor lor de la intervenția statului - adică a ceea ce știința politică contemporană a numit „integrare negativă” -lucru subliniat de Friedrich von Hayek încă din 1939. Federația internațională, așa spune Hayek, va să fie utila în viitor pentru restabilirea și păstrarea păcii internaționale; dar o federație care nu reușește să-și integreze economia nu va suporta; iar integrarea economică între țări diferite și egale nu poate avea loc decât sub forma integrării pieței: instituționalizarea unei piețe unice, fără intervenții ale statului, deoarece statele membre nu vor fi de acord cu nimic altceva decât asta.

2.)  Comisia Europeana. Comisia are în rolul său de agenție birocratică însărcinată cu punerea în aplicare a deciziilor Consiliului și supravegherea respectării țărilor membre la tratate. Deși este în subordinea Consiliului, Comisia poate și folosește puterile sale administrative pentru a proteja piața unică, împiedicând statele membre să-și protejeze economiile naționale, precum și instituțiile naționale, cum ar fi dreptul muncii, care oferă lucrătorilor capacitate politică colectivă. Practic, interesul instituțional al Comisiei în protejarea și extinderea competențelor și funcțiilor sale este cel mai bine servit prin consacrarea agenției sale pentru eliberarea economiilor naționale de distorsiunea pieței politice naționale, așa cum este ea democratică, promovând astfel integrarea economiei europene sub forma a unei piețe comune construite și protejate politic, curățate de naționalitate și nederanjata de democrația pluralistă supranațională.
3) Curtea Europeană de Justiție (CEJ). De fapt, adevăratul legiuitor care se confruntă cu CEJ, Consiliul, necesită, de regulă, unanimitate pentru a corecta o decizie a Curții și, uneori, chiar revizuirea în unanimitate a unui tratat internațional. Capitalul normativ inițial al CEJ, după cum este bine cunoscut, a fost legea concurenței de genul dezvoltat de școala ordoliberală germană. Curtea a extins continuu acel capital, folosindu-și autoritatea pentru a institui piețe competitive oriunde a apărut o oportunitate pentru acest lucru și identificându-le cu așa-numitele „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă în Uniune.
După ce a stabilit timpuriu principiul „supremației și efectului direct” al dreptului european, inclusiv, desigur, propriile hotărâri, CEJ comandă instrumente puternice pentru a interveni în economiile politice naționale și pentru a le impune ceea ce este în esență o constituție economică liberală și într-adevăr neoliberală, protejat de politica democratică, parțial prin design și parțial prin implicit, în orice caz exact așa cum se prevede atât doctrina ordoliberală germană, cât și „liberalismul autoritar” al lui Schmitt.
4) Banca Centrală Europeană (BCE). BCE este punctul principal al Uniunii Monetare Europene (UEM) și, într-adevăr, suveranul acesteia. În timp ce alte bănci centrale sunt încorporate într-un stat cu jurisdicție coextensivă și trebuie să se confrunte cu un guvern și un public la același nivel teritorial și politic, moneda și piața comună pe care BCE o conduce sunt apatride (așa cum este, în esență, sistemul juridic guvernat de către CEJ). Aceasta face BCE cea mai independentă bancă centrală din lume, iar regimul său monetar cel mai depolitizat. Spre deosebire de banii keynesieni, euro nu este altceva decât un mijloc de schimb și un magazin de valoare; în special nu este adecvat pentru corectarea democratică a pieței, de exemplu în exercitarea ocupării depline a forței de muncă. Banii europeni, așa cum sunt conceputi în tratatele care i-au creat, sunt banii austrieci, ordoliberali și neoliberali.

Într-adevăr, nu există o instituție care să corespundă mai aproape idealului liberalismului autoritar decât BCE. UEM, cu „piața unică” și mobilierul instituțional minimalist, arată în mod evident o realizare ideală a „statului autoritar” al lui Schmitt la optzeci de ani după concepția sa. Legitimitatea instituției sale de bază, BCE, se bazează exclusiv pe presupusa sa expertiză tehnică în ceea ce privește ce tip de politici publice necesită o economie liberă de piață dacă rămâne una.
La suprafață, mandatul BCE este pur și simplu să asigure o rată de inflație dorită pentru economia combinată a statelor sale membre și să asigure sănătatea și viabilitatea sistemelor lor financiare și de plată. Întrucât economiile politice naționale care fac parte din UEM sunt guvernate istoric de instituții diverse, cu toate acestea, acestea tind să răspundă diferit la regimul monetar și la politica monetară a BCE. Dacă acest lucru crește posibilitatea eșecului monedei comune, așa cum s-a întâmplat în succesiunea crizelor din 2008, BCE, fiind singura instituție responsabilă de UEM în ansamblul său, este forțată sau se simte liberă să facă „orice este nevoie”.
Împreună cu Consiliul, Comisia și CEJ, dar, dacă este nevoie, și fără ei, Banca Centrală Europeană s-a transformat în guvernul de facto al celei mai mari economii de pe Pământ, un guvern complet protejat de „democrația pluralistă” care acționează și nu poate acționa decât ca gardian și garant al unei economii de piață liberale. Începând cu criza din 2008, care este, desigur, departe de a se termina, dacă va fi vreodată, Banca a dobândit capacități largi de a disciplina statele și societățile suverane din și sub jurisdicția sa pentru a le face să respecte respectarea regulilor unei regimul neoliberal de piață monetară cum-cum. Astăzi, BCE poate, la discreția sa, să rețină lichiditatea din sistemele bancare ale statelor care refuză să-și urmeze preceptele cu privire la finanțele lor publice, dimensiunea și componența sectoarelor lor publice și chiar structura sistemelor lor de stabilire a salariilor. Statele și guvernele care nu se „reformează” în conformitate cu rectitudinea capitalistă și, prin urmare, nu reușesc să câștige încrederea înalte finanțe internaționale, pot fi pedepsite într-o mare varietate de moduri - în timp ce statele care realizează reforme instituționale promovate de către bancă poate fi răsplătit, chiar și prin BCE tipărind bani proaspătă pentru ei, cu încălcarea sau eludarea tratatelor UEM.

Având în vedere asimetria jurisdicțională dintre BCE și țările membre ale UEM, precum și absența unei omologe politice la fel de eficiente la nivelul UEM în ansamblul său, BCE este dictatorul ideal - singurul agent capabil să ia măsuri decisive - atunci când este vorba de gestionarea crizelor, de exemplu în cazul unei neplată a unui stat membru. Același lucru este valabil și pentru ca țările membre să convergă pe modelul de capitalism neoliberal finanțat, în adaptarea la cerințele unui regim monetar comun, unic, potrivit pentru toate „piețele financiare”. A sosit „statul autoritar” ca creator și protector al „liberalismului autoritar”.

Sinteza a unui text aparut prima oara intr-un articol din 2015, apoi republicat în cartea „Cum se va încheia capitalismul?” din 2016.
SD