Cine joacă la două capete?

Adrian Severin

Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.

Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.

Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)

În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)

De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.

Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.

Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.

În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.

Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.

Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.

Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.

Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.

1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.

O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.

Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.

Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.

În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.

Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.

Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.

Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.

Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.

PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.

Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.

Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.

Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)

În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)

De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.

Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.

Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.

În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.

Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.

Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.

Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.

Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.

1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.

O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.

Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.

Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.

În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.

Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.

Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.

Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.

Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.

PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.

Sa decriptam strategia Domnului Brzezinski

Adrian Severin

Intervenția armată a Rusiei în ceea ce am putea numi „criza siriană” – deși mult mai corect ar fi să vorbim despre războiul mondial dintre tabăra creștinismului național și cea a universalismului islamic sau de cel dintre națiunile imperiale (westfaliene) și universalismul musulman (neo-otoman) – a prilejuit Consilierului pentru Securitate Națională al Președintelui Jimmy Carter, reputatul geostrateg Zbigniew Brzezinski, publicarea unui editorial în ziarul britanic Financial Times. Citit prea repede acesta riscă să inducă în eroare cu privire la mesajul real al autorului și asupra strategiei pe care el o preconizează.

Domnul Brzezinski – cu care m-am întâlnit de mai multe ori, o dată (în 2004) atrăgânu-i atenția că ingineria politică prin care SUA doreau să marieze naționalismul cu democrația în creuzetul „revoluției portocalii” ucrainene este utopică și de aceea susceptibilă să se termine cu un divorț geo-politic putând duce până la dezmembrarea Ucrainei – și-a început analiza făcând apel la lecțiile istoriei. În acest context a observat cu deplin temei că multe războaie – în orice caz Primul Război Mondial – au izbucnit din greșeală (sic!). Confruntări accidentale cu caracter local dar implicând interesele actorilor globali, i-au aruncat pe aceștia, împotriva dorinței lor și a vreunui calcul strategic, în conflagrații de anvergură mondială. O situație similară ar putea să apară și în Siria dacă Rusia tratează cu neglijență sau, și mai grav, cu ostilitate interesele americane din Orientul Mijlociu.

Din chiar această paralelă istorică rezultă că, în ciuda interpretării majoritare date articolului său, domnul Brzezinski nu condamnă atât acțiunea armată a Rusiei în Siria cât faptul că ea ar fi avut sau ar avea loc „fără cooperare politică și tactică cu SUA”. Pornind de aici el constată că „dacă vor să își protejeze interesele în regiune”, ca și „credibilitatea în rândul aliaților din Orientul Mijlociu”, „SUA au o singură opțiune: să transmită Moscovei solicitarea de a înceta și de a se abține de la acțiuni care afectează în mod direct interesele americane.” În cazul în care Rusia nu se conformează acestei „solicitări”, SUA ar urma să treacă la represalii (în engleză, „retaliate„) – se subînțelege, tot cu caracter militar; adică să pornească un război nemijlocit cu Rusia (!!).

Problema constă, deci, în protejarea intereselor americane și a imaginii de atotputernicie a SUA iar nu, așa cum s-a tot spus, în promovarea principiilor și în democratizarea (silită) a Siriei (și a întregului „Orient Mijlociu Extins”).

Logica imaginii este mai ușor de înțeles. Domnul Brzezinski este îngrijorat de faptul că prin acțiunea sa temerară Rusia ar urmări și ar reuși să dovedească lumii „impotența politică” (evident, nu și cea militară, greu de contestat) a Americii; țintă care ar putea fi atinsă în lipsa unei reacții decisive din partea Washingtonului. Românii spun: „frica păzește bostănăria”. Dacă Moscova ignoră interesele SUA în Orientul Mijlociu iar Washingtonul nu pune imediat lucrurile la punct, trecând la represalii, lumea va zice că, în ciuda superiorității lor militare, care le garantează victoria în confruntările tactice, americanilor le lipsesc vigoarea, curajul și inteligența politică necesare spre a valorifica respectiva superioritate în plan strategic. Cu alte cuvinte, lumea va conchide că ei pot câștiga bătălii dar nu pot câștiga războaie sau, dacă pot câștiga războaie, nu pot câștiga pacea, respectiv premiul victoriei în război.

Necazul este că în această privință nu imaginea ridică probleme ci realitatea. În ultimele decenii SUA au câștigat din punct de vedere strict militar toate războaiele în care au intrat dar au ratat întotdeauna pacea – pax americana – după care au alergat prin intermediul lor. Ceea ce au obținut prin ascuțimea sabiei nu au putut valorifica prin ascuțimea minții. Acesta este secretul lui Polichinelle, rămas ascuns doar unora dintre decidenții de la Washington, adepți ai neoconservatorismului sau al procesului de „militarizare a diplomației americane” (criticat chiar de către unele personalități de pe malurile Potomacului, precum ambasadorul Thomas Pickering sau ambasadoarea Susan Johnson).

Rusia nu poate face nimic în această privință. Președintele Putin nu merită nici o asemenea acuzație nici un asemenea credit. Administrația americană, însă, ar trebui să învețe chiar din lecțiile istoriei invocate de Zbigniew Brzezinski, că toate imperiile (decadente) care au apelat la gesturi de forță nu pentru a-i face pe ceilalți să nu uite unde este puterea ci pentru a ascunde faptul că puterea nu mai este acolo unde altădată era, au sfârșit-o prost. Pe „Marea tablă de șah a lumii” (titlul unei excepționale cărți scrise de domnul Brzezinski), acolo unde rușii sunt reputați ca mari maeștri șahiști, americanii nu vor putea câștiga jucând ca pokeriștii la cacialma.

Acestea fiind spuse, să revenim la interese. Care sunt „interesele americane în regiune” pe care rușii nu ar trebui să le trateze neglijent? Domnul Brzezinski nu o spune. Pentru a nu intra într-o analiză prea lungă, mă rezum a aminti aici descrierea făcută acestor interese de congresmanul Tom Lantos în justificarea intervenției militare americane în Irak, decise de administrația Bush Jr., cu scopul înlăturării lui Saddam Hussein. Tom Lantos (între timp decedat) spunea atunci că ceea ce SUA urmăresc (povestea armelor de distrugere în masă ale liderului irakian fiind doar un pretext) era aducerea la putere a unui „dictator prietenos” în relațiile cu America și Israelul, care să pregătească democratizarea societății irakiene după model american. (Obiecțiunea mea și a altor câtorva oameni politici europeni și israelieni, potrivit căreia dictatorii nu prea acceptă de bună voie trecerea la democrație, precum și că nu „modelele” de democrație pot fi exportate ci numai cele de dictatură, nu a făcut cine știe ce impresie). Mai târziu, după ce SUA se împotmoliseră în Irak, într-o discuție purtată cu adjunctul Secretarului pentru apărare, Paul Wolfowitz, venit la București pentru consultări privind posibilitatea de a aplica lecțiile revoluției române din 1989 și a reformelor subsecvente întru rezolvarea șaradei irakiene, am luat act de calculul strategic – de altminteri just – potrivit căruia eforturile americane în acea țară rămâneau fără efect consistent și durabil dacă ele nu ar fi fost urmate de o schimbare similară în Siria. Dincolo de aspectul petrolier al afacerii, sub aspect geopolitic un „bloc” proamerican format din Irak și Siria ar fi fost de natură a consolida parteneriatul strategic al Turciei cu America, ar fi garantat securitatea Israelului și ar fi permis, inclusiv cu participarea Arabiei Saudite și Egiptului, crearea unei contraponderi irezistibile la puterea și influența Iranului în regiune. Bonusul era excluderea cvasitotală a Rusiei din Orientul Mijlociu; deși la timpul respectiv prezența acesteia acolo nu mai genera mari emoții. Fără a pune la socoteală cinismul, ideea nu era rea; ea era însă nerealistă.

Ca și în alte dăți și în alte locuri, americanii, sub presiunea internă – democrația obligă – au trebuit să părăsească Irakul fără a fi putut lăsa în urmă nici dictatori prietenoși nici democrație viabilă, în timp ce în Siria, după chiar expresia lui Zbigniew Brzezinski, „domnul Bashir al-Assad nu a fost nici înclinat să asculte ordinele Washingtonului de a se retrage (de la putere – nn), nici intimidat de eforturile SUA de a organiza o rezistență democratică împotriva regimului său” (rămânînd pe poziție – nn). Între timp, cu sprijinul Rusiei, s-a schimbat însă conținutul relației dintre SUA și Iran, după cum vom vedea mai jos. (Lăsăm la o parte analiza schimbărilor în relațiile Turciei cu Israelul, Rusia și respectiv SUA ca și nuanțările apărute în relațiile SUA cu Arabia Saudită și respectiv Israelul. Notăm doar, cu legitim amuzament – fie el și tragic, temerea gingașei doamne Nuland că intervenția Rusiei împotriva ISIS va ostiliza întreaga comunitate sunnită. Aceasta după ce SUA i-au alienat pe sunniții irakieni prin propulsarea la putere a minorității șiite – nu mai vorbim de alienarea Turciei prin susținerea kurzilor – deschizând astfel calea spre războiul inter-confesional care a provocat apariția Statului Islamic.)

În efortul de a-l dizloca pe Președintele al-Assad, administrația americană a făcut eroarea, deja clasică, de a crede că oricine se opune unui dictator este democrat și, în consecință, a susținut (a se citi inclusiv înarmat) insurgența împotriva șefului formal legitim al statului sirian, fie că aceasta era moderată fie că era fundamentalistă. Decizia de a bombarda depozitele guvernamentale de arme chimice, pe considerentul nesprijinit de vreo dovadă, că guvernul oficial le-ar fi folosit împotriva populației civile, ar fi implicat SUA direct în conflict, facilitând accesul la putere a fundamentaliștilor; așa cum s-a întâmplat în toate celelalte țări lovite de microbul „primăverii arabe”. În ultimul moment Moscova a ajutat Washingtonul să evite căderea în capcană mediind (la rugămintea discretă a Președintelui Obama) un aranjament între Guvernul sirian, SUA, Rusia și UE în baza căruia armamentul în cauză a fost distrus pe loc sau predat comunității internaționale spre a fi distrus. Am fost direct implicat în conceperea și promovarea acestei formule. (A se vedea și scrisoarea trimisă de mine la vremea respectivă doamnei Catherine Ashton, Reprezentantul UE pentru politica externă și de securitate.) Astfel Președintele Barak Obama a reușit să evite „folosirea forței în tragedia siriană”, decizie salutată și de domnul Brzezinski, după cum mărturisește acesta în articolul din Financial Times despre care vorbim.

Aranjamentul amintit l-a readus pe Președintele al-Assad în postura de interlocutor al Occidentului (numai cu cei cu care discuți poți negocia și încheia acorduri) și astfel a permis, potrivit domnului Brzezinski, „o evoluție în foarte dificilele negocieri nucleare cu Iranul (sprijinitor al Siriei – nn), în care atât SUA cât și Rusia au cooperat pentru a depăși obstacolele”. La rândul său, tot potrivit domnului Brzezinski, tratatul de neproliferare încheiat cu Iranul a creat premise pentru ca semnatarii acestuia – printre care SUA, Rusia și China – să se implice într-un efort comun vizând „rezolvarea problemei siriene”. În contextul unor asemenea evoluții și pe fondul unor asemenea așteptări, forțele de opoziție fundamentaliste din Siria, încurajate inițial de SUA, au devenit principala problemă, după ce Washingtonul crezuse că ar putea fi o parte a soluției.

Ce înseamnă, însă, „rezolvarea problemei siriene”? Să luăm lucrurile așa cum ni se spun de către protagoniștii ordinii mondiale. Pentru SUA rezolvarea constă în neutralizarea Statului Islamic, care între timp s-a instalat pe o mare parte a teritoriului sirian și irakian, simultan cu înlăturarea regimului al-Assad și instalarea la Damasc a actualei „opoziții moderate” și presupus democrate. Astfel războiul civil și cel religios se vor încheia iar Siria va deveni o democrație de tip occidental; prin urmare deschisă către acceptarea protecției americane. Pentru Rusia, prioritară absolut este lichidarea Statului Islamic. În acest scop ea are nevoie de un aliat local și crede că atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere practic, aliatul optim – dacă nu chiar singurul – este guvernul oficial al țării. În optica Moscovei, acesta beneficiază în suficientă măsură atât de legitimitate cât și de putere pentru a pune capăt războiului civil / religios de îndată ce va primi sprijinul internațional solicitat de multă vreme. După aceea, în condiții de pace, se poate realiza tranziția de la regimul al-Assad – care, uzat moral de conflict, nu mai dispune de capacitatea politică de a reface coeziunea și coerența societății siriene – la un alt regim, legitimat printr-un proces democratic de preluare a puterii.

SUA doresc să întărească „opoziția moderată” punându-o în situația de a purta un război victorios pe două fronturi – atât împotriva Guvernului cât și împotriva Statului Islamic. Rusia argumentează că așa ceva este imposibil: pe de o parte, pentru că acea opoziție este prea slabă și prea divizată iar pe de altă parte, pentru că nu dispune de altă legitimitate decât cea îndoielnică conferită de puterile străine, însăși orientarea sa democratică nefiind certă. În spatele acestui discurs principial, Rusia speră, desigur, că o tranziție graduală și negociată îi va oferi spațiul de manevră necesar spre a se asigura că noua putere nu îi va fi nefavorabilă și îi va permite păstrarea influenței politice în zonă. SUA se tem, însă, că dacă va câștiga singură războiul, Rusia va impune singură și pacea, exclusiv potrivit intereselor sale. Cum pot participa la negocierea păcii dacă nu vor participa la război? Iată una din problemele unei Americi căreia izolaționalismul tradițional al electoratului său îi frânează angajarea în acțiuni marțiale explicite și decisive. Pentru SUA este preferabil ca Rusia să poarte războiul fără ca ele să se implice dar vor să fie prezente la încheierea păcii. De aceea critică războiul purtat de Rusia.

Așadar, nici SUA nici Rusia nu mor nici de dragul nici de grija Președintelui Bashir al-Assad și a regimului său. Ambele se tem de scăparea de sub control a fundamentalismului islamic acum organizat politic în forma Statului Islamic. Fiecare dorește să își consacre influența în regiune instalând la Damasc un guvern favorabil, ca să nu spunem supus. Primele două puncte le unesc; ultimul le dezbină. Dacă asupra acestui din urmă punct, care are valoare strategică, s-ar ajunge la un acord, conotațiile tactice vor fi lesne negociabile.

Înțelegem deci, din articolul domnului Brzezinski, că dacă Rusia nu va îngădui formarea unui guvern „post Assad” suficient de disponibil față de SUA – ceea ce devine nesigur dacă „opoziția” așa-zis moderată, înarmată, antrenată și conseiată de Washington, ar fi distrusă odată cu Statul Islamic – forțele navale și aeriene ale Rusiei în Siria ar trebui „dezarmate”. De către cine? De către SUA, evident. Folosind ce mijloace? Nu este clar dar pare imposibil să nu se recurgă (și) la mijloace militare. Autorul articolului noteză că „prezența navală și aeriană rusă în Siria este vulnerabilă, fiind dispersată și aflată departe de baza din țară”. Să însemne asta că în Siria ar exista forțe armate americane care nu sunt izolate și departe de bazele lor de aprovizionare? Nu numai că se trece repede peste aceste aspecte „tehnice” de care depinde fezabilitatea recomandării dar nu sunt evaluate nici consecințele militare și politice ale unei confruntări directe în viesparul Orientului Mijlociu dintre Rusia și SUA; confruntare de care China și Iranul cu greu ar putea fi ținute departe. Aceasta în condițiile în care tot domnul Brzezinski ne spune că pe aliații europeni nu se va putea conta. „Se sperie gândul!”

Fără îndoială că lăsarea în ambiguitate a acestor aspecte, altminteri esențiale, nu este semnul superficialității ci indică faptul că în realitate domnul Zbigniew Brzezinski are în vedere cu totul alte soluții, pe care le consideră cu adevărat oportune și realiste în același timp. Iată cuvintele sale, care coincid integral și cu punctul meu de vedere de multă vreme exprimat: „…mai bine Rusia ar putea fi convinsă să acționeze împreună cu SUA și să încerce să se adapteze unei problematici regionale care transcende interesele unui singur stat. Dacă se va întâmpla asta, chiar și o cooperare limitată între SUA și Rusia pe plan politic și militar în Orientul Mijlociu ar duce și la alte evoluții geopolitice pozitive: anagjamentul constructiv al Chinei în limitarea pericolelor unei explozii mai ample în Orientul Mijlociu…Și China nu este interesată doar să prevină extinderea haosului ci și să-și sporească influența regională. Franța și Marea Britanie nu mai pot juca un rol decisiv în Orientul Mijlociu. Pentru SUA este greu să joace acest rol singure. Regiunea este ruptă pe falii religioase, politice, etnice și teritoriale și alunecă spre o violență tot mai mare. Aceasta necesită un ajutor din afară însă nu o nouă formă de dominație colonială.”

Este foarte interesant și de luat aminte. Intervenția rusă nu este blamată de principiu căci situația „necesită un ajutor din afară”. Blamul cade doar asupra caracterului său unilateral iar amenințările cu retorsiunea nu sunt decât perdeaua de fum în spatele căreia se susține necesitatea unei coalizări ori cel puțin a unei coordonări între SUA, Rusia și eventual China. O coaliție, nu atât împotriva regimului Assad cât în favoarea unei ordini regionale noi de convenit între cei menționați, a cărei condiție prealabilă – unică și nenegociabilă – să fie excluderea dominației neo-coloniale, adică a monopolului politic al unei singure puteri globale asupra Siriei și regiunii. Mai mult, domnul Brzezinski spune că o asemenea coaliție este preferabilă celei cu vechii aliați din UE, ajunși într-o stare de neputință structurală, care îi face a fi pentru SUA mai degrabă o vulnerabilitate decât un atu. (De remarcat că „polonezul” Brzezinski nu menționează Germania atunci când se referă la aliații europeni ai Americii. Aceasta neîndoielnic nu pentru că a observat imposibilitatea revenirii la „Acordul Sykes-Picot” ci întrucât, înțelegând că „Pactul Ribentropp-Molotov” a fost reactualizat, trece deja Berlinul în tabăra Moscovei.)

Nedumerirea care rămâne se referă la destinatarul acestei pledoarii (destul de înșelătoare). Aparent este Rusia. De la tribuna ONU, însă, Președintele Putin a chemat în termeni neechivoci tocmai la „formarea unei coaliții între Occident și Rusia asemănătoare celei formate împotriva lui Hitler”. (În treacăt fie spus, și aceea a negat „Pactul de neagresiune” germano-rus încheiat anterior.) În aceste condiții de ce se mai obosește domnul Zbigniew Brzezinski să bată la porți deschise?!

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: deși publicat în Marea Britanie articolul se adresează nu rușilor ci publicului american. Acesta trebuie convins că – în ciuda strigătelor de luptă ale uliilor neoconservatori republicani, amplificate de difuzoarele campaniei electorale în curs – unica soluție în războiul mondial care de fapt a început este o nouă antantă americano-rusă, extinsă de astă dată, dacă se poate, până la Beijing. O antantă care probabil a fost deja convenită dar care nu a fost încă ambalată corespunzător spre a fi vândută cetățeanului turmentat american în așa fel încât acesta să creadă că de fapt SUA au convins Rusia să coopereze iar nu invers. De „comercializarea” acestui produs se ocupă, iată, domnul Zbigniew Brzezinski. S-o auzi oare și la București? A bon entandeur salut! (Cine are urechi de auzit, să audă!)

„Este nevoie de puterea americană, aplicată inteligent, pentru găsirea unei formule regionale de stabilitate.” – spune Zbigniew Brzezinski. Nimic mai adevărat. A fi inteligent înseamnă a înțelege că oricât de puternic ai fi, singur nu poți face totul. Puterea americană este necesară dar nu suficientă. Că este necesară, se pare că Rusia o înțelege. Că nu este suficientă, ar trebui să o înțeleagă și americanii. … Dar și românii…

• in
• 
  

Criza refugiaților, criza Uniunii Europene, criza ordinii mondiale

Adrian Severin



În România și în UE, atitudinea de adoptat față de valul de refugiați venit din lumea arabo-musulmană care a asaltat Europa, este subiect de controversă. În majoritatea cazurilor abordarea a fost complet greșită.

La noi s-au confruntat ideologii cu tehnocrații, idealiștii cu pragmaticii, naivii cu realiștii, viziunea umanitară cu egoismul național. În zgomotul inutil al acestor dezbateri care au trecut pe lângă problema adevărată, s-au strecurat mercenari ai intereselor antiromânești precum Monica Macovei, Cristian Preda sau Alina Mungiu-Pipidi. (Aceasta din urmă, mândră să trăiască din stipendiile dnei Merkel, după cum însăși a mărturisit, în loc să fie o voce românească în sprijinul Germaniei, a ajuns o voce germană împotriva României.)

Omul politic adevărat nu este însă doar un ideolog sau un administrator. El este acela care trebuie să găsească permanent echilibrul dintre valorile care circumscriu ideologia și interesele strategice aferente realității naționale. Aceasta presupune realizarea condițiilor care să permită coabitarea generozității cu prudența securitară, a solidarității cu egoismul, a umanismului cu insensibilitatea (în sensul de luciditate liberă de emoții). Astfel se definește înțelepciunea politică sau statemanship-ul. (În vocabularul limbii române – deci în gândirea românească – nu avem, se pare, un cuvânt echivalent care să desemneze harul omului de stat.)

Problema nu este dacă să primim sau să nu primim refugiați veniți din zone de criză identitară sau geo-politică. Problema nu se limitează nici la cazarea refugiaților. Ea include integrarea refugiațiilor în spațiul european și cel național. Pentru noi, în spațiul românesc. Refugiații trebuie nu numai cazați ci și hrăniți dar mai ales ocupați. Trebuie să li se dea locuri de muncă și asistență socială. Trebuie să li se asigure nu doar supraviețuirea biologică ci și demnitatea vieții. Soluții juste nu sunt greu de găsit. Greu este ca ele să fie fezabile și mai ales, durabile.

România este într-un declin demografic grav și constant. Nu câteva mii ci câteva milioane de brațe și de creiere lipsesc la apel. Avem nevoie, deci, de mult mai mult decât de câteva mii de refugiați. Ei nu pot fi însă primiți de-a valma ci în funcție de disponibilitatea și capacitatea lor de a se îndrepta spre sectoarele unde forța de muncă autohtonă lipsește. Asta lăsând la o parte obstacolul de limbă care îngreunează comunicarea. Ar trebui, deci, ca din centre de triere să-i primim pe cei pentru care dispunem de locuri de muncă vacante.

Cu mult mai important, însă, primirea lor depinde și de compatibilitatea cu cultura, civilizația și tradițiile românești. De-a lungul istoriei românii au asimilat cu succes valurile migratoare care le-au traversat teritoriul. Mai au ei capacitatea de a o face și în prezent? Mai au ei instrumentele necesare și acum, după ce au suferit un proces de occidentalizare forțată și după ce coeziunea națională, solidaritatea națională și mândria națională au ajuns la disoluție? Câți imigranți își poate permite să primească o națiune care oricum a ajuns pe punctul de a-și pierde identitatea? (La nivel european problema se pune similar pentru o națiune cosmopolită emergentă care nu și-a găsit încă identitatea federalizatoare.)

După ce tradițional România a fost mai mult o țară de imigrație iar nu de emigrație, în ultimul deceniu ea a devenit țara din care au plecat câteva milioane de români. Dacă avem resurse disponibile nu ar fi oare preferabil să îi aducem pe aceștia acasă decât să umplem golul lăsat de ei cu oameni veniți din alte orizonturi culturale și educaționale? Se pare că românii nu mai sunt tentați să rămână în țara lor. Dacă pentru ei statul nu poate asigura condiții de viață atrăgătoare, cum ar putea asigura pentru niște străini care nu au nici un motiv să fie legați sentimental de această țară. S-ar putea spune că acești amărâți se mulțumesc și cu o viață mai modestă. Întrebarea este pentru cât timp? De asemenea, ne putem întreba dacă idealul nostru național este aceea de a avea o țară ca un azil pentru săracii altor culturi și pe care purtătorii culturii române o părăsesc în căutare de pământuri mai roditoare?

Fără îndoială că statul român trebuie să se gândească și la diaspora românească. Aceasta cu atât mai mult cu cât membrii diasporei trimit în țară, din câștigul lor dobândit în străinătate, o mare parte din PIB național. Creșterea numărului de imigranți în UE din afara spațiului european, va crea presiuni pe piața muncii în țările occidentale membre ale UE, presiuni care vor afecta în primul rând pe cetățenii europeni din țările estice, precum România. De aceea România nu are a se gândi numai la cota de refugiați pe care să o primească pe teritoriul național ci și la primirea refugiaților pe teritoriul Uniunii în ansamblul ei. Nu ne bucură, deci, dacă refugiații nu vin în România dar abosrb resurse în alte țări, afectând astfel viața românilor care trăiesc acolo (în Spania, Italia, Franța, Austria). După cum ne îngrijorează dumpingul social pe care refugiații l-ar crea la nivel european, forța de muncă extracomunitară ieftină putând genera alte disparități de competitivitate între mărfurile produse, să zicem, de industria germană, față de cele produse în România.

România – dar și Europa, în ansamblul ei – nu a reușit să îi integreze pe romi. Va reuși ea oare mai bine să integreze comunitățile musulmane extraeuropene? Nu ar fi mai bine să terminăm treaba cu romii (pe care puterile occidentale iubitoare de cote obligatorii de refugați nu vor să îi găzduiască de loc ci să îi alunge în România) înainte de a ne apuca de alte etnii?

La aceste întrebări li se adaugă cele privind securitatea hard (dură, reală). Este limpede că mulți dintre refugiați sunt împinși spre UE ca o armă biologică folosită într-un război global atipic având ca țintă schimbarea ordinii mondiale. Printre cei care sunt exploatați în orb sunt strecurate și echipe de comando terorist cu misiuni precise de destabilizare. Aceasta presupune o minimă triere la primire, urmată de măsuri de securitate eficiente apte a neutraliza forțele ostile neidentificate la examenul inițial. Într-o UE încă prea națională (sau prea confederală) ne-am putea trezi că “generoasa” Germanie preia o cotă mare de refugiați gata de muncă și trimite României o cotă modestă de teroriști, tot gata de muncă, pentru administrarea căreia forțele de poliție naționale sunt insuficiente. Problema refugiaților este una europeană, într-adevăr. Clivajele interne ale UE și lipsa unor instituții europene cu adevărat federale sunt adevăratul obstacol în calea unei adăpostiri corespunzătoare a refugiaților în Europa iar nu egoismul național românesc, maghiar, polonez sau slovac.

Dincolo de aceste aspecte, admițând prin ipoteză că toți refugiații care bat astăzi la porțile UE ar fi primiți și distribuiți în cadrul uniunii, problema încă nu ar fi rezolvată. Cu cât UE se va arăta dispusă să preia mai mulți refugiați cu atât mai mulți vor veni. Or, UE are propriile probleme economice și sociale interne (inclusiv cele ținând de integrarea unor valuri anterioare de refugiați deveniți între timp imigranți, cum ar fi cele din Turcia, Balcanii de vest, Magreb etc.). De oricâtă generozitate ar face dovadă, ea nu poate primi un număr infinit de persoane; mai ales pe termen scurt și în mod nediferențiat / necondiționat. La frontiera externă a UE vedem efectele crizei al cărui izvor se află în țările de origine ale refugiaților. Dacă nu se acționează acolo degeaba se acționează aici. O acțiune energică și masivă cu caracter deopotrivă militar, politic și economic.

În treacăt ar trebui observat că masele de oameni care vor să se refugieze în UE astăzi goniți de regimurile de teroare, precaritatea economică și războaiele din țările lor, au trăit până mai ieri în Irak, Libia, Siria etc. sub regimuri pentru care ideea drepturior omului, astfel cum sunt ele definite în democrațiile euro-atlantice, era cu totul străină. Cu toate acestea Europa nu se confrunta atunci cu un flux migratoriu comparabil. Criza refugiaților în UE a apărut doar după ce Occidentul amintit a “eliberat” țările respective de vechile lor regimuri represive deschizând nesăbuit accesul la putere pentru regimuri tot atât ori și mai represive dar mai puțin responsabile pe plan internațional și deloc doritoare să accepte ordinea westfaliană bazată pe echilibrul puterilor, recunoașterea intereselor naționale și egalitatea suverană. Fluxul refugiaților nu este decât fumul toxic care otrăvește ordinea UE, produs de incendii pe care UE le-a aprins sau le-a întețit.

“Criza refugiaților” este așadar efectul unei grave tulburări în țările de origine ale acestora, cauzate de politica dusă acolo de UE sub conducere germană. În acest sens avem de a face cu o criză europeană cu mai multe fațete. Printre ele două de care nu se pomenește decât cel mult în șoaptă: criza instituțiilor europene și mai ales criza conducerii ilegitime germane a UE – o nouă criză a Europei germane. “Europa germană” a marii coaliții CDU/CSU-SPD este tot atât de puțin viabilă cât și “Europa germană” nazistă. Nu pentru că ideea unei Europe unite este greșită ci pentru că neviabilă este ideea unei Europe politice sub imperium german.

Germania s-a comportat cu UE asemenea bătrânului pescar din povestea peștișorului de aur. Nemulțumită de darurile bogate pe care peștișorul-UE i le-a făcut, a dorit să îl aibă pe peștișor însuși în acvariul din sufragerie. În consecință, peștișorul înfuriat este pe punctul de a-i retrage darul. Valul refugiaților deabia a atins frontierele europene și deja viața europenilor s-a schimbat. Să ne gândim numai la uriașele pierderi economice care se vor produce prin întârzierea transporturilor comerciale dintre țările membre ale UE ca urmare a limitării libertății de mișcare în cadrul uniunii prin reintroducerea controlului la frontierele naționale. Reacție panicată care aruncă în aer spațiul Schengen exact în momentul în care României, lăsată abuziv în afara acestuia, i se cere, sub amenințarea arogantă a sancțiunilor, să își asume obligații de solidaritate cu țările beneficiare ale unui sistem muribund.

UE ar face mai bine dacă ar recunoaște că a provocat un război de dimensiuni globale sau măcar a facilitat izbucnirea lui. Un război atipic în care deja se găsește și pe care acum este condamnată să îl poarte și să îl câștige. Asediată la porțile sale precum altădată Roma de către Hanibal, ea trebuie să găsească un alt Scipio Africanul capabil să atace adversarul la el acasă. În alianță cu cel menit a-i fi nu doar concurent ci și partener strategic, Rusia, și evident, dacă se poate, împreună cu SUA, UE este obligată la o acțiune militară împotriva Statului Islamic pe teritoriul lui. Cu sabia într-o mână, UE trebuie să țină în cealaltă mână punga de bani a unui Plan Marshall european. Nu pentru tabere de refugiați trebuie cheltuiți banii europeni ci pentru refacerea caselor bombardate din Siria, Irak, Libia, Afganistan etc. Acolo trebuie să trăiască în securitate și demnitate cei care astăzi escaladează infamenle garduri ridicate zadarnic la frontierele statelor europene. Garduri pe care europenii nu le pot sări dar pe care le sparg în disperarea lor adepții islamului.

Este astăzi clar că Germania nu poate conduce UE. A eșuat în gestiunea crizei economice. A eșuat în gestiunea crizei geo-politice ucrainene. A eșuat în gestiunea crizei refugiaților. Politica germană pune în pericol securitatea economică și geo-strategică europeană. Pe de altă parte, Germania are nevoie de UE ca de aer. Fără UE Germania va avea dinnou întreaga Europă împotrivă și se va întoarce dinnou la ruinele din care prin sudoarea poporului german s-a ridicat. De UE au nevoie și celelalte state europene. Ca superputere soft UE este indispensabilă și pentru securitatea echilibrului global în care sunt interesate actorii globali precum SUA și China. Iată temelia solidarității de interese pe care se poate construi o Europă politică federală funcționând ca o democrație transnațională. Fie ca actuala “criză a refugiaților” să deschidă noi căi către o națiune cosmopolită paneuropeană iar nu doar să pună la pământ ideea europeană compromisă de obsesiile impriale ale doamnei Merkel. Cu cât mai repede se va retrage aceasta cu atât mai bine va fi pentru Europa, pentru Germania și chiar pentru ea.

Mircea PLATON – Dumitru Radu Popescu, un scriitor între linii

Foto: Vlad Dumitrescu


 Motto: „Cu creştinii te mai înţelegi, cu cretinii n-o scoţi la capăt”, D.R. Popescu, iunie 1989)

Poate că „poeţii naţionali” definesc modul nostru de a fi, identitatea noastră, dar romancierii definesc modul nostru de a exista. „Sufletul” Angliei poate că e Shakespearean, dar realitatea Albionului a fost, dintotdeauna, Dickensiană, un suflet bucolic prins cu gheare de Scrooge într-o mecanism de ceaţă, zgură şi bănci. Victor Hugo e marele poet al Franţei, dar imaginea Franţei e definită de muşchetarii lui Dumas, de burghezia Flaubertiană. de proletarii lui Zola şi de „mizerabilii” romancierului Hugo. Puşkin şi Lermontov au fost mari poeţi, dar Rusia pe care o purtăm cu toţii în suflet e cea a funcţionarilor lui Gogol, a boiernaţilor lui Turgheniev, a frământaţilor lui Dostoievski şi a visătorului Oblomov al lui Goncearov. Epicul, fie el şi în versuri, ca la Homer, dă expresie unei societăţi, unui mod de a exista împreună. Vocea romancierului e, prin necesitate, polifonică, chiar şi atunci când e monologală, pentru că existenţa pe care o reprezintă e multipolară, se ţese prin efortul mai multor personaje.
Tocmai de aceea, clasicii prozei sunt importanţi într-o societate aşezată, normală, pentru că ei, alături de cei ai cinematografiei, de exemplu, îi îngăduie acelei societăţi să se imagineze pe sine, să îşi reprezinte cadrele existenţei sale. Deşi anumite şcoli de istorie literaă consideră romanul un gen burghez, pentru că s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX odată cu aşa-zisa ascensiune a burgheziei, romanul poate fi conceptualizat şi ca bastardul nobilimii, pe filiera epicului homeric-medieval. Aşa cum nobilimea întrupa anumite valori dar le şi reprezenta, le făcea vii în ochii poporului, romanul întrupează anumite modalităţi creatoare de universuri sociale şi în acelaşi timp reprezintă/zugrăveşte anumite valori sau un anumit mod de viaţă. Polifonia epică nu poate exista fără luciditatea creatoare a romancierului. Care, la rândul lui, trăieşte şi moare odată cu personajele sale. De „realitatea” lumii create depinde nu doar supravieţuirea în lumea reală a romanului, ci şi supravieţuirea sau perpetuarea lumii reale prin investirea ei cu sens, prin cristalizarea ei estetică în istorie/istorisire.
Unul dintre cei mai buni romancieri români care au reuşit să transforme anumite timpuri sau vremuri în istorii e Dumitru Radu Popescu, reprezentant de vârf al generaţiei care a debutat – cu proză scurtă şi roman – la cumpăna anilor 50-60. Această generaţie îi cuprinde pe Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Nicolae Velea, dar şi un Ben Corlaciu, care practic a re-debutat ca romancier prin Cazul Doctorului Udrea (1959), după care a confirmat prin Baritina (1965), după ce publicase in interludiul democratic de după al doilea război mondial romanul Moartea lângă cer (1946, cu o nouă ediţie în 1967) şi în deceniul proletcultist proză pe linie de genul romanului Timpii de aur (1951) (voi reveni asupra lui Corlaciu în numărul viitor). Această generaţie e reuşit să reînnoade firul cu proza românească interbelică, reprezentând o Românie tensionată între urban şi rural – între modernizare organică şi jaf pseudo-modernizant, între bun-simţ şi halucinaţia ideologică, între libertatea personală şi responsabilitatea colectivă – cu mijloace estetice şi luciditate a construcţiei care le aminteau şi le continuau, dezvoltându-le în noi direcţii, pe cele ale interbelicilor, de la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, la Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Panait Istrati. D.R. Popescu însuşi explică această renaştere a spiritului epic românesc prin intimitatea prozatorilor din generaţia lui cu România profundă, cu România vie, secţionată şi pusă, în zorii regimului comunist, pe lamele de laborator pentru a fi scrutată cu microscopul ideologic, şi telescopată în neant în epoca post-comunistă de ocheanul întors al elitelor de împrumut:

„Generaţia ’60 mie mi se pare că este magnifică. A dat câţiva poeţi extraordinari şi câţiva prozatori formidabili […] Ce-a descoperit generaţia ’60, înainte de toate? Generaţia ’60, în general, era formată din oameni fără biografii. N-au luptat nici în Spania, n-au fost nici ilegalişti, n-au avut nici părinţi de dreapta sau de stânga, erau în general oameni normali, copii normali. Adică, au devenit gazetari ş.a.m.d. Au descoperit un lucru formidabil, au descoperit timpul prezent […] au văzut propria lor viaţă şi, neavând nici o datorie biografică faţă de o parte sau de alta, neavând nici o obligaţie, mai stingându-se steagurile realismului, au scris ce au scris […] Au devenit sincroni şi cu literatura veche, să zicem, cu literatura dintre cele două războaie, când unii scriau despre prezent sau despre un prezent imediat, sau despre fapte legate de familie sau plecate din familie […] Fănuş Neagu ce-a scis? A scris despre maică-sa, despre taică-său, despre satul lui […] despre lucruri absolut la zi şi despre lucruri reale“ (citat din Prezentul absent, Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013).

Ceee ce mi se pare specific lui D.R. Popescu în contextul acestei generaţii e capacitatea şi chiar tendinţa lui de nestăpânit de a reinventa marginalul ca epicentru seismic. Acolo unde „elita actuală” (pe care D.R. Popescu o consideră e pseudo-elită biografică, politică, nu axiologică) scrie şi acţionează conform sloganului că „Dumnezeu nu s-a întrupat la Buzău/Focşani/ Văleni/ Nămoloasa”, justificând şi facilitând astfel jefuirea unei Românii vidate de sens, smochinite, concave, cu sensul manifestat doar la centrul/înspre buricul elitei transnaţionale şi meta-forice (care, adică, tranferă sensul, valoarea, bogăţia României înspre alte zări în numele unor corespondenţe artificiale, de pur efect retoric), D.R. Popescu foloseşte lipsa de relevanţă istorică a unor ţinuturi, reale sau imaginare, uitate de lume pentru a descoperi tocmai acolo, la modul parabolic, plenitudinea umanului. În romanele lui D.R. Popescu, epifania nu are loc niciodată la centru, ci la hotare, între liniile frontului, în lanuri de porumb, în colţuri de ţară rurale sau urbane predestinate a fi sadoveniene locuri unde nu s-a întâmplat nimic. Unii critici au notat că lumea rurală inventată şi scriitura practicată  de D.R. Popescu în ciclul romanesc iniţiat cu F (1969) şi închis cu Împăratul norilor (1976) amintesc de Faulkner. Dar lumea lui Faulkner e, din naştere, vlăstar al lumii mitice a Sudului, are arbore genealogic fabulos. Lumea lui D.R. Popescu (satul Viişoara, comuna Cîmpuleţ, oraşul Turnuvechi) trăieşte şi mai ales capătă nobleţe doar prin adevărul care se iscă din/în ea, doar prin ochiurile de claritate morală deschise de arta prozatorului.
Liniile de front ale prozatorului sunt fie cele reale, ale ultimului an din al doilea război mondial, cu nemţii în retragere (mai ales în nuvele), fie cele ale dialecticii (mai ales în romane şi în piesele de teatru). Oricum, ambele fronturi sunt nemiloase şi pe ambele se moare cu, de multe ori, lipsă de sens imediat. Dar absurdul unei crime cere doar recontextualizarea ei. În imediatul prăfos al unei seri de vară târzie, moartea lui Beethoven din „Mări sub pustiuri” e un fapt divers, o întâmplare fără tâlc, amorală. Din perspectiva războiului dus de imperiul pustiurilor împotriva „mărilor” din titlu, adică împotriva vieţii, moartea lui Beethoven e o tragedie. Deşi pare uneori cinic, D.R. Popescu prozatorul are talentul de a folosi panoramarea pentru a reda, nu pentru a răpi, semnificaţia jertfei sau suferinţelor personajelor sale. Departe de a ne îndepărta de ele, planurile de ansamblu ale lui D.R. Popescu nu transformă lumea în furnicar, ci redau cu o mai mare claritate semnificaţia detaliilor, uneori imposibil de desluşit în gros plan din cauza straturilor fine de absurd, banalitate, oportunism şi ticăloşie măruntă care împiedică developarea negativelor.
Scriitura paradoxală a lui D. R. Popescu funcţionează cu mare acuitate în dramaturgie (Aceşti îngeri trişti, 1969; Pisica în noaptea anului nou, 1971, piesă despre întoarcerea unui deţinut politic în sânul familiei, malformate de oportunismului intelectualului Elizeu, cumnatul-turnător al deţinutului politic, şi al lui Aurel, fiul-director lipsit de scrupule al deţinutului politic, fiu care îşi ucide – simbolic? – tatăl pentru a putea avansa în ierahie; Piticul din grădina de vară, 1972; Pasărea Shakespeare, 1974 ş.a.m.d.)[1], în scenarii de film (Duios Anastasia trecea, capodopera din 1979, în regia lui Alexandru Tatos, cu Amza Pellea în rolul principal; dar şi Fructe de pădure, 1981, al aceluiaşi Tatos; Mireasa din tren, 1980; Zbor planat, 1980; Căruţa cu mere, 1983; Nelu, 1988; Rochia albă de dantelă, filmul din octombrie 1989 al lui Dan Piţa), dar şi în proza scurtă (poate mi-a scăpat, dar nu ştiu să existe o antologie serioasă a prozei scurte a lui D.R. Popescu) sau romane (vezi, de exemplu, primele două capitole, fulminante ca scriitură şi densitate de implicaţii, din Împăratul norilor).
Iată, de exemplu, o scenă din povestirea „Soldatul necunoscut” (1965), în care copiii satului, veniţi cu boii la păscut, îşi strigă animalele:

„Strigară de cîteva ori, dar nu se auzi nici un muget. Boii parcă se înecaseră în baltă, prin trestii.
– Hai mai bine să ne jucăm de-a ceva, zise ştirbul.
– De-a ajumita…
– Dar cu boii ce facem?
– Îi lăsăm în baltă, zise ştirbul.
– Bine, zise cîrna.
De fapt veniseră singuri. Fără boi. Veniseră din obişnuinţă, aşa cum veniseră cu boii în fiecare zi, înainte de a trece frontul prin sat. Veniseră fără boi, fiindcă boii fuseseră luaţi de nemţi. Ei însă se prefăcuseră că nu ştiu, că sunt tot cu boii, şi-i duc la păscut. Şi se jucaseră ca altădată. Dar se jucaseră fără să se prefacă, pe malul apei. Apa n-o luaseră nemţii. Umbrele plopilor se legănau în ea. Rămăseseră şi cîmpia, şi cerul la fel ca înainte, şi tot ca înainte copii se jucau. Nemţii nu putuseră să ia totul.”

Textul e din volumul Somnul pămîntului (Bucureşti: Edtura Tineretului, 1965), remarcabil volum de schiţe şi nuvele, printre care „Dor”, apreciată la vremea publicării ei de Monica Lovinescu. Volumul conţine multe texte extrem de interesante, aproape toate reuşind să scape, prin abordare sobră, ingerinţelor strident propagandistice ale epocii, chiar şi textele scrise în 1958, şi publicate ca atare în acest volum. „Cocoşul”, de exemplu – un moment de tipul caragialian despre nişte „tineri” huligani care îşi bat joc la modul libidinos de o „babă” care se ducea cu trenul la piaţă ca să-şi vândă cocoşul – aminteşte de atmosfera din filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie şi constituie o scurtă incursiune în lumea mobilităţii, nu doar sociale, ci şi mecanice oferită de epoca proletcultă golănimii: „Erau gălăgioşi, glumeau. N-aveau bagaje.” „Tinerii” momentului nu au nici măcar bagajul unui nume, sunt exemplare generice, roadele unui anumit interval de industrializare şi ideologizare forţate. Pe cocoş însă îl cheamă Ionel. Iar tinerii îl aruncă pe geam după care rânjesc tâmp provocator, de pe culoar, bătrânei din compartiment.
Dar drama colectivizării nu e tratată doar prin sinecdocă, ci şi la modul extins-narativ, comprehensiv, precum în geniala bucată „Între cercuri de salcîm”, ale cărei personaje principale sunt ţăranul înstărit Enache şi activistul Oprea. Complexul de inferioritate al lui Oprea faţă de masculinitatea nonşalantă, de Steve McQueen rural, a lui Enache îl împinge pe Oprea în direcţia persecuţiei făţişe a lui Enache. Devenit şeful cooperativei, Oprea îl denunţă pe Enache pentru deţinerea ilegală de armă, dar miliţienii nu găsesc nimic. Apoi îl demască analfabet şi bont, cu creionul chimic, la gazeta de perete, ca fiind o „coadă de topor a burgheziei care nu merge în rînd cu masele”. Tratat cu jemanfişism de Enache, Oprea dă năvală în ograda acestuia şi îi confiscă porumbul din hambar, sub acuzaţia că e „porumbul chiaburilor”, şi îl provoacă pe Enache să sară la bătaie. Enache însă simte că intenţia lui Oprea e de a-l face să devină violent pentru a-l putea apoi închide, şi acţionează cu o detaşare care îi înfurie şi mai tare pe Oprea şi pe ciracii lui, printre care un memorabil „Chior” căruia îi luceşte, în funcţie de scop, când ochiul rău, cînd cel bun:
„- Atunci de ce te laşi? Îl aţîţa unul, chior. Pune mîna pe par, nu te lăsa!
– Lasă, vere, e mai bine aşa, a zis Enache.
Bănuia că Oprea îl pusese pe chior să-l întărîte, să-l scoată din fire, ca să-l poată bate ei, cum îl bătuseră şi pe învăţător […].
– Pune mîna pe el! Îl înghiontea chiorul, un nenorocit care s-ar fi aruncat şi-n lapte fiert dacă zbiera Oprea la el. Nu zici nimic, îţi ia tot şi te laşi?
– Lasă-l, vere, să ia. Luaţi, mă! Nu beţi şi lapte? le-a întins el oala.
– Om ambiţios, te laşi călcat pe coadă, îi făcea chiorul cu ochiul cel bun.
– Mă las, vere. Dacă veneaţi acum cîţiva ani nu mai ieşeaţi pe poartă, decît în car […], da’ acuma luaţi tot, eu să fiu sănătos, să umplu magazia la loc.
Îi lucea chiorului ochiu’ ăl rău, acuma-acuma credea că plesnesc dracii în Enache. Oprea mătura magazia, ca să nu rămînă bob.”

Rămas singur cu Enache, Oprea îi spune acestuia că el „îşi face doar datoria”, că nu vrea nimic altceva decât „să nu mai fie chiaburi şi cozi de topor” şi „beţivani” ca Enache. La care Enache îi răspunde:
„- Bine. Da’ eu beau să mă bucur, vere, nu ca să mă culc în şanţ. ?i dacă mă culc în iesle, e că mă bucur mult cînd beau. Dar tu nici nu bei, nici nu munceşti, nici nu te bucuri […]
– Ascultă, mă, paştele mă-tii de duşman, pe mine să nu mă insulţi, care este o bătaie de joc, la…, la… că îţi arăt eu! De n-am să-ţi scot eu colţii ăia!
– Sînt înfipţi bine, vere.
– Am să te fac să joci sîrba-n baniţă, zise Oprea, văzînd că sunt singuri şi că ceilalţi ajunseseră departe cu căruţa.
– Trebuie vînă pentru asta, vere.
– Eşti un duşman de clasă şi am să-ţi…
– De ce sînt, mă, duşman de clasă?
– De n-o rămîne muierea-ta cu cîinii pe bătătură, să nu-mi zici mie om!
– Nici nu-ţi zic, vere, îi spuse Enache încet, fără să ridice glasul.
– Am să te îngrop, mă, am să te…
– N-ai mîzgă, vere. Pentru asta n-ai tu atîta mîzgă.”

Oprea continuă să îl persecute pe Enache, dar, în cele din urmă, mai mult de nevoie decât de voie, Enache se alătură C.A.P.-ului şi devine un cooperator fruntaş, responsabil de cai, în vreme ce comportamentul abuziv al lui Oprea îi atrage acestuia ura şi protestele cooperatorilor şi, în cele din urmă, demiterea lui din toate funcţiile de la C.A.P. Ros de orgoliu, ură şi neputinţă, Oprea se strecoară într-o noapte în grajdul în care dormea, după chef, Enache, şi taie cozile la mai bine de jumătate din cei cincizeci de cai ai gospodăriei. Enache îl suprinde pe Oprea asupra faptei şi, punînd mîna pe lopată, începe să dea în Oprea cu toată frustrarea acumulată de ani de zile. Finalul nuvelei e antologic:
„Puse mîna pe lopată şi fugi după omul pe care-l recunoscuse. Îl ajunse la uşă şi-l lovi cu lopata peste umăr. Omul se îndoi, ieşi afară din grajd şi începu să urle. Era Oprea. Enache îl ajunse iar şi-l lovi peste piept cu lopata, doborîndu-l. Apoi îl lovi în cap, peste mîini, peste picioare. Îl lovea şi-i striga, vorbind repede, ca o moară:
– Ce făcuşi, vere? Ce-ai, vere? Credeam că numai cu mine ai ce ai, dar văd că cu toţi ai. Credeai că nu-s aici? Nu-ţi place, nici unu’ nu-ţi place? Îţi bătuşi joc de mine, vere, da’ cu satu’, cu oamenii ce avuseşi, mă? Să rîdă lumea de ei, vere? Cum a mai rîs şi atunci, vere, cînd cu tat-tu ? Mă faci de rîs, vere ? Bine, da’ cu caii ce-avuseşi, mă? Cu caii ce-avuseşi ? Ei ce-ţi făcură, mă ?
Şi vorbind îi făcuse o groapă în pămînt şi-l împinsese cu piciorul în ea şi-aruncase pămînt peste el, cu lopata, să-l îngroape de viu, aşa cum era, lovit. Veniseră paznicii şi-l prinseră în braţe, să-l ducă de-acolo, dar era greu să-l urnească. Îl răzbiră, îl duseră mai mult tîrîş pe Enache.
– Îţi baţi joc, vere? De cai, vere? striga Enache într-una şi privea înapoi, la muşuroiul de pămînt care-l acoperise pe Oprea. Nu se mai vedea nimic din Oprea, decît o muscă ce i se aşezase pe frunte. O muscă verde.”

Din păcate, după 1989, România nu a intrat pe mâna lui Enache, ci a lui Oprea şi a roiurilor de muşte verzi. Pe care, cu adevărată clarviziune poietică (de la activistul Tismană, la personajul Băşat, opera lui D.R. Popescu e străbătută de prezenţe premonitorii), D.R. Popescu le-a pus în ecuaţie epică încă din anii 50-60. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt fragment dintr-o piesă a lui, O pasăre dintr-o altă zi :
„Ionescu: Indienii bătrîni, cei care n-au murit în lupte, ori scăpaţi printr-o întîmplare, nu pot trăi, nu pot fi martori, ei sînt acuzaţi de vrăjitorie. Am citit împreună povestea asta.
Anişoara: Da?!
Ionescu: Şi finalul ei. Bătrînii sînt acuzaţi de vrăjitorie fiindcă trăiesc. Numai prin vrăjitorie pot trăi… Şi deci trebuie executaţi fiindcă sînt vrăjitori.”

Dacă românii au ajuns astăzi să-şi structureze imaginarul în jurul telenovelelor, al manelelor şi al videoclipurilor, e şi pentru că bătrânii care chiar au dat bătălii nu au fost lăsaţi să depună mărturie, ci au fost suprimaţi simbolic sau traşi pe linie moartă de specialiştii în jocuri virtuale, în simulări. Concluzia care i se impune oricărui cititor care alege să reviziteze fără părtinire istoria literară a anilor ‘50-‘60 este că mulţi scriitori din acea generaţie (am scris în numerele trecute despre Eugen Barbu şi Nicolae Breban) căutau, dintr-un instinct artistic care se confunda cu o sete existenţială, să profite la maximum de orice deschidere oferită de sistem, să lărgească ochiurile plasei care încercuia viaţa culturală românească. Scriitorii de talent de atunci spuneau mai multe adevăruri decât cei mediocri. Şi, lucru extrem de important, spuneau mai multe lucruri adevărate decât vocile elitei de azi, voci care se manifestă în libertate. Vârfurile estetice ale generaţiei de prozatori din acele decenii, de la Breban la Nicolae Velea, au dat, într-un context politic mai vitreg decât astăzi, opere în care valoarea estetică e armătura măiestrit şlefuită a unor adevăruri de existenţă. E ciudat cum opera creată în libertate a elitei intelectualo-scriitoriceşti de azi e atât de râncedă moral şi indigestă estetic. Opera lui D.R. Popescu, în momentele ei de vârf, numeroase, ne îngăduie să ne reprezentăm o Românie normală.

[1] Cea mai interesantă ediţie e teatrului lui D. R. Popescu, deşi nu e exhaustivă, e cea realizată de Valentin Silvestru (D.R. Popescu, Teatru, 2 volume, Bucureşti: Editura Eminescu, 1985 şi 1987). Vezi şi D.R. Popescu, 9: Piese de teatru (Iaşi: Editura Junimea, 1982) şi Moara de pulbere (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1989).

Despre nou venitii in EUropa

Se tot discuta pe marginea refugiatilor de toate felurile recent ajunsi/adusi pe meleagurile EUropene.  In asteptarea detaliilor despre organizare si organizatori, am sa propun ideea ca avem de-a face cu un prim pas in sensul societatii post-nationale/etnice.  Problemele pe care aceste mutari de populatie le-ar rezolva fac parte, mai mult sau mai putin, din cele cunoscute si tot dezbatute.  Solutia va fi una in care localilor li se va arata pisica pentru a se plia pe marele plan, acum in desfasurare.

In lumina aceasta, sa ne mai mire ca Ponta propune nu stiu ce moschee la Bucuresti sau Mme Merkel lesina la  spectacol?  Caldura record a acestei veri trebuie ca a fost amplificata...

Intre timp, Rusia are sanse sa devina centrul de agregare al conservatorilor momentului, iar China se pare ca are de ales intre market si alternativa, asta la atat de scurt timp dupa ce noul presedinte a indicat ca-i preferabil sa se mearga pe piete in cat mai multe activitati ale statului.