Cu René Girard despre executiile politice post/moderne

Cei care au urmarit discutiile care le-am purtat cu Adrian Severin si altii la Grupul Prospectiv pe facebook, isi amintesc probabil constatarea mea ca lungul sir al faradelegilor post-decembriste din Romania a inceput in mod legic, tragic si abuziv cu simulacrul de proces al lui Ceausescu si executia acestuia pe 25 decembrie 1989.  Am ajuns la aceasta constatare retrasand, nu de putine ori si, cu fiecare reluare, tot mai aproape de acest episod din istoria noastra, cele ce ni s-au intamplat, cele in care le-am fost subiecte si obiecte deopotriva.  Am inteles ca Ceausescu a trebuit sa fie eliminat pentru ca romanii sa se poata iluziona ca istoria ne-a inceput in 1989, iar gestul acela crud si nedrept de a-l executa pe Ceausescu elimina, cel putin pentru un timp, posibilitatea ca romanii sa inteleaga ce li se intampla.  Cu un Ceausescu in viata, chiar daca ispasind o pedeapsa pentru o vina reala sau inchipuita, romanii puteau afla ca pacatul ceausist a fost acela de a crede ca Romania poate evolua in afara blocurilor de putere;  Stiam cu toti de desprinderea Romaniei de Blocul Sovietic, cel mai clar exprimata in august 1968, insa prin refuzul din 1978 de a lista economia romaneasca pe bursa americana, Ceausescu a plasat Romania si in dizgratia Vestului, ceea ce a dus la nereesalonarea datoriiilor contractate sub indrumarea Vestului si la cruntul deceniu in care romanii au fost indepartati de sistem si de Ceausescu.  Acum, cand devine din ce in ce mai clar ca indatorarea este mijlocul preferat al Vestului de a-si supune periferia, gestul lui Ceausescu mi se pare absurd doar pe motiv ca acesta s-a incapatanat sa plateasca datoriile in loc sa fi dat faliment.  Observ ca discursul public romanesc despre situatia Greciei inca este ancorat in termenii simplisti ai unei morale ad-hoc, de genul 'daca au luat banii, sa-i plateasca acum!', fara macar cunoasterea/consideratia istoriei acestei datorii din ultimii 14 ani.  Oricum, pentru a ma intoarce la executia lui Ceausescu, urmata de executiile simbolice altor lideri politici romani dupa 1989, iata mai jos un fragment dintr-un interviu luat de James G. Williams  lui René Girard, autorul unor teorii sociologice care sa explice mecanismul tapului ispasitor (the scapegoat):

J.W.: Another topic not included in the Reader is your hypothesis about the origin of kings and gods. Would you briefly review it now?

R.G.: It is very simple. Scapegoating, when it becomes unanimous, affects the whole community. The crisis has been long; it seems the community is splitting or disintegrating.

Then all of a sudden it's over, and it's over because of the scapegoat. Who or what is responsible for ending this crisis? Who or what provoked the crisis? Here arises a problem that is the basis of what must eventually become interpretation and representation, though in primitive or originary situations the crisis and its resolution are still prerepresentational.

Now since the community is not aware of the mimetic nature of its scapegoating, it must look for a cause outside of the community. At this stage the community is humble. It does know its own violence, although it does not understand its source. Indeed, the conflict and violence are so overwhelming -- so seemingly "interminable" -- that the community does not believe its powers alone could have ended it, just as it does not know how it began. The only convincing answer in this situation is the victim: the victim brought the violence about; the victim ended it. The victim is bad, but the victim is also good. Bad because he or she is blamed for the crisis, but very good because her or his death ends the crisis. This is experienced as so effective that the whole chain of events becomes a mechanism repeated in ritual. In order to repeat the scenario, it is necessary to have a new victim, a substitute, to whom is imputed the behavior that caused the original crisis. The killing of this victim we call sacrifice. But let us imagine what could happen. The repetition of sacrifice is going to evolve, evolve I think in two possible directions. Either the victim will be sacrificed immediately or there will be a waiting period, the victim being already earmarked and present in the community. In the latter instance the victim is alive in the community and already sacred in anticipation of his death. Rather than becoming a god, which I think is what happens when the victim is killed promptly, the victim whose execution is postponed, for any reason whatever, has the opportunity to gain power over people, due to his sacrality. I think the victim in this case eventually becomes what we call a "king." This, by the way, would be a model for how representation evolves out of ritual. You have first the spontaneous unanimity through the victim, then many sacrificial repetitions of this model, and then, eventually, representation in the form of new offices, institutions, etc. So here you have two types of representation: one in which the victim becomes what we call a "god"; another in which the victim's execution is delayed and, in many instances, the victim may be smart enough to capitalize on the sacred powers ascribed to him. The latter is what we call a "king," the origin of political power.

[...]

R.G.: Yes, that is very important, the practice of taking by lot. It reflects some awareness of scapegoating, its randomness.

J.W.: Would you clarify "randomness"?

R.G.: Well, there are preferential signs of victimization which I delineated in The Scapegoat. In a crisis communities look for someone to blame for the worst crimes imaginable, and we see a common pattern of picking on those people who are marginal or different in some way that doesn't fit the system of differences in the community; perhaps they are foreigners. Perhaps they have lost an eye like Wotan; perhaps they smell bad like Philoctetes. But these preferential signs don't absolutely have to exist. In a crisis there will be an inexorable movement toward finding a scapegoat.

J.W.: So the one necessary condition is vulnerability?

R.G.: Sure, you can say that as a generalization, but vulnerability is relative; it depends on the situation in the community. If the crisis is moving toward a frenzy, a turbulence of Dionysiac proportions, there is less and less need for preferential signs. When a mob is really frantic, the slightest incident will be interpreted as a sign of someone's guilt. Our approach to collective crises should be extremely fluid, in keeping with the fluidity of mimesis itself. Now of course there are clearly features of disability or abnormality that tend to play a role in the designation of the victim -- Oedipus's limp, for example. This is what I mean by preferential signs.

On the matter of preferential signs, take the Venda myth of the snake god and his two wives. It is the second, younger wife who is accused of witchcraft. So I speculate that it is her second wife status that makes her vulnerable to the witchcraft accusation. The second wife status is a preferential sign of victimage in this particular myth, but not necessarily everywhere.

So if some sort of marginality or vulnerability is present in the myth, so much the better. The evidence of such signs piles up. But it is not absolutely necessary to the identification of a "scapegoat."

[...]

R.G.: This is true, but I do not single out historical Christianity as the sole culprit, as many Christians seem to believe. I am just repeating what Paul says about all of us being guilty so that God can save us all. Concerning the Jews, the complexity of the New Testament texts is never recognized either by hatemongers and persecutors or by critics and theologians caught up in the cult of PC. We have already noted that Peter says to the Jewish crowd in Jerusalem, "And now, brothers, I know that you acted in ignorance, as did also your rulers." The Jews are implicated no more than the minions of Caesar or lynchers all over the world. Therefore one cannot say that all the Jews in Jerusalem were innocent of Jesus' death while the Romans were guilty. If to implicate some of the Jews also in Jesus' death makes the New Testament antiSemitic, well it would make just as much sense to hold that it is antiBritish to condemn the burning of Joan of Arc. Because no one, no, not one, can escape implication in the death of the one who died for all. And then all lynchings are alike as well, whether they take place in Palestine during the Roman Empire or in the American South after the Civil War.

Even Euripides will tell you in The Bacchae that Dionysus was right and Pentheus the victim was wrong to rebel against the god.

Or take the myth of Purusha in the Vedas: he was killed by a great crowd of sacrificers, and out of this sacrifice the three great castes of India appeared. The parts of the body were divided, with the head as the higher caste, then the chest as the middle, warrior caste, and finally the legs as the lowest caste. Now the myth does not tell you Purusha was guilty, but it doesn't tell you he was innocent either -- and this is what the Gospels alone tell you, that Jesus was innocent. "We were wrong," says the New Testament community, "to the extent that we were involved in that."

Un Ceausescu in viata ar fi putut explica romanilor genealogia datoriilor romanesti, ar fi putut spune niste lucruri pe care romanii sa poata aseza si construi o viziune despre lume din care sa nu fi iesit constant pagubasi in acesti 25 de ani.  Care a fost vina lui Ceausescu?  Vanitatea, dar pentru a spune asta e ca si cum l-am masura cu etalonul semi/zeilor.

Datoriile suverane si sansele Europei

În subsidiar la discuţiile din ultima jumătate de an privitoare la criza financiară, socială şi umană din Grecia şi la posibila decuplare a acesteia de euro, spaţiul public a găzduit numeroase discuţii referitoare la neajunsurile structurale ale actualei UE precum şi la diversele soluţii de îmbunătăţire a situaţiei. Analiza prezentă are în vedere ca element de rezolvare şi dimensionare datoriile suverane ale statelor, elemente care prin potenţialul faliment produs ţărilor poate perturba sau chiar demola Uniunea Europeana. Din perspectiva datoriei publice am analizat diferitele soluţii.

Simplificând concluziile au rezultat trei tipuri de strategii pentru Eurozona: I. O abordare minimalistă care ar avea în vedere o reîntoarcere la moneda inţială a statelor membre, păstrând Europa ca o zona de comerţ liber şi eventual instituţiile care au elaborat legile unei reale competiţii; II.  Abordarea curentă bazată pe Tratatul de la Maastricht din 1992 şi compactul său fiscal din 2012; III.  Versiunea mai ambiţioasă a federalizării, îmbrăţişată de numeroşi tehnicieni şi politicieni dar care prezintă riscul unei mari incertitudini privind acceptarea sa largă.

Mă voi ocupa în ce urmează de versiunile II si III.

II. Abordarea Maastricht încalcă suveranitatea statelor membre prin monitorizarea datoriei şi deficitului public. Părinţii fondatori s-au temut  pe drept că iminentul faliment al unei ţări ar putea  atrage o acoperire falimentară, fără să-şi îndeplinească scopul; astfel Tratatul de la Maastricht stabileşte o limită a datoriei şi o clauză de stopare a acoperirii acesteia. Solidaritatea faţă de un stat membru în necaz este determinată de teama unor externalităţi negative către aceleaşi ţări, favorizând falimentul ţării supraîndatorate. Aceste efecte negative ce decurg din faliment pot fi economice- expuneri pentru bănci şi subsidiare şi teama de reacţii de panică faţă de bănci (Grecia 2011), reducerea schimburilor comerciale, sau altele specifice Greciei din 2015: empatie, dorinţa de a preveni pagubele aduse construcţiei Europei, pierderea puterii ţării distruse.

Abordarea Maastricht a eşuat deja. Pentru a înţelege de ce, să considerăm patru obstacole în calea sa: uniformitatea, complexitatea, implementabilitatea şi soidaritatea. De teama acuzelor de discriminare, Europa a ales aceleaşi constrângeri privind datoria şi deficitul bugetar pentru toate ţările- faimoasa limită de 60% şi de 3% din PIB, ca pe nişte numere magice capabile să garanteze viabilitatea (sustenabilitatea) datoriei suverane. Această uniformitate nu are însă nicio logică în ochii cetăţenilor europeni: o datorie de 40% ar putea să fie de netolerat pentru o ţară în timp ce pentru alta ar fi sustenabilă chiar o datorie de 120%. E nevoie de o anume abilitate pentru a stabili această limită: capacitatea ţării de a colecta şi eventual de a creşte taxele, rata creşterii, echilibrul politic între cei care beneficiază de datorie şi cei care ar pierde în orice faliment, sau împărţirea datoriei suverane în gestiune internă (ţările nu agrează să falimenteze proprii cetăţeni sau propriile bănci)

Complexitatea se referă la dificultatea măsurării îndatorării reale a unei ţări. Până la recenta reformă a pactului de Creştere şi Stabilitate şi a schimbărilor în regulile Eurostat, statistcile privind îndatorarea aveau în vedere doar datoriile sigure. Ele eludau probabile datorii făcute pentru fondurile de pensii, garanţiile date de companiile de stat sau securităţii sociale, eventualele pierderi apărute prin garanţiile ECB sau ale Mecanismului European de Stabilitate (raportate mai târziu dar neincluse în daotria iniţială) Unele din cele mai strălucite minţi au devenit specialişti în securitizarea veniturilor publice viitoare, folosind derivative sau alte instrumente  pentru a ascunde nivelele de îndatorare.

Implementabilitatea Miniştrii europeni de finanţe nu s-au arătat capabili să penalizeze diferitele încălcări ale pactului de Stabilitate şi Creştere, începând cu cele înregistrate de Germania şi Franţa încă din 2003. Asta nu ar fi nicio surpriză.

Solidaritate. Trebuie recunscut de la bun început că miniştrilor de finanţe le este teama să se expună mâniei vreunei ţări ce-i acuză că încalcă prin diferite intervenţii care vor eşua indubitabil în demersul de încălcare a deciziei colective. În al doilea rând, de altfel un scop foarte legitim al construcţiei europene deseori a fost exagerat pentru a se inchide ochii la practici dubioase sau pregătiri inadecvate de aderare la Eurozona.|

De aceea ne miră zelul de care dă dovadă preşedintele nostru în a convinge că aderarea la euro a României trebuie grabită şi urmărită ca un scop definit şi de importanţă maximă

În al treilea rând, fiecare  aşteaptă măcar puţin din ce i se cuvine. Dat fiind că procesul politic nu are şanse sau are prea puţine să ofere rezultatele dorite, va deveni din ce în ce mai clar că abordarea Maastricht necesită un consiliu bugetar înalt calificat şi independent. Fără existenţa acestuia, este foarte posibil ca un stat membru să poată cauza efecte negative contagioase pentru restul Europei şi să devină posibilă impunerea de măsuri corective rapide. Mai mult, penalităţile financiare sunt ineficiente când o ţară se află în recesiune şi este de preferat să se recurgă la masuri alternative care pot ridica însă probleme de legitimitate sau suveranitate.

În sfârşit, solidaritatea între vecini are limitele sale, în special atunci când o casă e în flăcări şi trebuie bani pentru reconstrucţia ei. Dezbaterea curentă este centrată în jurul găsirii răspunsului la întrebarea cine vor fi câştigătorii şi cine perdanţii în urma oricărui stimulent fiscal acordat de către ţările robuste economic. Sau cât de mult ar costa intervenţiile ECB şi cine va suporta costurile. Toate aceste argumente subliniază limitele unei post-solidarităţi.

II.1 EMU. În atmosfera pătimaşă în care se discută problema Greciei în aceste zile în Europa se pare ca s-a pierdut din vedere raportul celor 5 presedinţi dat publicităţii în urmă cu o saptămână prin care se făceau propuneri de consolidare  a EMU, uniunea economică şi monetară, de fapt o schimbare de structura a UE.

Chiar şi aşa nu e nicio urmă de îndoială că EMU este incompletă. Cheia problemei constă în faptul că datoria suverană individuală a statelor membre din zona euro nu se mai poate baza pe propria lor bancă naţională. Întradevăr, când se adoptă o moneda unică, statele membre nu numai că devin membre ale EMU, dar ele se despart într-un anume fel de propria lor bancă naţională. De exemplu, Banca Naţională a României va continua să existe dar cu competenţa monetara transferată la Frankfurt iar guvernul de la Bucureşti nu va mai putea cere asistenţă în crearea unei instituţii de gestionare a banilor în caz de urgenţă. Această combinaţie ciudată dintr-o bancă centrală supranaţională cu 19 stocuri diferite de datorii suverane au făcut statele membre ale zonei euro extrem de vulnerabile în cazul listării pe piaţa bondurilor a datoriei lor suverane. Nemai fiind capabile să apeleze la propriile bănci naţionale în calitate de creditor de ultimă instanţă, Guvernele din EMU nu au altă alegere decât să accepte o austeritate brutală - sau falimentul- în confruntarile cu orice criză de lichidităţi. Într-un anume sens, statele membre ale Eurozonei pot fi comparate cu economiile emergente care s-au îndatorat într-o monedă străină asupra căreia nu deţin niciun control şi intră în necazuri serioase când se schimbă situaţia pieţelor şi accesul la finanţare este complet tăiat.

Până în 2010, această discrepanţă din construcţia uniunii monetare în Europa nu a fost sesizabilă. Totuşi, când criza din finanţele publice ale Greciei a reapărut în 2009 iar băncile centrale declarau refuzul de a accepta datorii colaterale ale Greciei, linia spre faliment din uniunea monetară a devenit dureros de evidentă. Pieţele financiare au reacţionat într-un fel predictibil prin crearea de panică , înscenând o profeţie proprie împlinită. Dându-şi seama că în absenţa susţinerii de către ECB a datoriilor suverane ale Spaniei, Italiei, Franţei, Belgiei, o centrare pe aceste bonduri ar putea declanşa falimentul, pieţele au început să funcţioneze pentru ieşire printr-un dumping masiv.

Acest fenomen  de denaţionalizarea banilor apărut ca urmare a desfiinţării prerogativelor băncilor naţionale din zona euro şi a dispariţiei "creditorului de ultimă instanţă"poate avea cele mai rele consecinţe, despre care de altfel s-a tot vorbit de la începutul Crizei.

Abia în 2012 Mario Draghi a exprimat îngrijorări faţă de absenţa unui creditor de ultimă instanţă promiţând oral că va face tot ce e posibil să salveze moneda unică. Între timp preţul plătit de Europa nu a fost pur şi simplu stagnarea economiei, şomaj record, creşterea inegalităţilor. O problemă mult mai îngrijorătoare şi anume principiul democraţiei a fost eludat. Guvernele alese s-au aflat în mod repetat confruntate cu o infimă posibilitate de alegere, şi cu obedienta ascultare a ceea ce pieţele păreau să ceară ca un must prescris de ECB în scrisori mai mult sau mai puţin secrete. Aşadar am urmărit în cazul EMU efectul de „denaţionalizarea banilor”cu toate urmările avute sau posibil să se înregistreze în viitor. Cu toate acestea raportul celor cinci preşedinţi pur şi simplu a ignorat această problemă. Organizarea unor conferinţe şi dezbateri suplimentare între Comisie si PE sunt binevenite dar asta nu înseamnă că ele vor focaliza îngrijorarea faţă de puterea pe care pieţele şi ECB au dobândit-o asupra guvernelor alese în definirea politicilor economice şi sociale şi, în sfârşit, în decizia asupra alegerilor societale de adoptat.

II.2 Planificarea centrală a salarilor: „Putere dată experţilor” Fără să aibe aparent legătură cu evoluţia datoriilor, salarizarea în viziunea noii EMU a celor 5 preşedinţi face un pas înainte pe linia uniformizării, dar în sensul bănuit al câştigului de competitivitate pe baza salariului cel mai mic. Statele membre se vor confrunta cu probleme de înrăutăţirea calităţii vieţii şi de necesar suplimentar de ajutoare sociale. Acestea e posibil să determine o creştere a datoriilor statelor.

În loc să se axeze asupra modului în care ar putea fi completată EMU cu un creditor de ultimă instanţă pentru datoriile suverane, raportul celor cinci preşedinţi se întoarce la aceleaşi reţete încercate în ultimii ani: Dacă politica monetară este rigidă şi nu poate apăra statele membre de tulburările pieţei, atunci, altceva, în particular salariile trebuie super-flexibilizate. Este ideea simplă:” dacă nu putem devaloriza moneda, atunci e nevoie să devalorizăm salariile”.Aici raportul este extrem de ambiţios când propune ca fiecare stat membru al zonei euro să fie împuternicit cu „Autoritate de competitivitate”. Această Autoritate (de remarcat modul în care terminologia recurge la un organism de sorginte centrală) este definită ca o entitate independentă care are drept mandat să compare salarile dintr-un stat membru cu dezvoltările salariale din alte state membe ale zonei euro. Partenerii sociali ar putea folosi opiniile Autorităţii drept ghid în negocierile lor salariale. Pe mai departe, această „Autoritate de competitivitate” ar putea forma un sistem al zonei euro care să includă şi Comisia. În sfârşit se asteapta să se folosească rezultatele sistemului de autoritate asupra salariilor din zona euro pentru deciziile luate în cadrul Procedurii de Dezechilibre Macroeconomice, implicând posibilitatea de sancţiuni în cazul statelor membre ce nu respectă deciziile. Sigur că întrebarea pe care ne-o punem imediat este dacă cumva ECB are intenţia să-şi asume rolul conducător în sistemul de competitivitate al zonei euro.

Toate acestea par să meargă prea departe, cel puţin din două motive: Chiar dacă raportul Preşedinţilor este foarte grijuliu în a declara că intenţia nu este de a armoniza instituţiile naţionale de contracte colective, din moment ce partenerii sociali vor fi forţaţi prin orice metode să urmeze aceste instrucţiuni la stabilirea salariilor, libertatea contractelor colective (cum este stipulată în conventiile OIM) ca şi principiul dialogului social autonom (stipulat în Tratatul European) fiind încălcate.

În afara contrazicerii modelului cunoscut de dialog social, există şi aspectul că poziţiile de salariu competitiv sunt relative, în special în regiunile din zona euro. De exemplu, Franţa îşi îmbunătăţeşte poziţia de competitivitate dar aceasta implica automat o înrăutăţire a poziţiilor de competitivitate în Spania, Belgia şi Germania. Astfel se va juca un joc periculos: Salariile dintr-un stat care sunt cele mai joase cel mai probabil vor deveni standard de referinţă de urmat de toţi. Şi tuturor le va fi subminată dinamica cererii interne în timp ce alte state vor beneficia de pieţe de export. Este un fel de strategie de a deveni „cerşetor la poarta celuilalt”care va sfârşi prin recesiune, mai multa dezinflaţie şi probabil chiar deflaţie.

Concluzie: Câţiva ani în urmă, Cancelarul Angela Merkel a declarat public că democraţiile din Europa trebuie să se conformeze pieţelor.Cu politica monetară în mâinile unei bănci centrale supranaţionale, cu politica fiscală înlănţuită de Pactul de Stabilitate şi de Compactul Fiscal cu ale sale Consilii Fiscale, democraţiile sunt deja bine plasate pe drumul devenirii conforme cu piaţa sub tutelajul acestor adunări de profesionişti independenţi.

Următorul pas pare a fi aducerea salariilor şi a contractelor salariale sub disciplina consiliilor de experţi şi să se facă aceasta pe baza lucrătorilor forţaţi de reguli în zona euro să concureze unul contra celuilalt. Acesta nu este un proiect de bun augur pentru o Europă democratică.

.

II.3 . Reducerea datoriei publice în principal a ţărilor din UE cunoaşte trei metode de acţiune. Măsurile ce le avem la dispoziţie sunt: impozitul excepțional pe capital, inflația sau austeritatea. Rezultatul austeritatii a furnizat cele mai clare date, care in conditiile actuale , cu metodele specifice impuse au fost negative, nici macar egale cu zero.

Impozitul excepțional pe capitalul privat este metoda cea mai transparentă, justă și eficientă. De exemplu un impozit proporțional de 15% asupra tuturor patrimoniilor private ar aduce aproape un venit național pe un an și ar permite deci rambursarea imediată a tuturor datoriilor publice. Statul va continua să–și dețină activele sale publice, dar valoarea datoriilor sale s-ar reduce la zero. Aceasta soluție este echivalentă cu o repudiere totală a datoriei publice, cu două diferențe esențiale însă: mai intâi, este întotdeauna foarte dificil să prevezi incidența finală a unei repudieri, chiar parțiale. Astfel de măsuri de eșec total sau parțial a datoriei publice sunt adesea utilizate în situații de criză extremă (Grecia 2011-2012) Aplicarea cu succes a metodei presupune totuşi o datorie publică inferioară PIB-ului.

Inflația. Concret, datoria publică fiind un activ nominal (adica al cărui preț este fixat dinainte și nu depinde de inflație), și nu un activ real (adică al cărui preț evoluează în funcție de situația economică, în general mai puțin rapid decât inflația, precum prețul activelor imobiliare și bursiere), este suficient să ai puțină inflație suplimentară pentru a reduce foarte tare valoarea reală a datoriei publice. De exemplu, cu o inflație de 5% pe an, sau chiar de 2%, la capătul a 5 ani, valoarea reală a datoriei exprimată în procente din PIB, se va reduce cu mai mult de 15%, lucru considerabil.

O astfel de soluție este extrem de tentantă. De fapt asta a permis Franței și Germaniei între 1913 și 1950 să se lanseze în reconstrucție cu o datorie publica nesemnificativă după 1950. În special Germania este de departe țara care a recurs masiv la inflație (și în mod egal la anularea pur și simplu a creanțelor) pentru a se debarasa de datoriile publice în cursul istoriei sale.

Desigur a mai existat și metoda vânzării unor active ale statului unor societăți private cu putere economică, lucru periculos pentru că activele statului constau din școli, spitale, clădiri care ar ajuta imediat la lichidarea datoriei publice, dar ar pune Statul în situația de a nu-și mai putea îndeplini datoriile sale în materie de politici sociale, l-ar aduce în situația să închirieze clădiri, să depindă de politica noilor proprietari.

Observatie: O moneda naţională proprie care ar permite devalorizarea ar ajuta prin inflaţia rezultată reducerea semnificativă a datoriei. Cuplarea la o monedă comună sau raportarea la Standard Gold , mai ales în conditii de deflaţie face această metodă inutilă.

II.4  Investiţii, nu împrumuturi!  Faţă de diferenţele actuale de productivitate şi competitivitate existente între statele membre UE, în special în comparaţie cu Germania, apare clară ncesitatea transferurilor interne în zona euro. Această concluzie ne aminteşte de ideile dezvoltate de economistul britanic John Maynard Keynes, în timpul Conferintţi de la Bretton Woods, in 1944. Propunerea sa care ar putea fi adaptată zonei euro, îndeamnă ţările europene să reţină principiul unei gestiuni de tip cooperativă a balanţei de plăţi a acestora pentru a se menţine pe ansamblu în echilibru.. Nu prin simplu transfer financiar sau ajustări de schimburi interne, ci prin investiţii ale ţărilor excedentare spre ţările deficitare care îşi vor putea corija dezechilibrele. Evident, ca orice idee bună, această idee aplicată ar putea prezenta dezavantajul depăşirii unor limite investiţionale care ar duce la schimbarea statutului de independenţă a ţărilor mai slab dezvoltate. Deci, măsură în toate.

II.5  În privinţa României, pare să fie normal în condiţiile menţinerii EMU ca aderarea la moneda euro să se facă doar în momentul de coincidenţă a două condiţii: a. Atingerea nivelului de convergenţă cu celelalte ţări europene privind productivitatea, competitivitatea, preţurile şi salariile şi b.  Obţinerea unei mase monetare în circulaţie echivalentă cu rulajul din economie la care să se adauge un surplus optim, suficient de mare pentru a preîntâmpina deflaţia şi nu foarte mare ca să încurajeze inflaţia. Menţinerea masei monetare în limite optime are un remediu sigur: o mare circulaţie a capitalului şi schimburi multiple care pot ţine sub control surplusul faţă de rulajul din economie. Acest lucru se face mult mai uşor în condiţii de creştere economică. În cazul inflaţiei sau dimpotrivă a deflaţiei, valorizarea sau devalorizarea controlată a leului prin metode monetare ar menţine exportul şi echilibrul balanţei externe de plăţi sub control.  Orice gest de optimism exagerat care ar duce la grăbirea cuplării la euro, ar transforma datoria suverană exprimată prin bonduri pe piaţa europeană într-un demaraj al falimentului îin lipsa lichidităţilor necesare furnizate în trecut de BNR. Grecia şi-ar vedea reeditată soarta..

III.  Federalismul implică de la bun început, e bine să se ştie, o mult mai mare distribuţie a riscurilor. Cu euro-bonduri, ţările europene ar putea să devină solidare faţă de datoria oricăreia dintre ele. Asta ar însemna un singur buget, un depozit asigurator comun şi o asigurare comună împotriva şomajului care ar acţiona ca stabilizatori automaţi, oferind ţărilor mai multă protecţie, o ţară cu probleme financiare primind automat transferuri (taxe mai mici, mai multe transferuri sociale, şi folosirea fondului de depozite de asigurare).  Făcând astfel mai credibilă acţiunea de evitare a salvării dintr-un dezastru financiar, stabilizatorii reduc sau înlătură acuzele prin care unii fac performanţe pentru a salva economiile slabe ale altora. De exemplu, am putea aminti faptul că guvernul federal  SUA nu a fost nevoit să salveze  de la dezastru economic  pe niciunul din statele sale începând cu 1840.

Viziunea federalistă reclamă doua precondiţii. Prima, orice contract de asigurare trebuie să fie semnat în afara oricărei urme de ignoranţă: nu ai putea include solidaritatea în planul de  asigurare a unei  clădiri dacă casa  respectivă  este deja în flăcări. Ar fi posibil eventual să se rezolve asimetria actuală dintre ţările din nord şi cele din sud prin identificarea şi izolarea problemelor moştenite din trecut, pentru a se putea confrunta cu ele; este un lucru complex, dar fezabil.

În al doilea rând, şi în principal, ţările care împart acelaşi acoperiş trebuie să aibe legi comune pentru a se limita hazardul moral. Uniformitatea legislaţiei poate apela doar la legi care să nu producă prejudicii unor ţări, şi nu  „pasteurizarea „ ofertei de consum din statele membre: Subsidiaritatea se poate aplica în zonele în care aceasta nu produce costuri pentru restul Europei.

Supravegherea centralizată a ECB în cadrul uniunii bancare oferă  o „fanta ” de speranţă şi ar putea pava drumul pentru depozite comune de asigurare atâta vreme cât supravegherea centralizată reduce şansele supervizării prudenţiale din partea băncilor naţionale care sfârşesc prin a plăti nevoile. De menţionat că noua viziune EMU a celor 5 presedinţi ia în totalitate atributele băncilor naţionale de a alimenta nevoile guvernamentale.  Acest fapt, adică dispariţia creditorului de ultimă instanţă este un punct slab dacă cei în drept nu vor găsi o formulă potrivită şi pentru ţările mai puţin performante. Instabilitatea monedei euro ar avea o cauză principală datorată preluării de către ECB a rolului băncilor centrale.

Mutualizarea în cazul federalizării nu poate funcţiona în ce priveşte asigurarea de şomaj. În mod legic, rata şomajului în ţările eurozonei este parte determinată de ciclul economic şi este foarte mult legată de şansele privind protecţia şomajului, politicile active de pe piaţa muncii, contribuţiile la asigurările pentru şomaj, instituţiile de formare profesională, tipul de redistribuire (salariul minim sau alocaţiile fiscale), etc Mai clar, ţările care aleg instituţii incapabile să obţină 5% rata a şomajului nu doresc  să se co-asigure laolaltă cu  ţări care de fapt optează pentru şomaj de 20%. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pensii şi pentru împărţirea mutuală a datoriilor. Împotriva tuturor acestor evidenţe, Europenii  nu pot încă să se adune  şi să se gândească la renunţarea la suveranitatea lor.  Teoretic, noi ,europenii ar trebui să acceptăm  pierderea de suveranitate necesară traiului sub acelaşi acoperiş. Dar pentru asta e nevoie să reabilitam idealul şi unitatea şi să le apărăm împotriva naţionalismului populist- şi acest lucru devine din ce în ce mai dificil în aceste zile în care ţările bogate arată uşa  de ieşire din Uniune unei ţări trecute prin multiple conjuncturi nefavorabile. Federalizarea rămâne totuşi, o opţiune de pus în practică atunci când europenii se vor simţi mai puţin inşelaţi în aşteptările lor şi în exprimarea votului lor european.

Concluzii:

Ca urmare a acestei analize a opţiunii federalizare se poate spune că politicile sociale bazate pe procente de redistribuire diferite cât şi tendinţele naţionaliste în creştere în Europa urmare unei perioade neinspirate şi inutil de lungi de austeritate fac deocamdată imposibilă abordarea federalizării.

Menţinerea Tratatului de la Maastricht de funcţionare a UEM a condus la actuala situaţie de criză a monedei euro, la criza accentuată a datoriilor suverane, la  dihotomia contrară intenţiilor iniţiale între ţările europene membre şi la sărăcirea peste măsură a economiilor mai puţin dezvoltate urmare a eşuării politicii de austeritate. În plus s-au creat premizele falimentelor datorate creşterii datoriilor suverane, a deflaţiei  şi  şomajului ajuns la cote maxime. Lipsa de solutii in criza umanitară a refugiatilor, ca şi impactul imigrării asupra resuscitării naţionalismului sunt tot atâtea efecte care radicalizează populaţia Europei şi crează germenii unui conflict.

A treia posibilitate, despre care nu am vorbit, aceea notată ca prima variantă (I), revine pe tapet nu pentru că am avea vreo simpatie pentru ea ci pentru că celelalte două se exclud deocamdată din viitorul apropiat al UE.

Toate aceste piedici remarcate deja fără îndoială în timp de către cititor pot fi rezolvate doar printr-un leadership european dăruit cauzei Europei unite şi dotat cu inteligenţa tehnică şi umană necesară armonizărilor în planuri multiple. În cazul în care acţiunile liderilor nu se vor ridica la înălţimea cerută de gravitatea momentului doar aducerea la realitate prin demersuri tragice si nedorite ar mai putea  schimba situaţia în sensul aducerii unor lideri adecvaţi .

Apreciez in mod deosebit discutiile purtate pe acest subiect cu prietenul meu Flavius Ch.

                                                                                                                                            S.D

                                                                                                                                                                                               

Note bibliografice:

What Does The Five Presidents’ Report Mean For The Future Of The Euro? By Iain Berg, 23 iunie 2015, Sej

Austerity Has Failed: An Open Letter From, Thomas Piketty to Angela Merkel, 8 iulie 2015, SEJ 

  Pour un fédéralisme européen, Jean Tirolle, 23 iunie2015, Le Monde  http://www.lemonde.fr/idees/article/2015/06/23/quel-avenir-pour-le-federalisme-europeen_4660181_3232.html#6dapTrCW4Q1vuqmT.99

Greece Said ‘No’! What Now? by Henning Meyer on 6 July 2015, SEJ. 

  Democracy And Monetary Union: How Not To Do It, by Ronald Janssen on 1 July 2015 , SEJ

    Convertir la dette en investissements  par Gabriel Colletis, Jean-Philippe Robé et Robert Salais, juillet 2015, http://www.monde-diplomatique.fr/2015/07/COLLETIS/53221

    (Capitalul in secolul 21, Thomas Piketty, Sinteza-Smaranda Dobrescu, Tribuna Economica, Economistul, 2014)

Falimentul Greciei sau falimentul UE?

Adrian Severin, 1 iulie 2015

Intrarea în încetare de plăți a Greciei pe data de 1 iulie 2015 este de acum certă. Pe această dată Grecia s-a declarat în imposibilitate de a restitui rata scadentă de circa 1,5 miliarde euro din uriașa sa datorie externă. Troica FMI-BCE-CE ar fi fost dispusă să ofere noi credite Atenei cu condiția ca guvernul elen să adopte noi măsuri de austeritate susceptibile să garanteze restituirea împrumutului primit. Asemenea măsuri includeau reduceri de pensii și salarii, mărirea obligațiilor fiscale ale populației și ale micilor întreprinzători (nu ale marilor firme), precum și renunțarea la facilitățile fiscale acordate insulelor cu potențial turistic. Se cerea de asemenea restrângerea drepturilor sindicale referitoare la grevă și negocierea contractelor de muncă.
Cu alte cuvinte Troica nu a urmărit să le ofere grecilor o undiță pentru ca din vânzarea peștelui pescuit să își achite datoriile, ci a vrut să le taie rația de pește în speranța – nutrită cândva în zadar și de țiganul Buridan cu măgarul său – că încetul cu încetul vor învăța să nu mai mănânce. (Din păcate, când a învățat să nu mai mănânce măgarul lui Buridan a murit … de foame.) Nu stimularea investițiilor productive și nici măcar creșterea impozitelor pe marile profituri au fost dorite ci reducerea consumului celor care și așa aveau resurse doar pentru un consum minimal.
Din atare perspectivă nu are cum scăpa observației “cracterul de clasă” al controversei dintre Grecia și UE, respectiv dintre un guvern grec de stânga (fie ea și populistă) preocupat de protecția săracilor, a muncii, a comunității naționale și a statului, pe de o parte, și neoliberalismul dreptei europene atașată de interesele bogaților, ale marelui capital, ale indivizilor fără identitate și ale pieții. La nivelul relației dintre de națiuni această controversă se exprimă în exigența ca pentru ieșirea din recesiune națiunile sărace să accepte un nivel de austeritate mai ridicat decât națiunile bogate; Grecia să trăiască mai frugal decât Germania. Ceea ce echivalează cu renunțarea de către UE la politica de convergență menită să îi asigure coeziunea economică, socială și teritorială, precum și la cea de solidaritate între state libere și egale în drepturi. Inclusiv în acest sens se poate spune că falimentul Greciei înseamnă de fapt falimentul UE, decesul proiectului european.
Există mulți care au condamnat Grecia pentru refuzul “generoasei oferte europene”. Din câte se știe Atena a cerut restructurarea datoriei sale în așa fel încât resursele financiare de care dispune sau care ar putea fi mobilizate de acum încolo să fie dirijate spre dezvoltarea economiei naționale, spre investiții în proiecte economice care să producă profituri apte a asigura în primul rând menținerea sau chiar îmbunătățirea calității vieții oamenilor de rând. Reducerea datoriei grecești sau sindicalizarea ei la nivelul UE ar fi avut imediat darul să ieftinească noile credite la care ar fi apelat Grecia. În același timp, restituirea acestor împrumuturi ar fi urmat a fi legată de performanțele obiectivelor economice stimulate prin injecțiile financiare respective și ar fi trebuit garantată tot la nivelul UE prin instrumente comunitare europene. În fond de aceea a fost creată UE, alternativa fiind războiul monetar, comercial și economic între națiunile europene, totdeauna în trecut terminate cu un război militar pur și simplu.
Criticii Greciei au afirmat că lăcomia, lenea, evaziunea fiscală, imprudența, corupția, lipsa de transparență și disciplină bugetară de care s-au făcut vinovați grecii în trecut i-au adus în imposibilitatea de a-și plăti datorii în care s-au înglodat fără a se gândi că au ajuns să consume mai mult decât produc, că s-au întins mai mult decât le este plapuma. Cererea de restructurare a datoriei grecești și refuzul austerității au fost privite ca expresie a dorinței grecilor de a continua să trăiască peste nivelul mijlocelor lor, pe seama muncii altora.
Este cu siguranță ceva dreptate și în aceste critici. Problema este că reproșurile referitoare la trecut nu rezolvă problema prezentului și cu atât mai puțin pe aceea a viitorului. Pe de altă parte, analiza cifrelor scoate în evidență câteva surprize care răstoarnă multe prejudecăți: datoria publică a Greciei este mai mică decât aceea a multora dintre criticii săi occidentali, la fel ca și deficitul bugetar; grecii s-au obișnuit să nu plătească impozite dar în ciuda acestui fapt rata colectării impozitelor în Grecia este comparabilă cu cea a celor care le cer nu impozite mai mari ci salarii mai mici; timpul de muncă în Grecia și vârsta de pensionare sunt mai ridicate decât în multe state ale vestului european. Dincolo de cifre, dacă grecii au devenit prea gurmanzi și totodată dependenți de credite externe, este pentru că au fost încurajați de către cei de la care au cumpărat, să consume pe datorie susținând astfel producția acestora în detrimentul producției lor. Cei care se plâng că Grecia a ajuns “alcoolică” vor să se uite că ei i-au oferit băutura inclusiv atunci când unii lideri naționali au încercat să aplice tratamente de dezalcoolizare. Grecia a fost împrumutată ca să plătească băncile străine care finanțau economiile națiunilor imperiale europene iar nu ca să dezvolte producția locală.
Este suficient să amintim episodul de acum câțiva ani când Guvernul Papandereu a propus reducerea cheltuielilor publice prin tăierea achizițiilor de echipament militar. (Din cauza conflictului istoric cu Turcia, bugetul militar al Greciei este nu doar peste puterile sale dar și dincolo de orice rațiune dacă se ține seama că cele două state sunt aliate în cadrul NATO iar turcii aspiră la intrarea în UE, unde grecii sunt deja membri.) Atunci UE a respins această propunere insitând ca datoria externă să fie plătită din sumele economisite prin tăierea salariilor și pensiilor. Cu spatele la zid, forțat să accepte, primul ministru social-democrat grec a încercat să ratifice respectivul aranjament printr-un referendum; tot așa cum dorește acum și premierul Tsipras. Indignarea UE și a protagoniștilor ei occidentali față de recurgerea la popor, l-a determinat pe George Papanderu să renunțe și la referendum și la mandat. (Printre „indignații” de atunci și de astăzi, social-democratul german Martin Schulz.)
Dacă referendumul nu avea și nu are cum rezolva problema, renunțarea la el și acceptarea șantajului occidental nu a evitat falimentul ci doar l-a amânat. Ceea ce se întâmplă azi a devenit inevitabil atunci. Cine este, deci, vinovat și cine este inocent? Numai cei care nu au pe conștiință nici un păcat pot arunca piatra.
Ceea ce este și mai grav este faptul că încă de la începutul crizei au fost clare atât terapia salvatoare cât și consecințele neaplicării ei. De ce nu s-au luat măsurile corecte? Vicepreședintele Comisiei Europene pentru probleme economico-financiare, Olli Rehn, a formulat răspunsul cât se poate de clar: “Noi știm ce trebuie făcut dar ceea ce nu știm este ce trebuie să facem ca să câștigăm alegerile făcând ce trebuie făcut.”
Ce trebuia făcut? Soluția nu este refinanțarea datoriei grecești (adică să împrumuți Grecia cu bani pe care să îi restituie prin tăieri de salarii și impunerea de noi taxe) ci reconvertirea / restructurarea datoriei greceștiș adică ștergerea datoriei și/sau preluarea ei la nivelul UE, concomitent cu asistarea Greciei la aplicarea unui program de stimulare a economiei prin investiții în sectoare industriale apte a produce creștere economică durabilă. O susțin și marii economiști americani Joseph Stiglitz și Paul Krugmann dar și filosoful german Jurgen Habermass. Chiar dacă Grecia are și ea partea sa de vină, pedepsirea ei pentru păcatele trecutului – de altfel copios încurajate de criticii ei de azi – este inutilă. Soluția trebuie să vizeze viitorul.
Aceasta presupune însă și o reformă structurală a UE. Gândită inițial ca un sistem economic prin care exporturile germane să susțină refacerea postbelică a statelor occidentale, UE nu mai poate funcționa ca o economie centrată pe ideea susținerii exporturilor germane, așa cum a ajuns să fie de câtveva decenii. Concepută ca sistem al solidarității transnaționale care să asigure pacea prin dezvoltare comună și coeziune economică, socială și teritorială, UE a revenit la competiția economico-socială dintre națiuni. Aceasta o împinge la înlocuirea politicilor de stimulare a economiei prin politici de austeritate impuse membrilor săi supuși dezindustrializării forțate. Totodată o face să substituie sindicalizării datoriilor suverane asumate în condițiile europenizării creditului pe o piață financiară dereglementată prin naționalizarea respectivelor datorii supunându-le executarea unor reglementări stricte, inclusiv limitative pentru drepturile civile.
Criza greacă este, așadar, și criza modelului economic european. Nici o soluție aplicată în cazul Greciei nu poate avea succes fără a se trece rapid la o reformă a UE. Ceea ce implică și renunțarea la formula Europei germane. O formulă care face bunăstarea europeană dependentă de bunăstarea germană iar bunăstarea germană dependentă de exporturile germane absorbite de statele membre din „categoria a doua”, condamnate la subdezvoltare (socio-economică) și dependență (politico-economică). Chiar dacă acest model a funcționat pentru o vreme, el și-a atins limitele și se cere abandonat. Germania trebuie să devină europeană iar principiul solidarității europene în libertatea garantată de funcționarea democrației transfrontaliere trebuie resuscitat. Este oare poporul german de acord cu această reformă? O vor susține oare popoarele statelor celor mai dezvoltate din vestul UE care domină Europa în condominium cu Germania? Nimic nu o indică. Dimpotrivă, aceste popoare – iar nu numai liderii lor vinovați de otrăvirea conștiințelor naționale – pledează pentru „renaționalizarea” UE.
În acest sens criza greacă este o criză a democrației europene. Manipulat, mințit, furat atâta amar de timp poporul nu mai crede în liderii săi și nu îi mai urmează. Divorțul dintre conducători și conduși este consumat și nu se vede cum relația de încredere poate fi reabilitată.
Asta nu înseamnă, însă, că poporul este cu totul nevinovat. Afirmația potrivit căreia “poporul nu greșește” este o ipocrizie. Numai Dumnezeu nu greșește. Faptul că liderii populiști și soluțiile populiste seduc mulțimile este vina seducătorului dar și a sedusului. Prin referendum s-a decis răstignirea lui Isus, prin referendum a venit la putere Hitler, prin referendum dorește David Cameron să forțeze UE a rămâne doar o piață pe care mărfurile britanice se vor vinde mai bine decât cele, să zicem, grecești iar cetățenii britanici vor avea o viață mai bună decât, să spunem, cetățenii români.
Doamna Merkel a fost adusă la putere de poporul german prin alegeri cel puțin libere dacă nu neapărat corecte. Guvernul Merkel l-a „răsplătit” pentru asta oferindu-i locuri de muncă prin reducerea locurilor de muncă din alte țări, consecutiv atrofierii industriei acestora, și i-a asigurat salarii bune exportându-i pe credit produsele realizate de el în acele țări. Grecia a fost una dintre ele. România alta.
Dacă acum Grecia nu restituie bancilor germane banii împrumutați de la ele pentru că UE ar accepta ca datoria greacă să fie restructurată, guvernul german (ca și alte guverne occidentale) ar fi obligat să vină în ajutorul bancherilor căci falimentul lor ar falimenta și economia germană. Guvernele nu au însă bani. Banii lor sunt banii contribuabilior. A aplica soluția reconversiei datoriei grecești înseamnă pentru dna Merkel să le spună cetățenilor germani că trebuie să plătească pentru evitarea falimentului grec și să le explice că într-o Europă interdependentă singura formă inteligentă de egoism este solidaritatea. Or, doamna Merkel știe că un asemenea discurs echivalează cu pierderea voturilor germane și a puterii; chiar dacă salvarea Greciei pe termen scurt înseamnă salvarea Germaniei pe termen mediu și salvarea tuturor pe termen lung.
Germanul de rând nu gâdește așa. El știe că pe termen lung va fi mort. El, care într-adevăr a muncit din greu, nu acceptă că bunăstarea lui de azi a fost obținută și cu prețul sărăcirii altora – în speță a grecilor. El nu vrea să învețe cum în necazul de azi al grecilor se găsește bucuria lor de ieri căci nu vrea să admită că în râsul lui de azi se ascunde plânsul de mâine. Până când efectele falimentului grec nu îl vor lovi direct și fără dubiu, el nu poate crede că între una și alta este legătură și nu acceptă să își diminueze calitatea vieții pentru a păstra calitatea vieții grecilor. Numai în stare de șoc inacceptabilul va deveni inevitabil deși atunci ceea ce putea rezolva problema azi va fi prea puțin venind prea târziu. Nici un popor nu primește soluții care, fie și pe termen scurt, îi afectează nivelul de viață, oricât de corecte și de necesare ar fi ele pe termen mediu și lung. (Unii dintre membrii săi da, dar nu masa critică.) Pe termen scurt sunt preferate soluțiile care fac plăcere iar nu cele care fac bine. De aceea, actuala criză greacă demonstrează că, din nefericire, principiul conducerii pentru popor și cel al conducerii de către popor se exclud. Este o altă contradicție care se cere rezolvată.
Alături de criza modelului economic european și de criza democrației, criza greacă mai developează și criza de conducători și de conducere din UE. Recurgerea la referendum, atât în Grecia cât și în Marea Britanie, mai ales atunci când în discuție sunt probleme strategice complicate precum rămânerea sau ieșirea din zona euro / UE, nu arată respect pentru popor ci reprezintă dezertarea de la datorie a unor conducători incapabili să determine poporul a-i urma. Incapacitatea liderilor naționali și federali ai UE de a găsi o soluție crizei grecești dovedește lipsa lor de viziune strategică, incompetența lor tactică și impotența lor morală (se pare că alegerile democratice nu mai pot produce decât lideri mediocri sau submediocri – adică “reprezentativi”!). Într-o lume complexă cu probleme complicate, în care tehnologia avansată servește manipulării cetățenilor derutați de metodele marketingului comercial care au invadat sfera politicii, alegerile libere au devenit niște mașinării pentru reciclarea gunoiului uman. În statul-spectacol democrația este o impostură.
Cele mai bune modele și cele mai înțelepte politici nu pot prinde viață și da roade fără lideri. Or, începând cu Angela Merkel, Fransois Hollande, David Cameron, Matteo Renzi, Mariano Rajoi și terminând cu Klaus-Werner Johannis („cu voia dumneavoastră ultimul pe listă”) UE are astăzi doar lideri-umbre când ar avea nevoie mai mult ca oricând de lideri-uriași. Cu toții s-au născut din alegeri libere. Părinții fondatori se învârtesc în mormânt. De aceea tot mai mulți spun că alegerile nu mai servesc la ceva. Mai importante sunt transparența actului de decizie, sistemul de răspundere și mecanismul de echilibru, limitare și control încrucișat al puterilor.
“Falimentul” statului grec (nu există nici o reglementare legală pentru insolvența statelor, așa cum se întâmplă în cazul societăților comerciale) nu înseamnă și falimentul întreprinderilor / băncilor grecești, după cum nu înseamnă nici obligația ieșirii Greciei din zona euro. De aceea panica la bancomate nu se justifică. Spre a o calma și a evita adâncirea crizei sprijinul dat băncilor de către Banca Centrală Europeană este necesar.
Chiar dacă revenirea la drahmă ar permite guvernului grec să jongleze cu cursul valutar devalorizând creanțele creditorilor străini, aceasta ar însemna o decuplare nedorită de liga superioară a decidenților politici ai UE. Grecia ar suporta atunci consecințele unor decizii politice la care chiar nu ar mai participa. (Cum se întâmplă azi cu România.) Este motivul pentru care Grecia nu se grăbește să părăsească euro-zona. Pe de altă parte, celelalte state membre ale Eurogrupului nu au nimic de câștigat prin expulzarea Greciei dar au multe de pierdut – atât în termeni reali cât și simbolici. Ele ar rămâne atât cu datoria greacă în brațe cât și cu o piață europeană contractată sau oricum mai puțin funcțională. În plus, dacă UE începe să se destrame procesul va fi greu de oprit înainte de a se ajunge la război și altfel decât prin război. Există, deci, interesul tuturor pentru un aranjament de compromis. Găsirea acestuia în ultimul minut nu este exclusă.
În lipsa unei soluții “europene” juste, fezabile și durabile la problema greacă, nimeni nu trebuie să se mire dacă Grecia – chiar și rămasă membru al UE, așa cum majoritatea grecilor și-o dorește – va vira strategic spre Rusia și China, afectând astfel echilibrul geo-politic în Europa de sud-est și în Mediterana orientală, precum și antrenând colapsul politicii germane / occidentale față de Turcia, cu efecte grave asupra stabilității întregului spațiu levantin. (Să ne imaginăm doar ipoteza – deocamdată teoretică – în care China ar cumpăra pe nimic, cu creanțele sale americane, o parte din datoria greacă iar apoi ar conveni cu Guvernul grec să o stingă în schimbul dreptului de construi și utiliza câteva baze militare pe teritoriul Greciei. Nimic nu s-ar opune unui aranjament asemănător între Grecia și Rusia, ceea ce ar pune NATO în situația de a se întâlni direct și simultan cu China și cu Rusia în Marea Mediterană. Tot flancul sud-estic al NATO și UE ar cădea iar structurile strategice euro-atlantice și-ar pierde coerența. Reacția Turciei față de o asemenea situație este ușor de intuit. Procesul otomanizării ei se va accelera punând sub presiune atât Europa cât și Orientul Mijlociu extins.) Criza internă a UE va genera inevitabil, așadar, o criză geo-strategică cu impact global.
„O soluție justă, fezabilă și durabilă” nu este însă doar aceea care va mai calma pentru o vreme febra crizei grecești tratându-i simptomele, ci numai soluția care se va adresa crizelor structurale care afectează UE, crize evidențiate anterior. Orice altă terapie va fi un paliativ care va amâna doar deznodământul, făcându-l încă mai dezastruos.
Faptul că România nu este membră a zonei euro nu înseamnă că nu este membră a UE și că ceea ce se întâmplă în zona euro nu o afectează. De aici rezultă atât dreptul cât și obligația României de a se pronunța în chestiunea greacă. Este urgent să o facă. Nu de pe poziția subalternului servil al “protagoniștilor” UE ci de pe aceea demnă a solidarității militante cu o națiune mică pe care primadonele Europei vor să o umilească după ce au sărăcit-o (a se citi “înșelat-o” sau chiar “furat-o”). Cu un prim ministru care și-a asumat rolul bizar de lider al opoziției în exil, cu un președinte dormitând în “noaptea generalilor” și cu un Parlament tot mai decredibilizat în care baronii politicii se ascund de ciocoii justiției, este slabă speranța că o va face.

Forumul Strategic American (Stratfor) în războiul hibrid

Adrian Severin

Trustul de presă Adevărul (redacția din Republica Moldova) a pus în circulație pe rețelele sociale spre obștească luare-aminte o analiză a cunoscutului Forum Strategic American (Stratfor) care „pune în balanță poziția geo-politică a României în contextul conflictului din Ucraina și problemele interne de la București”. Esența documentului este sintetizată în titlul sub care este publicat: „Campania anticorupție alungă influența Rusiei din România”.
Prin urmare, febrilitatea trinomului DNA-ÎCCJ-SRI din ultimile luni ar avea de a face cu geo-politica și nu cu supremația legii iar justiția română s-ar ocupa de calibrarea societății românești pentru a servi intereselor geo-politice ale Occidentului euro-altlantic și nu de asigurarea legalității în spațiul național românesc, de alungarea rușilor iar nu de pedepsirea hoților. Autentic sau apocrif, documentul dă expresie celui mai abject neo-conservatorism.
Să cităm câteva pasaje din textul atribuit Stratfor și publicat de Adevărul (“Pravda”). Astfel, analiștii americani ar fi afirmat că „decizia DNA de a lansa o investigație asupra premierului Victor Ponta este rezultatul unei campanii interne realizată în concert cu strategia geopolitică a Occidentului.” Această strategie se bazează pe ideea că „investind în țări precum România, guvernele occidentale câștigă o influență semnificativă atunci când vine vorba de luarea unor decizii în politica externă regională.” Imperativele occidentale, „cuplate cu dorința unor anumite agenții românești (având legături cu Occidentul) contribuie la o schimbare instituțională în România.”

Analiza Stratfor afirmă că „România este un partener strategic în competiția dintre Occident și Rusia pentru influența asupra zonelor de frontieră.” De aceea „stabilitatea României și reducerea influenței ruse constituie scopuri esențiale ale SUA.” În acest context „un nivel redus de corupție înseamnă că figurile publice cheie sunt mai puțin vulnerabile în a fi mituite sau supuse presiunilor. Asta reduce capacitatea unor guverne străine, precum cel al Rusiei, de a câștiga un ascendent asupra anumitor politicieni sau oameni cu influență în domeniul economic.”

Analiștii Stratfor mai observă că „anumiți membri ai elitei de la București aveau legături acoperite cu Kremlinul încă din perioada dictaturii comuniste” și că în condițiile în care „cultura politică dominantă a supraviețuit…combaterea eficientă a corupției nu a început până în 2013 când Kovesi a preluat conducerea DNA”, adăugând că „agenția condusă de Kovesi, cu sprijinul serviciilor de informații, a început să pună sub acuzație politicieni din toate partidele și de la toate nivelurile guvernării.” În analiza din care cităm se mai susține că lupta împotriva corupției a avansat cu puțin succes până când PSD a pierdut guvernarea în anul 2005. (Ceea ce sugerează că, PSD-2014, cel care a acceptat numirea Laurei Kovesi, nu ar mai fi același cu PSD-2005. Lucru posibil adevărat dacă ne gândim că în ultima jumătate de deceniu PSD a devenit tot mai puțin social în afară și tot mai puțin democrat în interior. În viziunea neoconservatoare, desigur, mai puțin rezistent la presiunea externă dar nu suficient de internaționalist – a se citi atlanticist.)

Stratfor apreciază că „forțele externe” (evident cele occidentale) joacă un rol-cheie în încurajarea și facilitarea campaniei anti-corupție din România. Menționând puternicele legături cu Occiendentul ale DNA și SRI în chestiuni legate de terorism și securitatea cibernetică dar și de corupție și crimă organizată, Stratfor amintește că Laura Koveși a fost distinsă cu un premeiu de ambasada SUA la București, precum și că directorul FBI, James Comey, s-a întâlnit în martie 2015 la București cu șefa DNA și noul director SRI. De asemenea este subliniat faptul că SUA au adoptat și măsuri directe împotriva unor oficiali români corupți interzicându-le intrarea pe teritoriul american.

Analiza conchide că deși campania anti-corupție din România „nu va putea depăși interesele înrădăcinate în sistemul politic al țării”, acuzațiile și condamnările recente vor face totuși din România pe termen lung un „aliat de bază în regiune al guvernelor occidentale”. Cu alte cuvinte, România va rămâne tot coruptă dar pro-occidentală și prin urmare un „aliat de bază” sau mai pe scurt o bază a guvernelor occidentale în regiune.

Să punem acum într-un limbaj mai simplu acest mesaj uluitor. Ceea ce analiza Stratfor spune este că: 1. Occidentul (SUA) intervine în România pentru schimbarea guvernului, întrucât acesta ar fi un atu al geo-politicii ruse, dar și mai general, pentru schimbarea regimului politic („contribuie la o schimbare instituțională în România”); 2. DNA și SRI sunt instrumentele geo-politicii occidentale folosite pentru a limita spațiul de manevră al unor state terțe (Rusia) în România prin îndepărtarea elitelor române bănuite de rusofilie pe motiv că ar fi corupte; 3. Invazia „spațiului tactic al justiției” de către serviciile secrete este încurajată de Occident (SUA); 4. Justiția română nu este (doar) politizată ci geo-politizată, adică este controlată nu (doar) de factori politici interni ci de factori politici externi; 5. Combaterea corupției în România nu este un scop în sine ci un mijloc pentru promovarea agendelor geo-politice occidentale; 6. Partidul cel mai mare din România și totodată cu rădăcinile cele mai adânci în societatea românească datorită presupusei sale susțineri pentru protecția socială (PSD), este considerat ca anti-occidental și de aceea tratat cu preferință drept corupt; 7. România trebuie să fie o bază de operații occidentale în războiul strategic al Occidentului cu Rusia; 8. Oricine manifestă o preferință politică pentru apropierea de Rusia este suspect de a fi corupt și este tratat în consecință. (Cum se împacă toate acestea cu declarația că Occidentul dorește „stabilitatea României” este greu de spus.)

Nici una dintre aceste idei nu este nouă. Nouă este candoarea cu care sunt formulate și șocantă este confirmarea pe care o aduc reproșurilor formulate constant de ceea ce mulți numesc „propaganda anti-occidentală rusă în România”. Este vorba despre acea propagandă care susține că Occidentul urmărește să anihileze elitele naționale românești și orice politică națională românească, punând România în situația de a accepta servil un simplu rol de avanpost al intereselor occidentale pe linia întâi a frontului occidentalo-rus, într-un război care nu ar fi al său.

Iată de ce autenticitatea acestui document Stratfor (până acum necontestată de presupusa sursă) mi se pare suspectă. Este atât de anti-americană sau de americano-dăunătoare această analiză, în „americanismul” ei fundamentalist, încât este greu a fi crezută, frizând manipularea. De ce să fi pus neo-conservatorii de la Stratfor o asemenea armă în mâinile propagandei de război (hibrid) ruse? De ce să fi vrut ei să îi alieneze pe români spunându-le atât de convingător că SUA vor să distrugă democrația română pentru a le transforma națiunea în carne de tun?

Dacă documentul este autentic, înseamnă că autorii lui, mult prea inteligenți ca să fi ignorat că el va alimenta americano-scepticismul, au contat pe susținătorii lor necondiționați din România – „proamericanii captivi” – pe care au vrut să îi încurajeze și să îi mobilizeze spre a lupta până la capăt în susținerea „sistemului justițiar-securist” programat a lichida actuala elită politică și economică românească – bună sau rea. Lor – deopotrivă neoconservatori americani și talibani ai atlanticismului românesc – ar trebui să le atragem atenția că „industria anticorupției”, dezvoltându-se prin șubrezirea democrației, nu face decât să delegitimeze statul de drept și să deschidă drum spre mafiotizarea României. Când guvernele României nu mai sunt alese sau demise de cetățenii țării ci de guverne străine, prin folosirea instituțiilor represive ale statului român scoase de sub controlul civil și neghidate de un interes național autentic, oricât de bune ar fi intențiile străinătății și oricât de performantă „industria anticorupției”, abuzul își face loc și macină statul român din interior. Dacă într-adevăr pentru Occident România este un partener strategic important în confruntarea cu Rusia, atunci să observe că „stabilitatea” și loialitatea unui stat mort, eșuat, rupt de baza sa identitară (națională), nu servește decât adversarului democrațiilor euro-atlantice.

Slăbirea clasei politice românești (și așa puțin performantă) prin susținerea obstinată a neo-cezarismului băsescian, a făcut ca după retragerea lui Traian Băsescu, sistemul „justițiaro-securist” pe care el l-a construit dar l-a și controlat, să arate asemenea unei armate de ronini – adică de samurai fără stăpân – în căutarea unui nou șogun. Așa se explică atacurile fără direcție clară ale sistemului respectiv – căci haosul îi permite păstrarea poziției privilegiate – cât și disponibilitatea lui de a se pune, sub camuflajul telejustiției, în slujba intereselor unor oligarhii de tip mafiot – căci acestea sunt mult mai eficiente și mai stabile decât guvernele care vin și pleacă pe valurile capricioase ale democrației. Să fie oare un stat mafiot o stavilă mai fermă împotriva unei agresiuni externe în războiul hibrid care bântuie Europa orientală decât un stat democratic fie el și atins de corupție? Catergoric nu!

Iată de ce nu este exclus ca textul Stratfor să fie un fals pus în circulație de concurenții Occidentului euro-atlantic; fals menit a-i manipula pe români și a-i împinge la sinucidere. Aceasta este tocmai una dintre strategiile așa numitului „război hibrid” astăzi la modă, care în locul instrumentelor militare folosește arma psihologică și (dez)informativă. România poate fi scoasă din joc prin autodistrugere mai ușor decât printr-o confruntare militară clasică.

Dacă este însă vorba de un fals, ce demonstrează el? Pe de o parte, dorința concurenților euro-asiatici ai SUA de a-i portretiza pe americani ca ducând o politică neoconservatoare, imperială, potrivinică independenței și demnității națiunii române. Pe de altă parte, interesul acelorași concurenți de a vedea cum nefasta „industrie românească a anticorupției” își continuă opera de distrugere a democrației românești și de transformare a României într-un stat mafiot, făcând a se crede că ele sunt susținute de aliatul american. În fine, convingerea celor aflați la originea manipulării că atitudinea democrațiilor occidentale față de România și acțiunile „sistemului justițiar-securist” în România pot da credibilitate unei asemenea contrafaceri. (Cu alte cuvinte, chiar dacă documentul nu aparține în realitate analiștilor de la Stratfor, el este verosimil aratând ca și când ar fi fost scris de ei, căci reflectă filosofia neoconservatoare care îi caracterizează și se referă la realități care nu pot fi contestate.)

Că o fi una, că o fi alta, neoconservatorism occidental sau manipulare orientală, morala este că democrația românească trebuie salvată din războiul hibrid care se poartă pe teritoriul său. Salvată de prețuirea opresivă a prietenilor, de intrigile subversive ale neprietenilor și de poftele odioase ale mafiei locale. În lipsa democrației statul de drept este nelegitim; iar un stat de drept nelegitim (cum au și dictaturile) dă oxigen populismului justițiar-securist care condamnă România la statutul de națiune eșuată.